Data: 24 septembrie 2016.
Destinația: M-ții Bucegi, România.
Traseu: Gura Diham – Poiana Izvoarelor – Pichetul Roșu – Mălăiești – Vf. Scara – Ref. Țigănești – Cab. Mălăiești – Gura Diham.
Echipa: Monica, Viorela, Raluca, Ioana.

Album foto.

Răsăritul îl prind în tren, cu Viorela. Ne întâlnim cu fetele la gară în Bușteni și mergem cu mașina până la Gura Diham. Îmi place când începe ziua așa devreme, mai ales când știu că o să fie una plină, pe munte.

Soarele dă semne că ne va însoți azi. Ne echipăm de alergat și pornim pe traseu pe la 10 dimineața. Încerc să le corup la cât mai multă alergare, chiar dacă e urcare. Dar suntem la început și probabil se gândesc să-și pastreze din energie căci o să fie o zi lungă. E final de septembrie, dar culorile toamnei nu și-au făcut încă apariția. Pădurea-i încă verde.

Ieșim din pădure în Poiana Izvoarelor și încep să se vadă abrupturile Bucegilor. Crește dorința de a ajunge mai repede sus, cât mai sus.

De la Pichetul Roșu continuăm pe poteca Take Ionescu. Alternăm mersul cu alergatul prin pădure și ieșim în Poiana Bucșoiului, unde ne izbește peisajul. Uau, cum arată valea, cu crestele acoperite de un praf de zăpadă și cerul albastru.

Traversăm mai multe vâlcele pe sub abruptul Bucșoiului, mergem cu atenție pe scurtele porțiuni mai dificile și alergăm pe porțiunile mai domoale.

Facem un scurt popas înainte de a ajunge la cabană și se pare că o să am noroc azi. Calc într-un mare rahat moale și mă întreb în cât timp o să scap de mirosul care mă însoțește acum :))

După puțină distracție pe stâncă și podețe amenajate ni se deschide în față Valea Mălăiești. Soarele s-a ascuns printre nori și priveliștea e impunătoare, cu praful de zăpadă care acoperă zona stâncoasă și iarba încă verde.

Ne lungim la un ceai și o prăjitură la cabană, iar Viorela râde de mine. Stând la taclale pe terasă, mă întreabă cineva dacă eu sunt “Monica”. Suficient cât să reînceapă mișto-urile. Merită niște bătăiță pentru asta.

E timpul să o luăm din loc. S-a făcut răcoare deja. O luăm spre Hornul Mare, tot așa – alternând alergarea cu mersul.

Caprele negre își văd de treabă în apropiere, iar noi ne extaziem de tot ce e în jur.

Eu rămân fata cu pozele și le mai corup la câte o ședință de sărituri.

Hornul Mare ne întâmpină cu ceva zăpadă. E cam alunecos pe alocuri, iar noi suntem în adidași. În special cei pe care îi are Ioana nu-s tocmai cei mai potriviți pentru terenul ăsta. La un moment dat încerc să le conving pe fete să ne întoarcem, să nu ne aventurăm prea tare, dar se pare că nimeni nu vrea asta. No, în cazul ăsta, să continuăm urcușul cu grijă. Câțiva pași mai dificili și într-un final ajungem în creastă. Ce diferentă de vreme și peisaj față de drumul până la Mălăiești…

Deja tindem să transformăm tura într-una epică.

Uau, câte deschideri superbe într-o singură zi! Soarele, ceața și norii se tot joacă pe aici, prin munțișori.

Continuăm prin ceață până pe vârful Scara și coborâm pe Culmea Țigănești. Îmi dau seama acum ce decizie bună am luat acum câțiva ani cu Ștefan, de revelion, când ne-am oprit in crestă peste noapte și nu am continuat drumul spre refugiu, pe timp de noapte și vreme rea.

Deja parcă suntem în expediție. Coborâm cu mare atenție pe aici.

Ajungem cu bine la refugiul Țigănești, bucuroase că am trecut de zonele mai dificile fără probleme. Arată foarte bine. Interiorul e încă în stare bună și curat.

Urmează o lungă porțiune alergabilă, spre Valea Țigănești. Ar trebui să grăbim pasul puțin, să ajungem într-o zonă decentă când se lasă întunericul.

Trecem de Padina Crucii și coborâm înapoi la Mălăiești, unde mai facem un scurt popas de ceai și ceva de mâncare. Trebuie să ne refacem forțele și să ne încălzim puțin. Mai avem ceva până la mașină.

Ne întoarcem tot pe Take și prindem ușoarele culori roșiatice de apus pe la Poiana Izvoarelor. Prin pădurea spre Gura Diham mărim viteza, chiar dacă oboseala se resimte deja. Dar cum știm că-i zonă frecventată de urși, am vrea parcă să scădem șansele de a ne întâlni cu unul. A fost cu noroc. Doar o vulpiță era în drum, în apropiere de cabană.

O tură pe cinste, cu patru fete cucuiete. Și un antrenament bun pentru MPC-ul de săptămână viitoare.