Perioada: 01 – 05 august 2018. Destinația: Tromsø, Norvegia. Concurs alergare montană Tromsø Skyrace Hamperokken 57 km și 4800 m+. Echipa: Ștefan și Monica.
- Album foto Tromsø 2018
- Strava – cursa Tromsø Skyrace Hamperokken (Monica), 04 august
- Strava – Hike Tromsø’s geographical center, 05 august / Site detalii traseu drumeție https://ut.no/turforslag/1112143
- Site concurs Tromsø Skyrace
- experiențele anterioare: 2015, 2016, 2017
31 iulie. După aproape o lună de pedalat, alergat și campat prin Norvegia, ajung în Tromsø. Corpul mi-e cam faultat, dar mai am câteva zile de refacere până la concurs. Mă așez pe o băncuță din centru, pe care am mai stat anii trecuți. Am rânjetul cât casa. Ascult păsările nebune și mă uit zâmbind la trecători. Incredibil ce sentiment de “acasă” am aici. Gata, nu mă mai grăbesc nicăieri.
La prânz ajung în camping. E soare și totul parcă strălucește în jur. Sunt ruptă de oboseală, dar nu intră somnul acum. Mă relaxez pe terasă și îmi iau, în sfârșit, bere. Și ce bine intră pe căldura asta! Merge, spre surprinderea mea, și a doua 🙂 Iuhuu, ce faină poa’ să fie viața!
Cum berea nu m-a răcorit suficient, fac și o baie în râu. Nu mai încap în mine de atâta bine. Pentru cursă nu mai simt stres. O termin, n-o termin… who cares? Adică abia aștept să ajung pe creasta Hamperokken, dar de cât de bine o să-mi iasă sau nu alergarea, nu-mi mai pasă. A fost o vacanță mult prea tare până acum, chiar dacă am considerat-o inițial “drumul cu bicicleta către Tromsø Skyrace”.
01 august. Azi vine și Ștefan în Tromsø. După o noapte grea, trezită de crampe dureroase, mă scol cât pot de devreme să apuc să alerg înainte de pedalatul până la aeroport. O întindere la piciorul stâng tot nu vrea să treacă. Iar dreptul e umflat și dureros de la nenorocitele de insecte. Am ceva reacție alergică. Reușesc să alerg vreo 50min în apropierea campingului, chinuită de dureri de mușchi și mici crampe. Un duș rapid și mă urc pe bicicletă. Cam 10 km am până la aeroport. Aleg drumul mai scurt că sunt deja în întârziere. Nu-i tocmai cea mai bună alegere căci am un deal de urcat cu picioarele astea distruse. Ieeei, nu i-au mai pierdut bicicleta pe drum. Însă tot au reușit să-i piardă bagajul de cală. Eee, ne-am obișnuit :)) O să-l trimită direct la camping. Măcar nu-l mai cară el acum.
E soare și extrem de cald pentru zona asta. Dar mă bucur totuși că prinde și Ștefan măcar o zi așa. O să vină curând ploile clasice. Ajungem la prânz în camping și ne trântim pe terasă la o bere. Ștefan adoarme. Noaptea trecută a petrecut-o în aeroport în Oslo, dormitând puțin pe scaune, în reprize.
Intră și o baie în râu pe căldura asta, nu? Lângă noi se joacă niște copii locali. Nu par deloc afectați de cât de rece e apa.
Spre seară o ploaie zdravănă ne face să ne retragem în bucătăria primitoare a campingului și ne punem serios pe gătit. Ce bună e relaxarea asta!
Seara adorm bucuroasă cu căștile la urechi. Pfoai ce dor mi-era de muzică. O lună de zile, cât am pedalat prin Norvegia, n-am avut. Data viitoare nu mai plec fără Ipod.
2 august. O, nu! Iar m-a pișcat un bărzăune d’ăla nenorocit. Spray-ul ăsta cu care mă tot dau nu-i alungă deloc… Rahat pe băț. Aaaa. Nu mă mai sperie ca anul trecut, dar mă oftic nițel. Știu că mă ține cam o săptămână și fix la cursă o să fie durerile maxime. Eee, măcar știu că n-o să pățesc ceva nasol de la asta cum mă speriasem anul trecut.
Azi profităm de sauna campingului. Afară s-a răcorit și intră bine. Apoi ies la o alergare ușoară cu Ștefan. Parcă încep să-mi simt corpul mai puțin distrus. Păcat de genunchiul ăsta umflat. La farmacie n-au avut ce să-mi dea. Au zis că am făcut tot ce se putea – antialergic, cremă “after bite” și-o cremă cu cortison.
3 august – the day before. O ultimă alergare foarte scurtă, înainte de concurs. Încă mă simt pompată, plus că s-au mai trezit și alte dureri să mă chinuie azi. Mușchii par mai ok. Însă pregătită pentru cursa de mâine…. hahaha. No way!
Spre seara mergem în centru pentru ședința tehnică și ridicarea pachetului de concurs.
