Perioada: 28 iulie - 07 august 2017. Destinația: Tromsø, Kvaløya, Sommarøy și Tromsø Skyrace Hamperokken /  Norvegia. Echipa: Monica, Ștefan.

Toată ziua am emoții, probabil amplificate de oboseala acumulată în ultima vreme. Timp aș fi avut teoretic să dorm, dar n-am prea reușit. Genunchiul mi-a chinuit și el câteva nopți.

În ultimele două zile înainte de plecare am avut musafiri și somnul s-a dus iar pe apa sâmbetei. Miercuri am găzduit un cuplu de francezi aflați la începutul unei ture de bicicletă prin Elveția și Franța, iar joi am avut o cerere last minute de la un elvețian care se întorcea dintr-o lungă tură prin Africa. Vineri pe la 11 rămân în sfârșit singură și nu știu ce să fac mai repede. Mai îndes la micul bagaj pentru Tromsø. Trebuie să ne încadrăm în 8 kg de persoană pentru 9 zile cu cortul, într-o zonă friguroasă și ploioasă. În plus, trebuie să încapă și echipamentul de alergare pentru concurs. Nu-i chiar așa greu însă trebuie să mă decid la ce să mai renunț. Oare am uitat ceva? Mai am de strâns prin casă, de făcut o plată, trimis un email, terminat mâncarea care s-ar putea strica până la întoarcere, udat florile… în fine, chestii mărunte în care mă amețesc. N-o să fim mult timp plecați, dar mergem în locul în care aștept cu nerabdare să ajung, unde m-am simțit de fiecare dată atât de acasă. Ar trebui mai degrabă să mai dorm puțin, dar… nu, n-am stare. La 16.20 ies din casă. Nu mai rezist să mă învârt pe aici întrebându-mă ce mai trebuie să fac. Am emoții pentru orice acum. O să prind trenul? O să fie ok cu bagajul de mână și bicicletele la aeroport? Nu e prima data. N-ar trebui să mă stresez pentru asta. Mda, mai bine că am plecat din timp că Ștefan îmi lăsase ghidonul strâmb și nici punga mare cu plastice nu mă ajută să pedalez mai repede. La gară mă așez fix unde s-a oprit vagonul pentru biciclete. Ei, hai că începe cu noroc vacanța. În Heerbrugg urcă și Ștefan. A plecat de dimineață cu bagajele la birou. La 19 suntem la aeroport și începe pregătirea bicicletelor pentru zbor. Încă puțin. După ce trecem de controlul bagajelor mă mai relaxez.

Începe vacanța!

La miezul nopții respirăm aer norvegian. Am ajuns în Oslo și zborul către Tromsø e la 11 dimineața. Decidem să ne încercăm norocul cu găsitul unui loc de cort lângă aeroport. Ar intra mai bine 5 ore de somn liniștit în cort decât un ațipit chinuit pe băncile din aeroport.

Hai că-s bune improvizațiile făcute înainte de plecare pentru a transforma bagajele pentru bicicletă în rucsaci.

În mai puțin de 1 km găsim o pădurice deasă, între șinele de tren și șosea. Ne strecurăm printre copaci și nimerim în scurt timp locul perfect, fix cât cortul, plat, teren moale, ascuns. Ce să vrem mai mult?

Ah, ce bine e! S-a făcut aproape 2 noaptea, dar mai e suficient timp. Folosim lemne în loc de scoabe și ne băgăm la un somn bunicel până la 7 dimineața. La 8 e totul strâns și stăm la o cafea la benzinăria de lângă. Suntem mai odihniți decât ne așteptam și ne facem speranțe cu distanța pe care o vom pedala la sosire. Tic-tac, tic-tac. La aeroport e relaxata treaba. Avem timp suficient. Acum așteptăm îmbarcarea.

