Partea a 2-a: Austria

Ziua 6 (05 sep): Bad Hofgastein – relaxare, SPA

Ziua 7 (06 sep): Königsjodler

Ziua 8 (07 sep): Bad Hofgastein – Cortina.

Ajungem spre seară în Bad Hofgastein, numai bine cât să începem petrecerea. Birgit si Matthias încercau, cu ajutorul unor prieteni, să termine rămăsițele de la destrăbălarea din weekend. Cum nu puteam să-i lăsăm să se chinuie singuri, am trecut si noi la desfăcut si băut beri, pe terasă, încotosmănați cu pături. A fost seara în care am învățat cum se deschide usor o sticlă de bere, cu ajutorul brichetei. Am mai avut eu tentative, dar destul de chinuite.

În dimineața următoare, chiar dacă ne-am trezit devreme, nu am putut să ne urnim. Sincer, simțeam nevoia să mă relaxez. Picioarele încă plângeau după coborârea înterminabilă de pe Zugspitze, în bocancii de iarnă. Promit să nu mai fac asta. Data viitoare, chiar dacă voi avea mai mult de cărat, o să-mi iau adidasii cu mine. Am stat la soare toată ziua, am consultat hărți, am făcut planuri, verificat prognoze si cafeluțe peste cafeluțe. Cu voci suficient de neconvingătoare mai ziceam “hai să mergem la o tură lejeră prin împrejurimi”, dar tot nu ne miscam. M-am mai conversat si cu un grup cu care ar fi trebuit să mergem pe Monte Rosa, încercând să mai stabilim detalii. Întru-un final, grupul a renunțat din cauza prognozei nefavorabile. Sara era si ea în culmea fericirii si se rostogolea pe iarbă râzând. Valea Gastein e pitorească, iar casa lor e pe deal, cât să ai o priveliste de nota 10 si departe de forfota din statiune. După prânz, ca să încheiem ziua într-o relaxare totală, am decis să mergem la dragul nostru SPA. Dintre toate încercate de-a lungul anilor, cel din Bad Hofgastein a rămas favoritul meu, în principal datorită saunelor de toate felurile si apelor termale în aer liber. Sara a ales să se plimbe prin centrul orasului între timp, îi trecuse cheful de spa. Ce-i drept, am fi fost mai inspirati să mergem imediat după ziua de munte, nu după o zi de relaxare.

Seara o petrecem tot cu Birgit si Matthias si plănuim tura de mâine, o via ferrata mult visată de când am descoperit un filmulet cu traseul pe net – Königsjodler. De data asta vom merge singuri.

*Waiting for me 🙂

Cu greu, reusim să ne trezim pe la 6 si ceva dimineața. Ne-a luat aprope 3 ore să ne pregătim, să mâncăm si să ajungem cu masina la destinație – Mühlbach am Hochkönig, undeva între Bischofshofen si Saalfelden. Din păcate centrul de informare turistică si magazinele erau încă închise, asa că am rămas fără hartă. Ne-am descurcat cu o poză făcuta unei hărți de pe un panou turistic. Nu era ea prea clară, dar te puteai orienta.

Topo-ul pentru partea de via ferrata se poate descărca de aici. Traseul are câteva pasaje de gradul C si D si doua traversări pe cablu de pe o stâncă pe alta. Cel mai înalt vârf de pe traseu are 2875m.

Se anunță o zi frumoasă. Abia astept! Am lăsat masina într-o parcare destul de mică de unde începe un drum forestier până la cabana Erichhütte. Am pornit la 9 dimineața pe traseu, dar nu ne-am putut abține de la un popas lunguț la cabană, după nu mai mult de 15-20 minute de mers. Dar era atât de cald! Bionada si țigara au intrat de minune :).

De la cabană se vedeau în zare căteva vârfuri înzăpezite, dintre care unul  țuguiat ne-a atras atenția.Noroc cu panoul de la cabană, cu denumirile vârfurilor ce se puteau observa :). De ținut minte pentru o tură viitoare – Grosses Wiesbachhorn (3564 m).

Nu stiu cum, dar reusim abia pe la ora 10 să plecăm de la cabană. Spre deosebire de cei cu care ne-am întâlnit pe traseu si au încercat să ne sperie că e prea târziu pentru Königsjodler, noi eram foarte relaxați. Mersul pe timp de noapte pe munte nu e deloc bine văzut de nemți/austrieci. Cred că mai de nimeni până la urmă. Poate suntem noi prea obisnuiți cu mersul la lumina frontalei sau a lunii. Bine, pe primul care a încercat să ne facă să ne răzgândim îl pot înțelege totusi. Nu de alta, dar la întrebarea cât ați făcut până aici, Stefan a răspuns din burtă 3 ore, când în realitate plecasem de mai puțin de o oră de la cabană. Deci il înteleg că se îngrozea de cât de încet ne miscăm :).

