14 – 23 septembrie 2012 (jurnal din rămăsițe de amintiri).
Prima parte a jurnalului (14 – 19 sep):
*Trento, Bolzano
*Messner Museum (Firmian)
*Dolomiti di Brenta – via ferrata: Bocchette Alte si Bocchette Centrali.

Eu în România, Stefan în Berlin. Stabilisem zilele de concediu de ceva vreme si urma să ne întâlnim pe la mijlocul drumului, să petrecem o săptămână prin munți.

Locul de întâlnire: trebuia să-l culeg sâmbătă cu masina de la aeroportul din Milano, însă n-am reusit. Treburile rămase de rezolvat în țară pe ultima sută de metri, mi-au întârziat plecarea către Italia. Planul era să plec de dimineață, să nu mă grabesc, mai ales că aveam de făcut destul de mulți km din Bucuresti, singură în masină. Dar, ca de obicei, n-a fost să fie. A trecut dimineața, a trecut prânzul , a venit seara si eu tot nu eram gata. Pe la 1 noaptea eram la mama în garaj, încercând să selectez si să îndes în portbagaj zecile de borcane de zacuscă, dulceață si alte conserve, fără conservanți, făcute cu drag de Galea (bunica mea), asta pe lângă alte tone de bagaje. Aaa…si m-am mai chinuit cu o chestie – sa încerc sa montez un semn de VW la masină căci cel original mi-a fost furat în Berlin. Nu stiu ce au avut cu el. Din păcate cel de care făcusem rost nu prea se potrivea, dar eu si mama am tot insistat până l-am înțepenit acolo, strâmb, dar bine. Asa că pe la 3-4 noaptea am reusit să-mi iau “la revedere” de la ai mei si am pornit la drum, visând la munți si la întâlnirea cu Stefan. Oricât de mult as fi vrut să ajung mai repede, oboseala isi cam spunea cuvantul. Am oprit prin Slatina să iau câte ceva din piață, să se bucure si Stefan măcar câteva zile de legume gustoase. Apoi am luat si pe cineva cu autostopul (mă oprisem inițial să mă uit pe hartă, si domnul cu pricina era bucuros că am oprit să-l iau pe el), un nene simpatic care mi-a inspirat încredere si care mi-a povestit tot drumul de tinerețea lui, când a colindat lumea cu trupa de dansuri populare (fusese călusar parcă) si despre băiatul lui care e acum profesor de matematică într-un sat. Îi bombănea pe patronii ăstia cărora nu le pasă de angajați si nu vor să le dea bani pentru munca depusă, dar per total era un tip pozitiv si-si amintea cu plăcere de anii tinereții.

Am ajuns la vamă destul de târziu, era ditamai sirul de masini care nu părea să se miste. Am aflat ulterior că se schimbă personalul si momentan nu trece nimeni. Nici acum nu înțeleg de ce atunci când au dat drumul, mi-au făcut semn mie special să vin prima la control. M-am cam speriat că nu înțelegeam ce au cu mine, dar am trecut rapid, fără probleme si au fost extrem de drăguți cu mine. Oare semănam cu fata unui sef? Zona de după granița mi-a plăcut foarte mult, am prins peisajele pe înserate, iar atmosfera din sate era foarte tare. Era deja hărmălaie pe la cârciumi. Oameni petrecareți, de-ai nostri 🙂 As face o mică vacanță pe aici – cu pescuit (alții sa pescuiască, nu eu), biciclit, bere cu localnicii si eventual stat în gazdă într-un sat de lângă Dunare. Noaptea m-a prins pe niste serpentine total nesemnalizate. Gresisem drumul si nu mai reuseam să mă pozitionez pe hartă fiindcă nu erau indicatoare pe drum. Singurele sate de pe drum nu-mi apăreau pe harta. Ce să fac? Am continuat drumul până am dat de un mic orăsel, doar că era noapte si nu prea erau oameni pe stradă. Am reusit sa găsesc 2 tineri ce se întorceau din discotecă, care mi-au dat ceva indicații, în română chiar. Însă informația utilă legată de drumul pe care trebuie s-o apuc am primit-o de la soferul unui tir care a oprit fix in mijlocul intersectiei pentru a mă lamuri. Nu trecea nimeni pe acolo la ora aia, dar totusi… Încercasem înainte un drum la intrarea căruia era indicatorul potrivit, dar după un km am dat de zone surpate si începea să arate mai degrabă a drum forestier. Am descoperit că ocolisem multicel, dar până la urma am ajuns si la autostradă. Of, bine că a început si ploaia acum. Am tras pe dreapta si am tras un pui de somn bun si cam lung. Îmi cam dau seama că nu mai am sanse să ajung la timp la Milano si vorbesc cu Stefan să găsescă un tren si să ne întâlnim undeva mai aproape. A găsit un tren gen personal, ieftin, până la Padova, cu opriri dese si cu toate categoriile de oameni. Numai bun să admire peisajele si să-si facă o primă idee despre Italia si locuitorii ei.