Aterizăm pe la prânz în Tromsø și suntem nerăbdători să pedalăm. Vremea-i excelentă. Dar bicicletele noastre tot nu apar. Toată lumea și-a ridicat bagajul. Am rămas singuri în aeroportul ăsta micuț. Pfff, ce durează atât? Mda, s-au pierdut. Great. Vorbim cu cei de la aeroport, de la compania aeriană și nu ne vine să credem. Ok… în Oslo au ajuns, că am văzut când le-au încărcat, dar mai departe…. Ori au rămas acolo, ori le-au băgat în alt avion. N-avem de ales. Plecăm din aeroport cu coada între picioare. Noroc cu improvizațiile alea de rucsaci. Cam tristă treaba, dar încercăm să nu ne deprimăm și să ne adaptăm situației. Să mai rămânem oare în zonă? Poate le pun pe următorul zbor? Tot încercăm să ne conversăm cu personalul de la aeroport, dar nu prea primim informații. No, asta e. Ne mai învârtim în zona aeroportului, oprim la magazin să luăm ceva de mâncare și o butelie pentru primus și… acum? Încotro? Planul era să facem o tură de câteva zile prin împrejurimi. Cazare n-avem și coburile sunt incomode de cărat. Iar în oraș n-am chef să pierd vremea.

*now what????

Hai să o luăm la pas să căutăm un loc de campat. Dar e complicat cu toate astea după noi și cam plictisitor drumul. Găsesc un semirefugiu pe hartă, la vreo 15km de aeroport. Luăm un autobuz și apoi pe jos. Începem să ne destindem. Acum asta e… Ne descurcăm cum putem și fără biciclete. Rămânem cât de cât în zonă și așteptăm telefonul de la compania aeriană. O pisică grasă, pufoasă și drăgăstoasă ne iese în cale și îi mai alungă lui Ștefan din supărare.

Ah, ce dor mi-era de vegetația asta! E un miros pe aici care mă înnebunește. Gata, m-am relaxat. Ne ies în cale și primele fructe de pădure – cloudberries, dar nu par încă suficient de coapte.

Pfff, ce lux! Aici rămânem.

Profităm de vremea bună și pornim la o mică drumeție, lăsând bagajele pe bancă. Pe aici nu ne facem griji că rămânem fără ele. Oricum, e deja seară. Nu cred că se vor perinda prea mulți oameni în zonă.

*se vede Tromsdalstinden, primul vârf pe care se urcă la concurs

Uităm pe moment că nu ne-au sosit bicicletele și ne întoarcem energizați la refugiu. Găsim un loc ascuns, în apropierea lui, unde instalăm cortul.

*cortul camuflat

Seara stăm liniștiți și privim apusul interminabil, urmărim o pasăre căreia parcă i-am invadat spațiul, gătim și facem focul să ne mai încălzim. E destul de frig și-am toate hainele pe mine. În curând o să vină ploaia și cică n-o să mai vedem soarele în zilele următoare. Așa că ne încărcăm azi cât putem.

Ziua următoare trezirea-i târzie. A plouat toată noaptea și acum picură în continuare. Pe la prânz o luăm din loc, acoperiți cu plastice din cap până-n picioare, că doar n-o să stăm în jurul cortului toată ziua, așteptând vești despre biciclete. Și scurta plimbare la care ne gândeam, pentru găsit apă, se transformă într-una lunga, o bălăureală pe dealuri, prin ploaie, cât se poate de faină. O zi care nu promitea nimic am reusit să o transformăm într-una de care o să ne aducem aminte cu drag și râsete.

Găsim și apă să ne spălăm puțin. Și-apoi vedem niște poteci care ne îndeamnă să le încercăm. Și reușim cumva să pierdem poteca. Ne afundăm în vegetație și ne distrăm. Picioarele sunt fleașcă deja. Am pus noi protecțiile de pantofi pe care le aveam pentru pedalat, dar n-au ajutat prea mult. În multe locuri ni se afundă picioarele în muschi îmbibat bine de ploaie.

*Dendroid (din Heroes 3) 🙂

Tot echipamentul de ploaie de pe noi n-a reușit să ne salveze de la udătură. La întoarcere suntem înfometați și o luăm prin sate, doar doar găsim ceva deschis. E duminică seară și n-avem mari speranțe. Dar dă norocul peste noi cu o benzinărie cu un fast-food și ne îndopăm grav. La cort oricum nu mai avem mare lucru.