4 august – Tromsø Skyrace
A venit și ziua cea mare. Trezirea cu noaptea în cap, micul dejun și cafeaua obligatorie. La 7 fără ceva pornim pe biciclete spre zona de start. Chiar se întâmplă! Reușesc să fac o încălzire de vreo 2 km și mă așez cu bucurie și emoții la start. Parcă nici nu mă dezmeticesc bine că am și pornit. Mai tare față de anii prcedenți. N-am mari pretenții, dar voi da tot ce pot.
Primii 3km sunt pe asflat, de încălzire, apoi un urcuș destul de mic, așa… de introducere, prin pădure, până la Fjellheisen. Americanul cu care am tot stat la povești în camping, a venit la încurajări. “Go, Monica, go!”. Merge surprinzător de bine. Mă tot intersesctez cu Desi, o tipă faină din Bulgaria pe care am cunoscut-o la o ediție anterioară. Ștefan e ceva mai în față. Uau, 42minute până aici. Hai ca nu-i rău. Încep să crească speranțele și-mi propun să trag cât pot până la km 30. Poate am totuși șanse să mă încadrez în timpul limită de acolo. Umflătura de la genunchi nu e la fel de dureroasă ca cea de anul trecut. Sau poate m-am obisnuit eu deja cu ele.
Vremea e perfectă pentru mine. Plouă mărunt. Mușchii sunt încă obosiți și-s mereu la limita crampelor, dar psihic sunt atât de bine, că alergarea intră ca unsă. Entuziasmul e baza, e clar!
Alerg cu spor, pe urcare, până pe vârfulețul Bønntuva, păcălită de câteva ori de mici delușoare, dar știind că mă așteaptă 2km de coborâre ușoară pe un teren moale. Este singura parte din cursa asta unde am ocazia să măresc viteza. Uaaaaa, e minunat! Dau drumul la picioarele dureroase și mă simt de parcă aș zbura. Uitându-mă acum pe pace, văd că mi-a ieșit un km cu 4.40. E ceva petru mine, pe trail.
Eee, gata cu partea ușoară. Vine urcarea pe Tromsdalstinden care știu eu că o să mă chinuie. Mă pregătesc psihic de ea în timp ce zburd pe coborâre. Dau de Ștefan care s-a oprit puțin la râu, înainte de urcare. Totul ok? Da. Și totuși… de obicei erai mult înaintea mea în prima parte. Hmm.
Hei, dar ce se întâmplă? De ce nu mă depășește lumea pe urcarea asta, ca de obicei? Am început eu să depășesc. Ceva nu e normal. Am rămas prea în urmă? Eee, ce contează! Îi dau cu spor în sus, cam în același ritm cu Ștefan. Mă mir. Ori nu e el în formă, ori am prins eu aripi.
Ajung pe vf. Tromsdalstinden în 2h35. Pur și simplu nu-mi vine să cred. N-a alergat Ștefan mai încet, ci am băgat eu mai tare. Sunt deja cu aproape 20 de minute mai rapidă față de data trecută. Simt un amestec de plăcere cu durere la fiecare pas, iar timpul îmi dă un plus de încredere și entuziasm.
Și-acum vine “terenul meu de joacă”. Din păcate nu mai e limba de zăpada de sub vârf, pe care se cobora foarte rapid. E o amestecătură de bolovani și noroi, pe o pantă înclinată. Dar cunosc lecția. Nu-ți fie frică de căzături. Bucură-te și dă-i tare! Cazi, te ridici, alergi mai departe.
Ah, ce plăcere! Încep clasicele depășiri pe teren cică imposibil. Ștefan și restul alergătorilor sunt mai atenți pe aici. Dar două nebune, eu și Desi, îi dăm la vale cu spor. Iau ceva avans față de Ștefan, dar sunt convinsă că mă prinde curând din urmă, când se mai calmează terenul. Râuri reci, noroaie, alunecări controlate prin noroi, bolovani, pietre, pământ moale sub picioare, aer curat și mirosul genial de vegetație umedă; de toate pentru toți.
Ajung în vale, la punctul de control și alimentare Breivikeidet, în mai puțin de 3h45. Umplu flascurile cu apă și-o tai destul de repede din loc. Mă așteptă un urcuș greu și-apoi minunăția de creastă. Ca de obicei, pe aici mă intersesctez cu cei de pe primele locuri, care-s deja pe coborâre, în drum spre finish.
Continuă amestecul de extaz cu dureri. Dar iar ajung să mă minunez că nu prea sunt depășită pe urcare. Radu, ai reușit să scoți ceva din mine. Fartlek-urile pe urcare de luna trecută cred că au avut efect. Ajung la începutul crestei (Middagsaksla) în 5h8min, unde limita e de 6 ore. Îmi dau seama că am mari șanse de a ajunge la timp înapoi la Breivikeidet. De acolo nu mă mai poate opri nimeni. Ăla e momentul de relaxare și vizualizare a liniei de finish.
