Data: 16 iulie 2017. Destinație: Elveția, Appenzell Alps, Alpstein. Traseu: Schwende - Gartenalp - Schäffler - Säntis - Lisengrat - Rotsteinpass - Zwinglipass - Mutschensattel - Saxer Lücke - Stauberen - Plattenbödeli - Brülisau - Schwende. Echipa: Monica și Ștefan.
Dacă weekendul trecut am alergat separat, de data asta mai încercăm o tură împreună. Vrem să ajungem pe niște trasee care par mai dificile din descriere și poze. Așa că poate-i mai bine în doi. Vrem să mergem cât mai mult pe creastă și ne facem o idee încă de acasă pe unde să o luăm. Ziua-i lungă, prognoza-i bună. Penultima alergare lungă înainte de plecare în Norvegia, unde ne așteaptă provocarea – Tromso Skyrace.
Începem cu o urcare sănătoasă pe care mă omoară Ștefan. Știam eu de ce nu mai vreau să alerg cu el. Sare inima din piept din primii kilometri, nu alta. Ce pisici! Când vrei să alergi peste 30 de kilometri pe teren dificil nu țâșnești ca nebunul din prima. Aaaaa, nu mai pot! Las-o mai moale! Ștefan nu pare deloc chinuit. Aleargă pe urcare și-apoi stă să mă aștepte că să mă streseze și mai tare.
Ruta de acasă o mai ajustăm pe parcurs. Nu mai urcăm la celebra cabană, Aescher-Wildkirchli. Credem că-i prea aglomerat acolo într-o zi așa senină de vară. Alegem un traseu cu urcare mai lină, ocolit, cu intenția de a ajunge pe poteca de creastă. Ne străduim s-o dăm cât mai puțin în mers, acolo unde înclinația ne permite.
Cât timp alergăm încetișor pe urcarea lină, printre vaci și capre, deasupra noastră e o adevărată paradă de parapante. Am zburat o singură dată, iarna, cu un prieten și tare fain a fost. Aș vrea să repet cândva experiența. Am rămas deja fără apă și ieșim puțin de pe traseu să profităm de izvorul pentru văcuțe. Trebuie să fie apă pentru animale pe undeva pe aici. Găsim.
Îmi vine să trântesc în jurnal toate pozele din album. N-or fi ele prea bune, dar știu cum arată locurile în realitate și-aș vrea să simtă și să vadă toată lumea minunățiile astea. Direct, la fața locului, dacă s-ar putea 🙂
Poteca e îngustă, de priveliște nu mă satur. Gata, e clar că mi-au intrat în suflet munții ăstia și nu cred că o să mai iasă. Trecem pe lângă cabana Schäffler, unde-i lume pe terasă, dar nu oprim. Suntem încă la început și-avem planuri mari. În jurul cabanelor mai e ceva mișcare, însă pe traseu rareori ne intersectăm cu drumeți.
Simt că explodez de bucurie. Aș țopăi non-stop prin asemenea locuri.
Traseul de creastă spre cel mai înalt vârf din zonă îmi dă emoții. Nu de frică, ci de prea mult frumos. De când pusesem ochii pe el… E mai fain decât ne-am așteptat. Începe să se lase frigul puțin și ceața se mai joacă cu noi din când în când în apropiere de Säntis. Indiferent cât de stâncos sau cu grohotiș e terenul, florile sunt prezente. Nu știu cum reușesc ele să crească așa frumoase în orice condiții.
Cu cât ne apropiem de vârf cu atât terenul devine mai accidentat și mai interesant. Dar caprele nu lipsesc. Sunt cocoțate și împrăștiate peste tot.
Uite și vârful! Încă puțin, apoi vrem să încercăm un traseu marcat cu albastru (dificil adică), Lisengrat. Dar până acolo avem de urcat prin ultimele rămășițe de zăpadă și pe stânca unde-s cabluri ajutătoare.
Mai sunt câțiva turiști pe aici. Arătăm cam ciudat pe lângă ei, care-s echipați ca la carte. E pusă și o coardă fixă, deși zăpada e destul de bună încât să nu-ți dea senzații tari când mergi pe ea.
Pentru a ajunge pe vârf trebuie să trecem printr-un mic tunel care ne scoate în ditamai mall-ul contruit aici, pe Säntis. Se poate ajunge și cu telecabina și e multă lume, de toate vârstele. Intrăm la baie să umplem bidoanele cu apă, dar surpriză – curge doar apă caldă. Ștefan își pune așa chiar dacă-i oribilă. Cred că a fost totuși mai inpirat decât mine.