Pasărea care ne-a tot cântat ne așteptă la refugiu. Încercăm să facem iar focul să ne mai încălzim. Bagajul e cam minimalist și nu prea mai avem chestii uscate. Într-un final ne salvează sacii de dormit.

După două nopți în pădure și cu adidașii fleașcă, decidem că e cazul să mergem într-un camping. Un duș fierbinte și haine uscate n-ar strica. Speranțele de a mai primi bicicletele azi pentru a porni în tura planificată se cam năruie. Verificăm permanent statusul online și sunăm din când în cănd la aeroport, să nu uite de noi. Spre prânz avem noroc și se oprește puțin ploaia. Coborâm la stația de autobuz și mergem în campingul știut din Tromsdalen, Tromsø.

Ah! Duș cald, o bere pe terasă, loc de spălat haine… Spre seară iese chiar și soarele. Pfoai cum îl simți după ce-ai stat mult în udătură! Ieșim la o plimbare cu scopul de a mai cumpara câte ceva d’ale gurii.

E deja marți. În planurile noastre eram acum pe insula Senja, după 3 zile de pedalat. Aflăm că ne-au fost găsite bicicletele și că o să ni le trimită în camping. Ieeeei. Anunțăm la recepție și sărbătorim cu o alergare ușoară.

Când ne întoarcem ne primim cadoul. Despachetăm bicicletele, ne întristăm puțin de micile distrugeri, gen far rupt, dar trece repede. No, acum ce facem? Prognoza nu-i grozavă, iar sâmbătă e cursa. Decidem să facem totuși o tură, cât ar fi ea de scurtă. Ce sens are să rămânem aici, în locuri pe care le-am tot explorat dățile trecute? În două zile și jumătate poate ajungem în zone noi.

Iuhuuuu! La drum cu noi. Trecem de Tromsø, apoi de zona în care am dormit în primele nopți, pe lângă Kaldfjord, și ne îndreptăm către Kvaløya. Din bagajul nostru nu lipsesc niște dulciuri de care am devenit dependenți. Încercăm noi să nu ne îndopăm prea tare cu ele, dar nu prea ne iese. Sunt niște cornulețe moi, cu cardamon și scorțișoară, cărora nu le pot rezista.

Starea de spirit e bună, iar întâlnirea cu renul ne-o face și mai și 🙂 Doamne, cât de drăguț e! E calm și pufos. Înițial mi s-a părut că au făcut o statuie în mijlocul pistei de bicicletă, până m-am apropiat și mi-am dat seama că-i un ren real, în carne și oase.

Până la Ersfjordbotn am mai pedalat și în urmă cu doi ani. Acum facem stânga și începe urcarea. Suntem ceva mai energici după un mic popas. E trecut de 7 seara, dar nu ne facem griji. Cât timp nu plouă, ne tot vine să pedalăm. Că doar n-o să tot avem noroc să ne ocolească norii.

Intrăm pe un drum perfect, liber, străjuit de munți de-o parte de cealaltă, fără sate. Mult verde, firicilele de apă, cascade înguste, vârfuri cu rămășițe de zăpadă și liniște.

*popas

*Începe sau nu ploaia?

Începem să ne uităm de locuri de pus cortul, dar parcă nu ne iese în cale ceva satisfăcător. Zărim un grup care a reușit să găsească o platformă ok de pus corturile. Să încercăm și noi pe aici? Neah, hai mai departe.

Se cam lasă frigul și ne cuprinde oboseala. Mai încercăm niște poteci, dar tot mustăcim. Pe malul lacului? Parcă-i prea pietros și bate vântul. În pădure e vegetația prea mare și peste tot e înclinat. E trecut de 10 seara când ajungem într-un mic sat pescăresc și încercăm un drum forestier. Urcăm și analizăm în stânga și în dreapta. E un teren moale și plin cu apă. Gata, uite aici un loc decent. Parcă nu-ți intră picioarele în mușchiul ăsta ca în râu, cum era în zonele încercate mai devreme. Și e puțin ascuns de drum de niște arbuști. Acum începe și ploaia. Ne-am oprit la fix. Ne instalăm, ne cinstim cu o bere în cort și începe atacul țânțarilor. Pfoai câți sunt! Izolăm cortul cât putem și somnu-i bun, pe cel mai moale teren încercat până acum.

