Partea 1: Germania

Ziua 1 (31 aug): Berlin – München

Ziua 2 (01 sep): München – Garmisch – Höllentalangerhütte

Ziua 3 (02 sep): Höllentalangerhütte – Zugspitze

Ziua 4 (03 sep): Zugspitze – Garmisch, prin Reintal

Ziua 5 (04 sep): drumul Garmisch – Bad Hofgastein

Sâmbătă dimineată suntem în parcare. După ceva chin cu îndesatul bagajelor în masină suntem pregătiți de drum. O masină mică, o tonă de bagaje, 3 persoane si mult entuziasm.

Mai facem o oprire la Decathlon, în Dessau, pentru ochelari de ghețar (aveam planuri mari cu Monte Rosa) si ceva echipament pentru Sara care venise pregătită cu rochițe de iesit în oras, nicidecum cu haine si încălțaminte de munte. Seara ajungem la München, la Raluca, Mihai si Ilinca si, ca de obicei, stăm la povesti până târziu.

Duminică ne trezim destul de devreme si reusim să ajungem în Garmisch la o oră decentă. Vremea nu prea ține cu noi. Ne plimbăm prin stațiunea cochetă pe ploaie, luăm micul dejun si încercăm să găsim o soluție pentru echipamentul Sarei. Speram să putem închiria de aici un set de via ferrata, dar  n-am reusit. E duminică, iar sediul DAV de aici si magazinele sunt închise. Costumele populare locale din vitrine nu au rămas însă neobservate. Pentru cine doreste să fie la modă îsi poate cumpăra pantalonii de piele scurți specifici (Lederhosen) la decentul pret de 1398 euro. Trecem si pe lângă restaurantele cu candelabre mari si sclipitoare din statiune, unde cupluri cochete îsi luau tacticos micul dejun. Dar noi vrem “pe munte”, nu “la munte”, asa că hai mai repede pe traseu!

Mutăm masina în parcarea de la Hammersbach (Grainau), de unde începe traseul către Zugspitze, prin Höllental. La ora 14 suntem pregătiti, cu rucsacii în spinare. Norii au făcut o mică pauză din scuturat si am pornit. Chiar au apărut si ceva raze de soare pe traseu, după care a revenit ploaia. Partea plăcută pe asemenea vreme este mirosul de pădure care se accentuează. În seara aceasta vrem să ajungem la cabana Höllentalangerhütte.

După un drum linistit prin pădure, pe lângă râu, ajungem la prima cabană, situată fix la intrarea în chei – Höllental-Eingangshütte. E micuță si primitoare si facem un scurt popas. Atenționarea de la intrarea în chei ne cam pune însă pe gânduri: “Zugspitze – nur mit Steigeisen möglich! Gletscher blank!”. Stiam că pentru a ajunge pe Zugspitze avem de traversat un mic ghețar, dar ne gândeam că o să facem ca anul trecut în Italia si o să ne descurcăm fără colțari, asa că am ales varianta comodă: ne-am încălțat cu bocancii de vară, la care nu ne putem prinde colțarii. Hai să întrebăm totusi care e situația reală pe sus. Si da, ni s-a confirmat că nu merge fără. N-avem de ales. Terminăm berile, o lăsăm pe Sara cu tot cu bagaje la cabană si o luăm la fugă înapoi către masină să ne schimbăm. Asa că bucata parcare Hammersbach – Höllental Eingangshütte am reusit să o parcurgem de 3 ori în aceeasi zi. Ne bucurăm că nu am renunțat din lene. În minte îmi tot răsare imaginea farfuriei unui turist de la cabană. Arăta si mirosea extrem de bine: un fel de clătite mărunțite cu mere si scorțisoara, cred. Toată vacanța am vânat o porție de asa ceva si tot nu am reusit să mănânc. Ba nu aveau, ba nu arătau ca în porția văzută la Höllental Eingangshütte, ba nu ajungeam la cabane în orele în care serveau de mâncare…. Kaiserschmarrn – se numesc clătitele daca nu mă însel. Trebuie măcar să încerc să fac acasă.