Ieeei. Am reusit să ne întâlnim, după ce m-a condus un italian binevoitor până la gara din oras pe care nu reuseam s-o găsesc. M-ar fi ajutat un gps de data asta, ce-i drept. E soare, e bine si gata, am scăpat o perioadă de condus. Începe planul de atac 🙂

Ne îndreptăm către nord si facem popas într-un orăsel frumos – Trento. După o plimbare pe străduțe ne-am oprit în piața centrala la o bere si am asistat la un concert în aer liber. Multă lume si voie bună. Si uite asa am intrat în atmosfera de vacanța, uitând de griji. Mi-aduc aminte de o imagine văzută într-o piață locală cu o broscuță țestoasă care ce s-a gândit…. să-si lege o perie pe carapace căci se îndrăgostise de un arici si na…că a gasit soluția 🙂

Noaptea o petrecem destul de confortabil în masină. Am reusit să gasim un loc bunicel de parcat, ferit de lume. E duminică deja si planul este să ajungem în seara asta la începutul traseului propus de via ferrata.

Mai avem puțin până la locul cu pricina asa că ziua ne-o petrecem vizitând zona si Muzeul Messner (Firmian), unul dintre muzeele pe care renumitul alpinist a reusit să le facă. O bijuterie pentru cei pasionați de munte, alpinism. Succesiunea realizarilor alpine este prezentată prin tablouri, cărți, articole din reviste, documente, fotografii si multe obiecte vechi care au aparținut alpinistilor. Aici am vazut o bucata din coarda lui Terray, bocancul lui Günther Messner – fratele si partenerul lui Reinhold Messner ce si-a pierdut viața în expediția din Nanga Parbat. Ce-i drept, probabil nu as fi dat acestor lucruri prea mare importanța daca nu as fi citit cărțile cu experientele acestora, cărti care mi-au rămas în suflet si pe care le recomand celor pasionați de subiect.

*Cuceritorii Inutilului – Lionel Terray (o carte pe care as recomanda-o oricui, indiferent dacă are sau nu treabă cu muntele și alpinismul)

*Annapurna – Maurice Herzog

*Nanga Parbat – muntele destinului – R. Messner (aceasta este ceva mai “dura”, fara prea multe detalii despre trairi si sentimente, insa cred ca merita citita, prezinta o parte din istoria alpinismului si experienta tragica ce i-a marcat cursul vietii – moartea in expeditie a fratelui care i-a fost si cel mai bun prieten si partenerul “de-o viata” de coarda)

Muzeul este în incinta unui castel, în vârf de munte, iar privelistea este foarte frumoasă.

Un articol cuprinzător despre Messner si cât s-a zbătut pentru aceste muzee din Tirolul de Sud a fost publicat în ediţia revistei National Geographic din noiembrie 2006 – se poate citi aici.

*prin Bolzano

*Messner Mountain Museum Firmian

*privelistea din cetatea-muzeu

Extrase de pe plăcuțele din muzeu:

“The self-destruction of the sahib has reached a point where he wants to know everything and no longer sees what’s in front of him; where he only believes in technology; where he wants to rationalize everything; where out of fear of being lonely, he seeks crowds and then feels isolated amongst them; where he denies the existence of death and all the time thinks and thinks and thinks…” Dawa Tensing, Serpa from Pangboche.

“Heckmair and the Eiger North Face: In 1938 Anderl Heckmair sheltered in this tent at the foot of the Eiger North Face, with his rucksack and rope – everything made of heavy material. His jacket was sewn for him by his mother. Provisions took the form of cheese, smoked bacon and polenta. He studied the weather with the help of primitive barometers, the clouds and the smell in the air. In those days there was no such thing as satellite weather reports, dynamic mountaineering ropes for arresting falls or Gore-Tex gear. And the helmet used for protection against falling rock was a folded newspaper under a woolly hat!”


