Data: 01 octombrie 2016.
Destinația: Piatra Craiului, România.
Echipa: Ștefan, Monica, Doru, Viorela.
Ajungem la căsuța din povești, cocoțață lângă drumul dintre Zărnești și Plaiul Foii, la o distanță perfectă pentru încălzirea dinaintea maratonului. Vio a ales bine. E mică și primitoare.
Ne luăm pachetul de concurs și ieșim la masă în oraș. N-a fost o idee prea bună cred. Mâncarea n-a picat prea bine.
Seara stăm la gura sobei și tare îmi vine să dorm aici toată noaptea. Încă nu mi-a revenit cheful de concurs care a suferit crunt după lună nebună de august. Dar e MPC-ul mâine și nu vreau să-l ratez. Am speranțe însă că voi da tot ce pot și că peisajul îmi va da chef de alergat. Traseul în sens invers față de cel obisnuit l-am încercat cu Viorela pe la sfârșitul lunii august și sunt ușor îngrozită de lunga coborâre de la final. Cred ca în varianta nouă sunt avantajați cei care au viteză mai mare pe zone plate.
Ștefan are planuri mari și a umplut masa cu geluri și batoane. Oare ce să-și ia la el? Ce să facă să nu i se facă iar rău?
Dimineața concursului. Dăm trezirea cu câteva ore înainte de start, să avem timp de pregătiri și până la urmă o convingem pe Viorela să ne facem încălzirea mergând sau alergând ușor până în centru. Bine nu prea mă simt. Să fie cașcavalul pane de aseară?
E grea urnirea, dar descoperim rapid ce plăcut e afară. Drumul nostru de 3 km până în Zărnești e plin de brândușe.
Mă trec câteva stări de rău și-mi cam vine să vomit, dar nu reușesc. Îmi revin oarecum până la start.
Emoțiile sunt mai mici decât de obicei. Cred că sunt încă obosită. Dar cum se dă startul, pornesc în forță. După 1 km juma de alergare viteză pe asfalt, intrăm pe forestier. Se anunță o zi tare călduroasă. Deja curg apele pe mine. Începe urcarea lină către Colțul Chiliilor, unde alerg cu spor și depășesc destul de multă lume. Mă simt destul de bine și am chef să forțez.
Mențin un ritm foarte bun pentru mine și pe urcarea pe Diana. Mă simt încrezătoare și cu voie bună. Depășesc pe urcare ceea ce nu-mi stă în fire. Toate merg perfect, aș zice, până primesc lovitura de grație. Cea mai dureroasă crampă de care am avut parte până acum. Și ce e curios este că s-a întâmplat pe urcare, după aproximativ 7 km de alergat. Și mai aveam atât de puțin până la refugiul Diana, de unde începea coborârea mult așteptată… Pur și simplu m-a trântit la pământ și a durat ceva până am deblocat gamba. Mda…s-a cam dus entuziasmul meu. Am rămas cu o durere cruntă și cu o mare frică de cum calc. Am reînceput urcarea cu pași cât mai mici și mai calculați. Aveam senzația cu vor urma și altele.
Încet, încet prind iar curaj, însă durerea nu avea de gând să dispară. Începe coborârea spre Plaiul Foii și mă oftic atât de tare încât îmi pun ambiția să măresc viteza. Dacă se mai pune una o să pic probabil, dar măcar nu-i prăpastie. Strâng din dinți și încep iar să depășesc până dau de persoanele care erau în jurul meu la urcare. Până la drumul forestier încep sa prind încredere, să nu mai stau cu frică la fiecare pas. Încep să mă obișnuiesc să țin laba piciorului în sus și să calc pe călcâie.
Urmează drumul forestier care-mi dă mereu de furcă. Mă răcoresc la izvor și alerg cum pot pe căldură, așteptând să vină mai repede urcarea. La punctul de alimentare de la Plaiul foii mă opresc foarte puțin, doar cât să beau ceva rapid. În mai puțin de două ore de la start începe urcușul către Șaua Funduri. Durerea de gambă și încercarea permanentă de a nu întinde picioarele m-au cam obosit și mi-au tăiat mult din elan, dar încerc totuși să alerg pe porțiunile mai line.
Apoi vine zona cea mai frumoasă din traseu, pe unde alerg, mă mai blochez în trafic, admir. Iar am jena de depășit. Dar ce-i drept, nu-s așa tentată de asta acum. M-am cam resemnat de la a face o cursă bună. E foarte cald și cu apa nu stau prea bine. Mai iau câte o gură din când în când, dar încerc să pastrez că mai am mult de alergat până la izvor. Ajung în Șaua Funduri și mă pregătesc psihic de o lungă coborâre. Un tip îmi oferă Cola. Salivez și aș da-o pe gât pe toată, însă gândindu-mă cât trag de rămășițele mele de apă … nu, nu-mi vine să-i beau din Cola cărată în spate până aici. Mulțumesc pentru gest :).