La 6 seara reusim să intrăm în Höllentalklamm, după ce plătim taxa de intrare (6 euro/persoana si 2 euro/pers pentru membrii DAV). Cheile sunt spectaculoase, traseul îngrijit. Păcat că plouă si nu prea ne ies pozele. Ajungem si la locul unde ne-am împotmolit când am încercat să facem traseul în condiții de iarnă. Atunci era doar un cablu, deasupra râului care dădea într-un tunel blocat de zăpadă. Acum e un pod în toata regula. 

*poză “stil Sara” – plecând deseori singură în călătorii a devenit expertă in a-si face singură pozele 🙂

După 2 ore de mers prin chei, cu multe pauze de admirat si încercări destul de nereusite de pozat, plouați bine, ajungem la cabana unde urmează să înnoptăm – Höllentalangerhütte. Sunasem de dimineață la ei să facem rezervare. Se pare că am făcut bine, chiar dacă nu suntem în sezon. Am înteles că au fost destul de mulți care au dormit în sala de mese. Mă rog, nu ar fi fost o problemă pentru noi, dar cu siguranță m-as fi simțit prost dacă se luau cabanierii de noi ca venim aiurea fără rezervare. Prețurile sunt destul de mari dacă nu esti membru al clubului alpin. Ne-am găsit loc lângă câtiva nemți cu care am mai schimbat câteva impresii. Unul dintre ei avea un carnețel / jurnal de tură foarte tare în care scria într-un mod artistic. Un adevărat caligraf :). Fiecare litera era desenată perfect si devenea hipnotizant să te uiti. 

Încercăm să facem planul pentru mâine, căci Sara nu poate veni cu noi pe vârf. Ne gândeam ca ea să rămână la cabană, să se plimbe prin zonă si apoi, ori să coboare în stațiune să ne astepte, ori să meargă cu un alt grup pe un traseu mai usurel până la o altă cabană unde ar fi urmat să ne întâlnim. Am făcut poze la hartă pentru ea, chiar si un mic desen cu traseele, în caz că rămâne fără baterie.

*Höllentalangerhütte

Ce-mi place la dormitul în cabanele din Alpi este ca vrei, nu vrei, trebuie să te trezesti de dimineată si să eliberezi până la ora 8. Cum noi nu prea suntem matinali, cu toate că ne străduim din răsputeri, treaba asta e de un real ajutor. Încă suntem nehotărâți cu planul. Noi stim ce vrem, dar ce face Sara? Până la urmă am plecat împreună pe traseul către Zugspitze, urmând ca ea să se întoarcă la cabană în momentul în care devine mai dificil. Doar că…planul n-a fost respectat. Sara nu prea dădea semne că ar vrea să renunțe. A decis să încerce, iar noi am acceptat într-un final. Avea prea mult drag de munte :). Fără echipament era clar că nu o putem lăsa si tot traseul am găsit soluții de a merge înainte. Nu prea cred că ne-a crezut când am încercat să-i explicăm cum o să fie. I-am dat ei echipamentul meu de via ferrata si pentru mine am improvizat unul din anouri, sperând că nu va fi nevoie ca acea improvizație să-mi salveze viața. Da stiu, nu se face, dar….mă simțeam încrezătoare si în mintea mea eram chiar prudentă. Hamul din anouri nu era chiar cel mai comod, dar părea rezistent. Am gândit si un soi de sistem antisoc, nu stiu cât de bun ar fi fost în caz de nevoie… si am pornit mai departe.

Vremea a ținut cu noi cât de cât. Cel puțin nu a mai plouat, doar ceața s-a mai jucat cu noi. Întreaga vale este frumoasă si ai parte de ceva diversitate pe traseu: traversări interesante de via ferrata, parte de ghețar, o mică săritoare între ghețar si stâncă, care îti dă ceva emoții si mers pe pereți aproape verticali, cu cabluri ajutătoare. Sara se descurcă bine, dar mergem într-un ritm cam încet.