După acest “bun venit” în Italia ne îndreptăm către locul de pornire pentru traseul plănuit in Dolomiti di Brenta. Ajungem foarte târziu în Madonna di Campiglio. Campingul îsi închisese porțile, iar la pensiuni ni se părea prea scumpă cazarea pentru ce avem noi nevoie – câteva ore de somn. Am renunțat la cazare si am pornit către Rifugio Vallesinella (1513m), unde am dormit în masină, în parcare. Din păcate nu puteam pleca a doua zi pe traseu întrucât mai aveam de făcut ceva cumpărături (mâncare, baterii, etc), asa că dimineață, după un mic dejun bogat, ne întoarcem în celebra stațiune pe care am găsit-o extrem de pustie. Înțeleg că este final de sezon, dar totusi… Am avut neplăcuta surpriză să aflăm că toate magazinele si supermarketurile sunt închise între 11 si 16 asa că nu ne-a rămas altceva de făcut decât sa ne plimbăm, să mai lucram putin de la o terasa si să ne relaxăm.

Într-un sfârsit reusim să facem aprovizionarea si o luăm către cabana Vallesinella. ne facem bagajele pentru 3-4 zile, lăsăm masina acolo în parcare si ne îndreptăm către Rifugio Tuckett, unde urma să înnoptăm. Ideea era să ajungem la cabană înainte de ora de stingere (10 pm).

*indicatoarele din fața cabanei Vallesinella

Observăm că timpii de pe indicatoare sunt destul de lejeri, căci am ajuns în mai puțin de o oră la Rif. Casinei, pe o poteca foarte bătută prin pădure, asa că ne oprim aici la o bere. Mi-a plăcut mult mai mult la Casinei decât la Vallesinella. Ar fi un loc bun de dormit pentru început de traseu. Gazdele au fost extrem de primitoare. Nu zăbovim prea mult. Ne răcorim puțin si continuăm drumul către Rif. Tuckett. Pădurea se răreste si drumul este din ce în ce mai frumos. La cabană ajungem pe la 9 seara, la timp pentru a mai lenevi în sala de mese, la o bere, înainte de stingere. Câtiva tineri voiosi de la terasă reusesc să-l convingă pe Stefan să ia o gură de alcool tare; eu nu ma pot atinge de asa ceva. Cu toate că a doua zi am auzit multe comentarii negative legate de aceasta cabană, noua ni s-a părut luxul luxului fără să fie stricată atmosfera de cabană de munte si chiar as putea spune că a fost preferata noastră. După ora 10 nu s-a mai auzit nici “pâs”; poate doar câte un sforăit. Am avut parte de un somn adânc, pentru prima dată în această excursie într-un pat. Ne-am trezit devreme, ca toată lumea de altfel, am luat micul dejun si am pornit la drum. Eliberarea paturilor la mai toate aceste cabane se face până în ora 8.

*Rif.Tuckett

Traseul de via ferrata: Rif. Tuckett – Rif. Alimonta prin “Via de la Bocchette Alte”

Vremea ține cu noi azi – senin si răcoare. Pornim către peretii impunători ce ne înconjoară. La un sfert de oră de Tuckett începe un o rămăsiță de ghețar unde ar fi fost recomandat să folosim colțari. Noi n-am avut însă la noi si am încercat să țopăim pe pietricele de pe ghețar ca să nu alunecam si să o luăm la vale. Am urcat cu grijă si nu pot spune ca am simțit prea tare lipsa lor.

*Vedere dinspre Rif.Tuckett către Bocca di Tuckett (2648m)

*cam alunecă, dar merge….

Gata, am scăpat de culoarul de zăpadă. Începe mult asteptata zonă de via ferrata. Avem toată ziua la dispoziție si pe indicator scrie că mai avem 4 ore si jumătate. Deci nu ne grăbim. Savurăm fiecare moment, mergem pe brâne care mai de care mai frumoase, poteci si creste aeriene spectaculoase, urcusuri si descățarari. Uitându-mă acum la poze îmi dau seama că nu spun prea multe, comparativ cu realitatea.

E absolut superb. Chiar daca stâncile sunt total lipsite de vegetație, privelistea, abruptul iți taie răsuflarea. Ne obisnuim repede cu asigurările, cablurile si scărițele ajutătoare.