Ne încălzim nițel în complexul ăsta imens și-apoi continuăm alergarea pe Lisengrat, partea mult așteptată și pentru care avem emoții. în realitate e mult mai abordabilă față de cum arata în pozele de pe net sau din depărtare. Și e clar pe placul nostru genul ăsta de traseu. Nu prea-i alergabil, dar încercăm să ne mișcăm rapid.
Ajungem în Rotsteinpass și urcăm spre Vf. Altmann, dar ne oprim la Fliswand Pkt (2334m). Nu mai mergem pe vârf chiar dacă-i aproape. Am fost weekendul trecut pe acolo. Alegem un alt traseu necunoscut nouă, spre Zwinglipasshütte. Nu de alta, dar parcă avem chef de o mică coborâre.
Terenul e fain în continuare. Ne întâlnim cu câteva capre ibex simpatice și ne mai chiorâm la cățărătorii care urcă pe Altmann (pe rută de alpinism, nu pe traseul clasic pe unde a fost Ștefan).
De data asta facem un popas la cabană. Am urcat peste 2000m până aici și s-au scurs aproape 20km. Plus că avem nevoie urgentă de apă. Zwinglipasshütte e mică și drăgută. Din păcate nu are apă la discreție, dar putem plăti pentru apă de izvor ca să ne umplem bidoanele. Pe sub noi sunt tot felul de formațiuni carstice. Cică ar fi chiar și-o peșteră de gheață prin zonă.
Gata, acum că suntem nițel refăcuți, pornim iar spre creastă și-o luăm spre un pas tare arătos, unde-am mai ajuns de câteva ori – Saxer Lücke.
Intrăm într-o zonă mai verde și-i plin de floricele. Pe traseu depășim un cuplu cu rucsaci mari și cu bebe în spate. Au ieșit la drumeție cu doi câini Husky, care-și cară propriul rucsac. Super tari cuții, cu gentuțele pe spate.
De la Mutschensattel avem de trecut o limbă de zăpadă, unde am mici emoții. Ștefan iar o ia înainte fără stres. Mie nu-mi arată bine ce-i în dreapta mea, în caz că-mi alunecă piciorul. Așa că merg încet, cu atenție și ajutându-ma de stâncă pe unde se poate. Urmează o coborâre printr-o zonă înierbată, pe unde și-au cam făcut anumalele de cap și ne umplem de noroc.
La mica fermă din drum ne oprim pentru apă și stăm puțin la taclale cu oamenii de aici. Se chinuie vreo 10 minute să ne arate ceva pe peretele de stâncă de lângă. Într-un final, după multe poze, zoom-uri și explicații ochim un obiect. E o bicicletă cocoțată acum muuulți ani :))
Încă puțin și ajungem la Saxer Lücke. De aici e o potecă îngustă și frumoasă pe creastă, cu Valea Rinului într-o parte și munții în cealaltă.
A fost o porțiune mai alergabilă și burta lui Ștefan începe să facă figuri din ce în ce mai mari. A cam dat-o la pas în încercarea de a-și reveni. Mai avem ceva până la mașină. Căldura nu-l ajută deloc la treaba asta. Încetișor ajugem la cabana Staubern și decidem că mai intră o scurtă pauză. E păcat să începem să ne târâm. Mai bine ne refacem puțin aici. Luăm o gustare dulce și ne hidratăm cât putem. Hai că-i mai bine acum, nu?
De aici avem coborâre în cea mai mare parte. Nu mai urcăm și pe Hoher Kasten. Ne lăsăm ușurel în vale și începe lupta de a finaliza alergarea. A fost o zi excepțională. S-o ducem frumos până la capăt.
Ca de obicei, mă apucă energia la final și-l mai chinui pe Ștefan cu niște viteză pe coborâre, dacă tot și-a revenit puțin. Dar îi cam pune capac forțarea și iar suferă pe ultimii kilometri.
Nu ne vine să credem ce alergare am reușit să facem azi. Cam 41km pe poteci ca-n povești. Iar Ștefan e ceva mai încrezător. Chiar dacă i-a fost rău în vreo două rânduri, a reușit să-și revină și să meargă mai departe. Problema e că la concurs nu prea ai timp de pauze de refacere și tinzi oricum să tragi mai tare, cel puțin în prima parte.
Leave a Reply