În curând vom ajunge la partea de ghețar. Sara cred că e deja cam obosită, cu toate că nu schițează nimic, dar trebuie să ne miscăm dacă vrem să ajungem pe lumină la cabană. Nu prea ar fi indicat să rămânem agățați noaptea pe stânci. Deja se vede vârful si nu pare prea departe, ceea ce-i dă inițial aripi Sarei, dar ulterior simte că nu mai apropiem deloc de vârf si pare din ce în ce mai mult. Vârful devine un soi de Mecca. Ce-i drept traseul este mult prea solicitant pentru cineva care nu a mai călcat pe munte din copilărie, chiar dacă e o persoană activă în general. Eu si Stefan suntem puțin stresați să o protejăm cât putem si îi repetăm că ne putem întoarce oricând. Ca nu vrem să riscăm. Estimam încă vreo 2-3 ore maxim. Dar au fost mult mai multe.

Înainte de intrarea pe ghețar am făcut un ultim popas, pentru încărcarea bateriilor, necesare ultimei porțiuni din traseu. Un ceai fierbinte este mereu binevenit si l-am împărțit cu alți doi turisti, din Köln: un tată care venise cu fiul pe munte. Erau deja foarte obosiți si le-a prins bine. Acum ce facem? Ne legăm toți 3 în coardă, cu Sara la mijloc. Îi explicăm cum să folosească pioletul si mergem cu grijă. Mi-a stat puțin inima în loc la o alunecare de-a ei când a avut de sărit o crevasă mică, chiar dacă nu avea ce să pățească. Si eu si Stefan eram bine ancorați si pe fază. Se termină ghețarul. Sincer, cred că ar fi mers lejer si fără colțari dacă eram doar noi doi.

Si acum vine partea interesantă, ceea ce se numeste cruxul traseului 🙂 Ghețarul se modifică de la an la an, iar scara ajutătoare nu mai este accesibilă, asa că esti nevoit să faci o mică săritură de pe ghețar pe stânca ce avea o înclinație cam de 70-80 grade la început. Nu e mare distanța, dar senzația pe care ti-o dă golul de sub tine poate crea probleme. Chiar ne miram pe drum de ce stau asa mult echipele dinaintea noastră în acest loc. Cei doi din fața noastră au ales să se asigure în coardă. Ne-au lăsat si nouă un surub de gheață pentru a face acelasi lucru. Părea totul aranjat, până când Sara s-a uitat în jos. Nu i-a trebuit mult să intre în panică. I-am repetat că încă ne putem întoarce. Ea nu si nu. Nu se putea stăpâni din plâns, dar îsi dorea să meargă mai departe. Doar a mers pe unul dintre cele mai periculoase dumuri – cel din Bolivia – si n-a pătit nimic. Stie că poate, dar durează ceva timp până înlătură panica. Cred că Stefan a înteles mai bine ce se întâmpla în mintea ei. Căci si el s-a pus de multe ori în situația în care a fost nevoit să-si învingă frica de înălțime. În încercările mele de a o linisti, am uitat că sunt cu o minunată improvizație de ham pe mine, m-am legat în coardă si m-am aruncat în ea. Să-i dau încredere că daca o să cadă, va fi ținută. Nu are ce să se întâmple. Problema e că nu crede în coardă. Îi vine în minte decesul unui prieten căruia i s-a tăiat coarda într-o ascensiune. Cu siguranța nu-i e de ajutor gândul. După aproape o oră, stoarsă de energie, a reusit să treacă peste frică si să se lipească de stâncă. Plângea, râdea si se bucura în acelasi timp. Daca ar da timpul înapoi ar face acelasi lucru cu siguranță, zice ea. Nu-i pare rău că s-a aventurat. Am scăpat de partea grea. Acum urmează o porțiune de via ferrata pe perete destul de vertical, până la cabană. Încordarea permanență a făcut-o pe Sara să-si piardă din energie si mai tare. Am legat-o pentru mai multă siguranță si de mine pe traseu; fiind constientă că la oboseală e mai usor sa gresesti.