Miercuri dimineață nu prea ne vine să ieșim din cort. Plouă în continuare și țânțarii n-au dispărut. Măcar sperăm să nu iasă lumea la plimbare pe lângă noi, pe vremea asta.

Într-un moment în care pare să se potolească puțin strângem repede și pornim la drum.

Picură din ce în ce mai slab până se oprește de tot. Haha, ce noroc! Curând găsim izvor pentru spălatul de dimi și suntem buni de drum.

Ne apropiem de capătul celalalt al insulei Kvaløya. Trecem prin tunelul Oterviktunnelen și intrăm pe un drum simpatic, străjuit de stânci. Tunelul de vreo 600m nu are pistă de bicicletă separată, dar e ok. Mașinile au răbdare cu noi.

Se vede oceanul deja, cu insulițe presărate și munții care ies din apă. Încercam o potecă si ajungem la o plajă faina unde mi se pare un loc excelent de dormit.

Ștefan s-a dus până la supermarket, într-un sat din apropiere, iar eu am rămas singură pe plajă. Aleg scoici și pietricele, se aud valurile, păsările și râușoarele care se preling pe dealurile din spate. Nu plouă, chiar dacă prognoza pentru azi era înfiorătoare. Ba chiar e cea mai călduroasă zi de când am sosit, iar soarele parcă ar vrea să iasă puțin din nori. Mă simt liniștită și iar am acel sentiment de acasă. În capătul celălalt al plajei se vede cineva stând pe băncuță. E tot cu bicicleta și cortul. Dacă știam de locul ăsta perfect am mai fi pedalat aseară încă 13km. Mă întreb… dacă urci pe un vârf de aici, într-o zi senină, oare se vede Groenlanda? Sau e mult prea departe?

Luăm prânzul aici și-apoi continuăm drumul spre o insulă mai mică – Sommarøy, legată printr-un pod.

Cum e țara asta! Uite, cu o bărcuță am putea ajunge la plajele astea mici cu apă turquoise. Poate nu acum, pe vremea asta…

Ne învârtim puțin pe insulă și decidem să facem o drumeție pe un munticel – Hillesøya. O urcare destul de abruptă și stâncosă, apoi un platou plin de fructe de pădure și cu o priveliște care ne dă pe spate. O hartă se poate găsi aici.

*insula Håja în stânga, după care s-au inspirat când au contruit catedrala din Tromsø – Arctic Cathedral

Uaaaaa! O zonă întreagă plină cu “aurul arctic”, cloudberries adică 🙂 Găsim unele coapte și ne înfruptăm.

 

A meritat cu vârf și îndesat plimbarea asta. Acum e clar că nu mai ajungem și pe următoarea insula, Senja. Am putea lua un ferry, însă timp de explorare nu mai avem. Auzi, hai să ne întoarcem la plaja de mai devreme, să dormim acolo și mâine ne întoarcem în Tromsø cu autobuzul.

Pe la 7 seara revenim la locul perfect de cort, ne instalăm și aranjăm cina. Avem și masă aici. Boierie.

Uite că a apărut și soarele, acum seara. Se anunță un apus lung și interesant. Cu toate că am zis că ne odihnim, că vine concursul, nu rezist tentației de a porni la o plimbare. Mustăcește Ștefan puțin, dar până la urmă ne echipăm împreună și o luăm la pas spre un deal de lângă. Lumina e din ce în ce mai faină și cresc emoțiile. Găsim o potecă simpatică cu bilețele atârnate în copaci. Sunt întrebări de cultură generală în norvegiană și încercăm să descifrăm câteva.

Haaai, hai sus! Repede! Vai cât de frumos e!

*Insula Senja în depărtare

Două ore în care care ne bucurăm de un joc fantastic de culori.

Joi dimineață, trezirea-i devreme. Micul dejun și cafeaua rapid, apoi ne luăm la revedere de la locul ăsta fain și pedalăm spre stația de autobuz din Brensholmen.