Doamne cât de frumos e cu ceața asta! Trece prea repede bucata asta superbă și-n mai puțin de o oră sunt pe vârf. Hamperokken (1404m) – 5 ore și 57 de minute demențiale până aici. Opresc câteva secunde să admir priveliștea de pe vârf. Mobilul meu e băgat în rucsac, în spate și nu mă ating de el, așa cum mi-am promis. Pozele sunt făcute de Ștefan.
Urmează o altă coborâre tehnică și jucăușă. Iuhuuu! Încerc să mențin un ritm ok, dar fără să forțez prea tare. Am suficient timp la dispoziție și n-aș vrea ca micile crampe care-mi bântuie picioarele să se transforme în unele mari și dureroase. Poteca e mai ușoară față de anii trecuți, dar lipsește și aici limba de zăpada care-ți mai dădea câteva minute avans. Până și pe marginea lacului, unde era de obicei zăpadă, acum avem de țopăit pe/printre bolovani. Te cam încetinește treaba asta. Mai ales că necesită multă atenție și ești oricum după ore bune de concentrare maximă. Până și ochii obosesc în cursa asta :))
7h20 înapoi la Breivikeidet, ultimul punct cu timp limită. Nu-mi vine să cred. Am reușiiiit. De data asta stau ceva mai mult aici. Gata, de acum încolo, tot ce am de făcut este să mă bucur de fiecare pas, fără să-mi pese de timp și să nu mă accidentez. Mi se pare ireal cât am făcut până aici, deși am pornit cu așteptări minime. Mă gândesc că Ștefan mai are timp suficient să ajungă aici. După o bucățică mai plată, urmează ultimul mare urcuș. Și-i greu al naibii! Dar sunt așa de ok psihic că nu contează. Fiind deja relaxata, scot mobil să văd ce e cu Ștefan. Dupa ceva chin cu uscatul lui, reușesc să-i scriu. Ooof, veșnica lui problemă cu burta care se zdruncină prea tare la cursele astea mai tehnice. A ales totuși să faca creasta încetișor și să se oprească la Breivikeidet.
Tot cu mobilul în mână, încercând să-l fac să funcționeze, reușesc să dau cu capul de un ciot. Da, panta e suficient de mare încât cioturile să-ți vină în cap, nu în picioare :))
Tot încerc acum să fac și niște poze, dar mă scoate puțin din minți mobilul ud și nefuncțional.
Au trecut 9 ore și jumătate de la start și am ajuns înapoi pe Tromsdalstinden, după 2h15min de urcare rupătoare. Dar ce cursă, ce vreme, câte sentimente mișto adunate! Câtă liniște în capul meu!
Gata cu părțile mai dificile. Vine iar o parte faină de coborâre, unde picioarele mele cam dau semne de destrămare și o pierd în zona asta pe Desi. Până aici ne-am tot intersectat, dar acum ia avans. Aștept chinuitorul urcuș lin până la Fjellheisen. Oare o să mai am energie să alerg pe acolo? Mă întreb ce tragere o să mai am, constientă fiind că stau mult mai bine cu timpul față de cel mai bun scenariu posibil din mintea mea înainte de start.
Ultima mică coborâre, apoi 3km pe asfalt. Mă uit la ceas și mă întreb râzând dacă am șanse la 12 ore. Îmi dau seama că nu prea, dar încerc să mă apropii. Mușchii sunt ferfeliță deja, dar am o stare de euforie, iar ploaia asta mă ajută super mult. Trag de mine cât pot bucata asta. Ștefan mă așteaptă după pod și aleargă în spatele meu ultimul kilometru.
Îmi pare ireal cum a decurs ziua. Explodez de bucurie. De data asta nu prea e lume la finish. S-au ascuns toți de ploaie.
12 ore și 3 minute. Puteam să mă lenevesc mai puțin pe unele porțiuni și să iasă un 11h59m, nu? :))
E de nedescris ce simt acum. Mai rămânem la finish o perioada, să aplaudăm alergătorii. Cu chiu cu vai, aproape de miezul nopții, pedalăm spre camping. Mă aștept la o noapte grea, dar reușesc să adorm, spre surprinderea mea.
Timp oficial: 12h03min. Loc 14 open feminin și 95 overall.
5 august – ziua de recuperare și făcut planuri pentru următoarele zile.
Ne trezim târziu și ne învârtim cu pași mărunți prin camping. Ne relaxăm noi cât putem, dar până la urmă ieșim la o plimbare scurtă, care se transformă într-o drumeție până pe la 9 seara. Sunt obosite picioarele, dar aș zice că-s totuși în stare decentă de funcționare.
Mergem până pe un platou, în punctul geografic central al regiunii Tromso. Urcăm încet, cu zâmbetul pe buze și ne mai delectăm cu afinele de pe drum.
Decidem ca mâine să nu plecam la prima oră. Să lăsăm corpul să se mai odihnească și să luăm un ferry pe prima parte, pe care o știm deja. Ne vor rămâne 6 zile de pedalat prin Senja și Lofoten.
Un filmuleț cu Tromsø Skyrace 2018:
Leave a Reply