Pe ultima porțiune dăm de gheață si puțină zăpadă. Nu arată prea încurajator pentru traseul de creastă la care visăm pentru următoarea zi. Mă bucur să pot fi de folos celor din echipa din apropiere care rămăseseră fără apă, iar tatăl părea extenuat. Mai aveam 5-10 minute până la cabană si avem parte de un apus superb. Crestele luaseră foc si se vedea toata valea. Dar singurul gând al Sarei era să ajungem mai repede, nu mai conta peisajul. Asa că nu am apucat să surprind mare lucru în poze. Am reusit printre picături să prind ceva din finalul apusului, din mers, cu mână tremurând. Dar mi-a rămas în memorie imaginea :). Am ajuns toți cu bine la Münchener Haus si, spre surprinderea mea, am mai putut comanda si de mâncare, chiar dacă depăsisem ora limită. Cabanierul de aici nu are o reputație foarte bună. Mulți îl consideră mai ursuz si da, la prima impresie, pare că-l deranjezi cu orice. Însă m-a surprins când am iesit la o țigară si am schimbat câteva vorbe. Atât de frumos vorbea de munte… si cum asteaptă în fiecare zi, cu nerăbdare, următorul răsărit, momentul preferat pentru care trăieste. Imi spunea că se vede foarte frumos de aici. Din păcate, de dimineață a fost ceață si  nu s-a văzut nimic. După ce am observat în următoarea zi maaaaarea de turisti care ajunge pe Zugspitze cu telecabina si comportamentul unora dintre ei, parcă mi-am putut imagina de ce nu mai este asa prietenos.

*ar fi o idee si pentru România 🙂

Din discuțiile cu ceilalți din cabană si din cum se prezintă creasta acum….lui Stefan îi e clar că trebuie să renunțăm. Eu nu sunt asa convinsă si reusesc să-l enervez cu iresponsabilitatea mea :(. Încă visez la Jubiläumsgrat, suntem aici, si parcă nu-mi par chiar asa rele condițiile. Măcar să încercăm. Of, fie, asta e. Vor mai fi si alte ocazii. Rămâne să vedem de dimineață cum va fi vremea, dar decizia bate spre “nu” când ne băgăm în pat.

Dimineața ne spulberă gândurile pentru Jubiläumsgrat…ceață si gheată, tot ce ti-ai putea dori pe un traseu de creastă, foarte expus.

Rămâne alternativa – lunga coborâre prin Reintal. Era singura variantă pe unde puteam merge toți 3, fară a fi nevoie de echipament special si fără să o mai chinuim pe Sara. Nu avem asa mare tragere, asa că mai stăm la lenevit. Si ghici ce. Apare soarele. Condiții ideale pentru traseu, dar acum e mult prea târziu. Urcăm până pe vârf si cu mare durere mă uit la cei care plecaseră totusi la prima oră. Stau si-i urmăresc, zâmbesc, dar îmi vine să plâng că nu sunt si eu acolo. Se vede superb cum înaintează si spulberă parcă ceața în calea lor. Asta e, înseamnă că nu eram suficient de pregătiți.

*Visul

*Vedere către lacul Eibsee

Mai rămânem puțin să admirăm privelistea în toate părțile. Sara coboară cu telecabina si ne întâlnim cu ea jos, la cabana de la Sonn-Alpin. Coborârea de la Zugspitze până la cabana n-a fost chiar o mare plăcere. Coborâre în bocancii de iarnă, pe soare puternic, puțin pe o zonă mai stâncoasă si restul pe un grohotis pe care nu prea era o potecă clară. Alunecai pe unde apucai.

Ne intâlnim cu Sara într-un loc care semăna mai degrabă cu un mall în aer liber, super aglomerat. Aduseseră si un BMW aici pentru reclamă. Unii se dădeau cu sania, alții participau la tot felul de activități gen “team bilding”. Oricum, forfotă mare. Ne-am găsit un loc la soare, pe terasă, am cumpărat pâine si bere si am deschis frumos borcanele de zacuscă cărate până aici. Ah, ce ospăț! Merităm pentru lungul drum pe care îl avem în față. Ne bucurăm că aglomerația nu se extinde si pe traseu. Deja e trecut de ora 12.