Încerc să dau drumul la picioare cât pot, dar toate coborârile sunt nevoită să le fac diferit și asta mă încetinește cam tare. Nu pot călca pe vârfuri de frica crampelor. Am mai avut mici încercari dar imediat se contractau mușchii aiurea.
Cu noul stil de alergat impus de situație, după ce ies din pădure, mă apuc de acrobații. Dau cu piciorul de o rădăcină și îngrozită nu de cădere, ci de crampe, mă arunc la deal, într-o minunată tumbă. Mă ridic râzând și continui alergarea. Ieeei, nu s-a blocat nimic, nu mi-am rupt nimic. Doar o trântă, nimic mai mult.
Când intru iar în pădure se mai răcorește atmosfera și parcă încep picioarele să se miște mai bine. E o mică parte din coborâre care-mi face plăcere. Mă cam săturasem să alerg însetată, pe soare, printre smocuri de iarbă enervante. Pe aici mă întâlnesc cu Ștefan și continuăm oarecum împreună. Ba o ia el în față, ba eu. Trecem pe rând prin diferite stări. Mă cam lasă cheful de alergat și-mi tot vine să merg, îmi mai trag câte o palmă imaginară și-mi revin. Îmi dau seama că mersul nu prea mă ajuta, nu fac altceva decât să măresc timpul până la finish. Gândul tot la apă mi-e. Abia aștept să ajung la izvor.
La punctul de alimentare La Table, îmi refac forțele și-mi umplu bidoanele cu apă. Continui însă fară prea mult spor. Mai e puțin până la drumul forestier și un grup de copii simpatici ne încurajează de pe margine, dându-ne un plus de energie.
Ștefan nu se simte bine și tot tinde să rămână în urmă. Încerc să trag de el. N-am cea mai mare energie acum, dar chiar vreau să scap mai repede de drumul ăsta. La Fântâna lui Botorog cred că-i venea să mă ia deja la bătaie dacă mai insistam mult.
Ne întâlnim și cu Claudia pe drum, care spera să se intersecteze cu noi mai devreme. Da, n-a fost cea mai bună zi a noastră de concurs.
Continuăm alergarea destul de încet până la finish. Pe ultimii 5 km ar fi trebuit să zburăm…. Asta e, data viitoare poate ne luăm revanșa 🙂
A fost totuși o cursă frumoasă. Am terminat amândoi în 6h40m, mai puțin decât anul trecut, dar cu mult peste ce visa Ștefan aseară.
Avem acum și o fotografie “romantică” de finish 🙂
Viorela e încă pe traseu și aș zice că-i ușor la capătul puterilor. Mă sună și încerc să o încurajez. Ar vrea să renunțe, dar drumul până aici tot ar trebui să-l facă. N-are scurtătură. Ștefan se chinuie să-și revină cu burta. Doru e și el cu bicicleta și-o așteaptă pe Vio.
Decidem să mergem în întâmpinarea ei. Eu în alergare, Doru pe bicicletă. Mai încurajăm concurenți, mai facem o poză.
Cu Vio ne intersectăm puțin înainte să ajungem la Fântână lui Botorog și încercăm să-i ridicăm moralul. Nu mai e mult până la finish, dar e partea cea mai urâtă din traseu, care-ți mănâncă nervii.
Pe zona de asfalt e și mai greu s-o conving să alerge. Văd însă că răspunde destul de bine la “daca mergi va dura mai mult; dacă alergi scapi mai repede de chin”.
Primul MPC al Viorelei a fost destul de epic.
Au urmat poveștile fiecăruia, ieșirea la masă, ratarea primei părți din premiere pentru prima dată și, în final, un somn binevenit.
Timp oficial: 06:41:24 (loc 29 din 135 open feminin si loc 14 la categorie)
Open feminin:
1. Dragomir Denisa – Campulung Muscel, ROU – 4:30:54
2. Tanase Gianina – Brasov, ROU – 4:47:01
3. Malai Viorica – Cluj-Napoca, MLD – 5:18:17
Open masculin:
1. Palici Viorel – Magura, ROU – 3:59:13
2. Balasan Andrei – Sibiu, ROU – 4:02:54
3. Preda Andrei – Azuga, ROU – 4:09:14
Leave a Reply