Urmează un drum lung până în Tromsø, cu schimbare în Eidkjosen. Avem onoarea să mai vedem câțiva reni pe drum. Mai că ne vine să coborâm din autobuz după ei.

Pfoai ce baftă am avut cu vremea în cele două zile de pedalat. Acum a început iar să plouă. Mai pedalăm puțin pe lângă Tromsø, facem niște cumpărături și-apoi ne retragem în camping. Urmează o zi de relaxare și-apoi concursul.  Seara în camping primesc un telefon de la un vechi client, care-mi aduce aminte de stresul de anul trecut din timpul concursului. Pff… ce bine că am renunțat! Încă am momente când tresar atunci când îmi sună telefonul și în primele secunde mă întreb “oare ce s-a mai întâmplat?”

Profităm și de sauna din camping. Intră perfect, mai ales cu o bălăceală în râul rece de lângă imediat după saună, la propunerea unor finlandezi 🙂

Vineri spre prânz iese soare și facem o drumeția scurtă pe Storsteinen (Fjellheisen), cu un mic alergat la final.

*Tromsø și podul pe unde vom alerga mâine, la startul cursei

Cheful de alergare e la maxim azi. Să-l păstrez totuși pentru ziua cea mare, pentru mâine adică. Dar pe bune că-i greu să faci cale-ntoarsă de pe potecile astea.

Revenim în camping energizați și încrezători în ziua de mâine. Mica rană de la genunchi s-a închis, în sfârșit, iar durere nu prea mai simt. Vremea cică o să fie bună, iar noi părem destul de odihniți. Poate am băgat cam multe dulciuri, dar hai că n-o fi așa grav. Mâncăm ceva, mai socializăm cu alți alergători din camping și mergem în oraș la ședința tehnică.

Of, iar mă pișcă toate gâzele. Ce mă disperă! Ar trebui să mă dau mereu cu spray, cremă ceva. Nu știu ce pisici m-a mai pișcat acum de s-a umflat așa repede zona. Mă rog, o să treacă. Doar că în loc să se întâmple asta, se mărește din ce în ce mai tare. M-a înțepat lângă genunchiul lovit și deja e o umflatură de vreo 10cm diametru. Încerc să fiu precaută și iau un antialergic, dau cu cremă.

Revenim la camping și încep să-mi fac griji. Ce naiba se întâmplă cu piciorul meu? E din ce în ce mai dureroasă zona, mai tare și mai umflată, iar noaptea ma chinuie destul de tare. Nu știu ce să-i mai fac.

Sâmbătă dimineață situația nu arată deloc bine, am ușoare frisoane și mă simt amețită. Mă gândesc să merg la spital. Sunt în dubiu. Dacă era o alergie gravă o pățeam urât de la început. Nu mai pot intra în șoc anafilactic după 12 ore, nu? Ce naiba! E concursul anului. Îl aștept de atât de mult timp cu sufletul la gură! Sunt la start și pur și simplu nu pot spune “eu nu pornesc, mă duc la doctor”. Ce rahat, e doar o pișcătură tâmpită. N-o să-mi strice așa ceva cursa. Arată de zici că mi-a crescut un nou mușchi lângă gamba dreaptă. Nu mai e gâlma foarte pronunțată, ci pur și simplu s-a umflat o parte din picior și-mi simt pielea întinsă și caldă. Ce luptă s-o da acolo… nu știu.

Fuck it! Alerg și-o să-mi treacă. Dă-o naibii de durere că pot trece peste.

Staaaaart! Gata, a început. După 3 km de asfalt începe primul urcuș, destul de ușor, unde nu forțez deloc. Vreau să-mi intru în ritm întâi. Dar așa ușor cum alerg, transpir excesiv și am tot felul de senzații. Bătăile inimii au luat-o razna. Parcă se împrăștie otravă în corp. Alergătorii din jur sunt încă uscați. Ce naiba, că nu-i așa cald și nici nu alerg tare. Piciorul drept încep să-l simt ca pe o buturugă pe care o trag după mine. Încerc să ignor. Treci peste și alergă Monica! E o pișcatură de țânțar și atât!