Prima parte din traseu trece pe la baza celui visat si abandonat de noi – Jubiläumsgrat. Reusim să-i zărim mai târziu si pe cei care plecaseră de dimineață cred. Se apropie de refugiu. Dacă nu ne-am fi speriat asa tare de vreme, eram si noi acum acolo…

Multe ore le petrecem chinuindu-ne cu bocancii de iarnă pe un grohotis interminabil. Noroc cu peisajele si cu vremea.

La primul petec de iarbă am făcut un pic popas, să eliberăm puțin tălpile de chin. Nu mai vreau bocancii în picioare. Nu pe cei de iarnă! Dar e frumos si bine. Merită si puțin chin 🙂

Când am dat de jnepenis am început să căutăm mici colțuri umbrite. Era mult prea cald. Dar nu putem face prea multe pauze. Incă nu am trecut de jumătatea traseului si e trecut de ora 3 p.m.

Chiar dacă e târziu, ne oprim la cabana Reintalangerhütte să ne refacem forțele. De aici, drumul e foarte usor si n-ar mai fi probleme cu mersul pe timp de noapte. Mi-am dat iar jos bocancii si am mers desculță. Speram să mâncăm, dar ajunsesem fix în afara orelor de masă. Nu serveau la orice oră din păcate. Mai era până la cină, iar prânzul trecuse. Asta e. Rămânem cu berea si cu ce mai avem prin desagă. Asa nu-mi mai vine sa plec de aici. Pare un loc excelent de relaxare pentru un weekend însorit.

Si de aici urmează un drum foarte plăcut de mers cu bicicleta, dar chinuitor pentru noi. Mai facem o mică pauză de hidratare si la Bockhütte. Apoi iar mergem, mergem…se lasă întunericul….si tot mergem si nu se mai termină.

Spre final am fi vrut să trecem si prin celelalte chei (Partnachklamm), dar le-am ratat. Am făcut stânga chiar înainte de ele, fără să vrem. Oricum nu mai aveam ce vedea pe întuneric. Eu măcar mă bucuram de puțin urcus după atatea ore de coborâre.

Pe la 9 seara am dat într-un drum cunoscut (pe la Partnachalm), pe unde mai fusesem în primăvară. De aici mai aveam de mers cam 15 km pe asfalt până la masină :)). Dar măcar eram în civilizație si Sara era mai linistită.

După 2-3 km de mers pe sosea, apare norocul. Ne întâlnim cu un tip care iesise la plimbare cu câinele si Stefan intră în vorbă cu el. Pare să se descurce binisor în germană. Continuăm drumul împreună până la stadionul Olympia din Garmisch. Poate mai găsim un tren, un autobuz, un taxi ceva pentru a ajunge la masină. Ne gândeam cu groază la încă câtiva km de mers pe jos. Marea noastră supriză a venit când neamțul s-a oferit să ne ducă cu masina, văzând că nu mai circula nimic la ora asta. L-am asteptat în stația de autobuz, s-a dus acasă a luat masina, ne-a recuperat si ne-a condus până în Hammersbach. La final, ne-a lăsat si doua sticle cu suc, gândindu-se că nu mai avem de unde să cumpăram acum. Nu ne venea să credem. Sper să-i putem întoarce cândva favoarea.

Adormim toți trei în masina plină de bagaje, ca niste prunci. Dimineața ne întâmpină cu soare si visăm la un dus. Am găsit un camping în zonă unde am putut plăti doar pentru dusuri si acum suntem ca noi, curați si bucurosi, îndreptându-ne spre zona de cățărat din Austria – Wilder Kaiser. Pe drum am verificat însă prognoza si nu era deloc ok. Asa că am decis să mergem la relaxare, în Bad Hofgastein. Birgit abia ce îmi dăduse mesaj că ma asteptă cu coacăzele negre din curte pe care nu vrea nimeni să le mănânce si au rămas toate pentru mine 🙂

Detaliere traseu final:

*galben, prima zi: Hammersbach (Grainau) – HöllentalEingangshütte – Höllentalklamm- Höllentalangerhütte

*albastru, a doua zi: Höllentalangerhütte  – Zugspitze (Munchener Haus)

*portocaliu, a treia zi: Zugspitze – prin Reintal – Garmisch (stadionul Olympia).

Urmează partea a doua – Austria