De la cabană continuăm pe drumul marcat (432) până în sa. Ne-a luat cam o ora si un sfert până în locul unde părăsim traseul marcat si facem stânga către intrarea pe Königsjodler. Simt că am slăbit câteva kg până aici. A fost extrem de cald, iar soarele ne-a bătut tot drumul în cap. Curgeau apele pe noi si nu avem unde să ne adăpostim. Abia pe la final mai găseai câtiva jnepeni mai maricei care facă puțină umbră. Mai facem un mic popas înainte de intrarea pe via ferrata, ne echipăm, mâncăm ceva si salivăm la ce mănca un alt trecător: avea o casoletă plina cu bunătăți, cu măncare gătită. Nu-i o idee rea. Parca m-am săturat de batoane, banane si ciocolată pe traseu. Poate data viitoare ne fițosim si noi puțin :).

La 12 intrăm pe traseul principal, care începe destul de în forță, cu un pas nu foarte usor. Îmi place! Pare promițător. Si urmează sus, jos, sus, jos, traversări si o priveliste foarte faină. Nu am prea multe de zis. E o via ferrata ceva mai dificilă față de ce am încercat anul trecut si îmi place la nebunie. Ca de obicei, nu ne grăbim. Stăm la poze, la admirat si mergem cu destul de multă atenție. Mai un spagat dureros, mai o traversare interesantă pe cabluri.

*primul spagat dureros

*un tip care zburda pe stânci mai mai ca o căpriță

*traversarea mică pe cablu – Seilbrücke Teufelsschlucht

Si vine si partea mult asteptată a traseului, denumită “Flying Fox” – o bucată de mers pe cablu, pentru a trece de pe o stâncă pe alta, fără sa ai cablu si pentru picioare. Exista si alternativă, dar nu puteam să nu încercăm. Pentru câteva secunde, la început, am avut un mic gol în stomac, dar a trecut repede, până m-am poziționat mai bine. Si acum cum înaintez? Să încerc ca cel dinaintea mea si să mă ajut de picioare? Denumirea asa ar sugera…să strau precum liliecii :)). Si mă chinui puțin, dar mi se pare mult prea greu să urc si picioarele pe cablu. Si ce simplu părea la cel din fața mea….

Până la urmă aleg să ma trag doar îm mâini. Si nu mi-a fost chiar usor. Am tras ceva. Pe lângă kitul de via ferrata am legat si un anou cu o carabă de mine ca să mă pot lăsa în el. Asa că m-am oprit pe la mijloc să scot aparatul, spre disperarea lui Stefan, care si-ar fi dorit să mă vadă mai repede prinsă de stâncă :).

Gata, am ajuns. Urmează Stefan. Îsi învinge sau nu frica de înălțime? Inițial primul gând a fost să o ia pe lângă, dar…parcă ar încerca si el 🙂

Impresiile lui Ștefan: “a fost sinistru! strigam către Monica că mi-e frică :)) Dar a fost fun într-un final, mi-a plăcut că mi-am învins senzația de moment”.

Hihi, am trecut amândoi :). Ne continuăm drumul si ne dăm seama că ar trebui să ne grăbim puțin. Ajungem si în locul de unde ne-am putea retrage, dar …..nu, cred că avem timp să finalizăm pe lumină fără probleme. Ne gândeam că la coborâre, fiind traseu marcat, n-are cum să fie dificil, chiar dacă ne-au atenționat alți drumeți că nu e de mers noaptea pe acolo. Cine să-i mai creadă?

*puțintică reclamă la maratonul meu de suflet 🙂 – Maraton Apuseni

Gata, s-a terminat partea de via ferrata. La final e o cutiuță pentru cine vrea să contribuie la întreținerea traseului, care e cu adevărat impecabil. Cum ne-a plăcut foarte mult, am zis că merită să lăsăm. E cam târziu acum. Nu mai mergem si la cabana din zare – Matrashaus am Hochkönig, căci nu stim cât o să ne ia coborârea, mai ales că am fost avertizați că nu va fi una usoară.

Peisajul din vârf e surprinzător. Parcă am fi ajuns pe altă planetă, iar pe jos, pe alocuri e pământ negru. Nu am cunostinte de geologie, din păcate, pentru a da mai multe detalii. Partea de via ferrata a durat cam 5 ore, cu mers destul de relaxat.

*Matrashaus am Hochkönig

Si abia acum începe chinul :). L-am înțeles din plin pe tipul care a preferat să se întoarcă tot pe via ferrata, simțindu-se mai sigur atârnat de cabluri daca se întuneca, fată de acest traseu îngrozitor :). Ulterior am citit si de tot felul de tragedii petrecute pe această bucată, mai ales că mulți sunt deja destul de obosiți după Königsjodler. Ca idee, pe site-ul cabanei sunt prezentate câteva întâmplări. Totul e friabil. Pe prima bucată ai parte de senzații tari, chinuindu-te să nu te duci în vale cu tot grohotisul după tine. Potecă nu prea este. O iei pe unde apuci, dar mai sunt si semne pe bolovani care să te direcționeze. Da, nu prea e de coborât noaptea pe aici. Stiau oamenii ce stiau.