Când se termină urcarea observ că umflatura s-a întins deja de la genunchi până la gleznă. Aproape ca nu se mai vede. Se observă doar când mă uit la ambele picioarele și văd diferența de grosime. S-a uniformizat și parcă-mi plesnește pielea. Mă simt de ca și cum aș fi depus un efort de 10 ori mai mare până aici. Buton de ignore! La coborâre am senzația că cineva mi-a bagat o minge de tenis cu țepi în picior și ma hârjâie la fiecare pas. Wtf??? Speram să-mi treacă până acum, dar treaba devine din ce în ce mai nașpa. Strâng din dinți și alerg ca o nebună pe coborâre. Ignore, ignore, ignore! E Tromsø Skyrace, e visul tău!

Mă simt din ce în ce mai sleită de puteri, dar mă înverșunez din ce în ce mai tare. Ah, ce bune sunt trecerile prin râurile reci, pe coborârea de la Tromsdalstinden! Îmi mai amorțesc puțin piciorul. Ba șchiopătez, ba alerg cu forță. Parcă de-a naibii îmi vine să apăs cu dreptul dureros mai tare în teren. Îmi vine să-l iau la bătaie. Ajung la punctul de alimentare într-o stare deloc ok. E plin de țânțari aici care mă atacă. Aaaaaaa! Încerc să fac rost de o cremă ceva care să mai calmeze zona și dau ca nebuna din mâini să-i alung pe nemernicii care mi-au stricat ziua. Sunt niște oameni de la crucea rosie și le cer opinia. Deja mi-e frică să mai insist. Nu-mi dau seama dacă-mi fac rău sau nu. Ce risc și ce nu… Îmi zic că dacă vreau să merg mai departe e pe riscul meu. Ei nu-mi pot da niciun medicament. N-au voie. Plec puțin cam întoarsă pe dos de aici. Cineva mă dă cu spray de țânțari pe picioare 🙂 Ieeei.  Încep marele urcuș spre Hamperokken. Măcar Ștefan e ok, mă gândesc. Dar nuuuuuu. Dau de el pe urcare. S-a oprit. Îi este rău. Minunat…

E clar deja că nu mai ajungem la timp la punctul de control din vale. Unii alergători din jur încă au speranțe, dar probabil nu știu cum e traseul în continuare. Gata, asta a fost cursa pentru mine. Dar vreau să merg pe creastă și să mă bucur de cea mai mișto parte din traseu. E primul an cu vreme bună și se vede genial în jur. Ștefan nu mai vede sensul să se chinuie în continuare și decide să se întoarcă. Ok, ne vedem în vale și plecam împreună de acolo.

Un elicopter survolează în apropiere. S-a întâmplat ceva oare? Creasta e așa cum mi-o aduceam aminte, superbă. Și de data asta se vede în premieră mult în zare. Fără ceață, fără ploaie. Încerc niște poze cu mobilul, dar sunt departe de realitate.

Ștefan încearcă cu disperare să dea de mine. A ajuns înapoi la punctul de alimentare și a aflat că cineva a căzut de pe creastă. Nu știa încă despre cine e vorba. Pentru Hillary Allen venise elicopterul. A avut mare noroc că a supraviețuit unei asemenea căderi. Pfff, ce nebunie… Din păcate, și-a rupt multe și va urma o recuperare grea 🙁

No, asta a fost cu concursul. Mă întâlnesc în vale cu Ștefan și ne duc cu mașina la finish unde rămânem să-i aplaudăm pe alergători. Seara încerc să mai calmez piciorul cu creme cu cortizon si medicamente.

Duminică parcă-i mai ok, dar o să mai treacă câteva zile cred până se desumflă. Strângem cortul și pornim din timp spre aeroport cu o oprire la grădina botanică din Tromsø. O zi cu soare, o mulțime de flori colorate și-un desert cu gem de cloudberries.

Pe curând, locuri dragi! Revenim, că nu ne-am săturat.

*Plecare cu bicicletele din Tromsø spre Kvaløya

*A doua zi pe biciclete prin Kvaløya și  Sommarøy

*Alergare de sâmbătă – Tromsø Skyrace Hamperokken