Pe drum îl observăm pe cel care a făcut cale-ntoarsă pe via ferrata si îl invidiem. Nu mai avea mult până la final, iar noi încă ne chinuiam pe grohotis, mergând mult mai concentrați pe aici, să nu ne scape un picior în vale, că nu ne mai oprim. Pe 2-3 porțiuni mai expuse erau si câteva cabluri ruginite. Dar în zonele care ni s-au părut cele mai dubioase, nu aveai de ce să te asiguri. Nu pot spune că a fost greu, dar părea riscant.

Atenție maximă si-i dăm înainte. Respirăm usurați când observăm că nu mai e mult si ne dăm seama că vom termina cu partea dificilă în timp util, înainte să se întunece.

Si gata, am scăpat de grohotis si de stâncă. De aici, indiferent cât mai avem, suntem oarecum “safe”. Am cam fost la limită de data asta. Königsjodler l-as mai repeta, dar coborârea nu. Se pare că am o reală problemă cu coborârile în general :). E perfect la urcare sau pe creastă, dar întoarcerea …ori e ceva ce nu-mi place ori nu fac alegerile prea bune.

Si uite ce oițe simpatice ne asteaptă. Ce le-or face de arată asa bine? Oare le spală cu cocolino? În România parcă toate sunt pricăjite si pline de câlți. Iar aici, arată impecabil. Si în Islanda am rămas surprinsă de cât de îngrijite arătau.

Linistiți, consultăm harta de pe aparatul foto si ce ne gândim… hai să nu mergem prea mult pe sosea, uite pe aici o potecă marcată, care ar ajunge la cabana unde am făcut primul popas si de acolo mai sunt 10-15 minute maxim, în coborâre, până la masină. Între timp, ne sună Birgit să ne întrebe dacă petrecem în seara asta. Se gândeau că ajungem la timp cât să urcam până la o cabană unde merseseră împreună cu Sara si copiii.

Ne gândeam că nu mai avem mult până la masină. Bagajul e mic si am putea alerga usurel; deci cât poate să ne ia? O jumătate de oră, poate puțin mai mult. Da, da…. asta până am descoperit că traseul ales începe să urce :)). Hello, ce se întâmplă? Oare am luat-o bine? Ne uităm iar pe hartă si nu prea aveam unde să gresim. Deja era întuneric si alergam pe potecă, spunând înainte de fiecare delusor: “după cel din față trebuie să fie cabana” :)). Si după câteva țepe de genul, am dat de cabană si de acolo încă 10 minute cel mult de alergare până la masină. Deci, jumătatea de oră din mintea noastră s-a trasformat în două ore.

Între timp am menținut legătură cu Birgit si s-a decis că se întorc si ei acasă să petrecem în ultima noastră seara din Bad Hofgastein.

Coborârea am început-o pe la 17.15 – 17.30 si am ajuns la masină abia la la 9 seara :). Dar am reusit să ajungem fără probleme si cu amintiri frumoase. Ieeeei. Na, că ne-a iesit ceva din planul de acasă :).

Traseul final l-am  evidențiat cu albastru pe hartă (bucata de via ferrata nu apărea, am trasat-o eu asa, în mare, dar se găseste detaliat pe linkul dat mai sus, cu topo-ul):

Între timp, cât noi am fost cocoțati pe stânci, Sara a plecat cu gazdele noastre dragi la o plimbare pe munte si la cules de afine :). Mai jos sunt câteva poze de peste zi, in care Sara a fost în elementul ei si s-au simțit toti super bine.

Asa că seara, când am ajuns acasă, eram toți fericiți si pusi pe petrecere 🙂

Si cam asta a fost partea din Austria a vacanței. Am lăsat în urmă oameni dragi si căsuța, unde mă simt deja ca acasă. Este locul unde venim aproape în fiecare an la schi si asta cam de când am terminat facultatea. Ne-a luat mult să ne dezlipim de terasă si să ne luptăm cu lenea si am plecat spre Italia pe la 6 seara abia, cât să prindem trenul de masini. De mult am vrut să vedem cum e. Am făcut un mic calcul si ne-am dat seama că merită. Scuteam o bună bucată de drum, plină de serpentine.

Am băgat masina în tren, iar noi în vagonul special si am găsit cu cine să ne conversăm tot drumul :). Era un grup de tineri, îmbrăcați în consume naționale, care tocmai veneau de la un concert si erau foarte mândrii că fac parte din orchestra locală. Foarte tari băieții. Unul dintre ei părea înnebunit după Sara, pe care o credeau cam de vârsta lor, adică cu mai mult de 10 ani mai tânără. Se tine bine :).

 

Urmează partea a 3-a: Italia