*uite si-o momâie

Pe la prânz ajungem pe un platou inundat de soare si facem o pauza mai lungă de masă. Ceasul arată ca sunt la aproape 3000 m altitudine. Urmeaza o zonă puțin mai delicată, dar suntem asigurați. E totusi o încercare pentru Stefan si frica lui de înălțime.

*destrăbălare la soare

Nu ne dădeam seama inițial cum “sărim” de pe o stâncă pe următoarea, dar apropiindu-ne am zărit cablurile. Am găsit aici cea mai lunga scară de până acum.

*scara prieteniei

Cum nu ne-am grăbit deloc pe traseu, ajungem pe la 7 seara la Rif.Alimonta, împliniți după asa o zi. N-am simțit aici aceeasi atmosferă primitoare ca în celelalte, dar per total a fost ok. Mi-aduc aminte ca finalul zilei m-a trezit bine de tot. Exista posibilitatea aici să faci dus, asa că am vrut să profităm de asta. Am băgat moneda pentru dus, m-am săpunit bine, sampon în cap, toate cele si când să vreau să mă clătesc…surpriză… s-a terminat apa caldă. N-am avut de ales decât să strâng din dinți si să-mi continui dusul cu apa rece. Revigorare de seară total neasteptata 🙂

*Rif.Alimonta în zare

Dimineața următoare ne întâmpină o vreme nu tocmai prietenoasă. Se anunță ploi toată ziua, iar planul nostru este să facem chiar azi cea mai frumoasă parte a traseului: Bocchette Centrali. Luăm micul dejul la cabană (mâncarea pe care o aveam la noi era mult mai gustoasă asa ca nu am fost prea inspirați) si, plini încă de entuziasm din ziua precedentă nu stăm pe gânduri si o luăm din loc.

*privelistea de dimineață de la Rif. Alimonta

Urcăm jumătate de oră pe marginea unei fâsii de zăpadă până la baza traseului de via ferrata, în urma câtorva echipe care s-au încumetat sa plece de la cabană. Când am ajuns la stâncă era deja aglomerație mare si se sfătuiau ce sa facă, daca să meargă mai departe sau nu. Într-un final mai toti au făcut cale-ntoarsă. Noi ne-am decis să mergem. Se anunțau ploi, nu si descărcări electrice, asa că, dacă avem cevă mai multă grija, n-ar trebui sa întâmpinăm probleme. Si daca pe parcurs ni se va părea periculos, ne întoarcem. Dar de încercat vrem să încercam.

Decizia e luată – pornim cu încredere primii. În curând mai observăm o echipă de cehi care s-a decis să ne urmeze. Poate o sa fie mai blândă vremea mai încolo. Nu trece jumătate de oră si începe să sune telefonul – o mică urgență de la birou. Tot ce-mi lipsea cocoțată pe stânca udă, la marginea prăpastiei, plouată si înfrigurată era sa scot tokenul si să dau detaliile prin telefon pentru o plată. A trecut si asta si ne-am continuat drumul cu o atentie sporită. Stânca era alunecoasă si în jurul nostru era ceață. Am ratat o parte din priveliste, dar sper sa revenim pe ruta aceasta cândva, într-o zi cu soare. În ciuda conditiilor, traseul a fost frumos, iar câteodată, când se mai risipea ceața ne trezeam cu niste hăuri abrupte sub noi sau turnuri impunătoare care pur si simplu te lăsau cu gura căscată. Tot drumul a fost un “waw”, iar vremea a dat parcă un aer de mister acestor locuri. Au fost căteva porțiuni mai expuse si fără asigurări. Pe la jumătatea drumului am cedat în fața frigului si al umezelii. Încerc să înțeleg de ce scrie pe geacă mea impermeabilitate 8000 mm coloană de apă. Că s-a îmbibat toată de la atâta ploaie măruntă, iar combinația pe haine complet ude cu vântul care bătea destul de tare m-a terminat. Mi-a intrat frigul în oase – cum se zice. Nici Stefan nu era într-o situație prea bună. Dar nici să ne schimbăm nu ne venea. Până la urmă, ne-am adunat forțele, am dat toate hainele jos de pe noi la adăpostul unei surplombe, într-o dârdâială cruntă si ne-am echipat cu altele uscate. Altă viața din acel moment. Ne-am putut bucura în continuare cu adevarat de traseu.

*Senzația pe care am avut-o când s-a ridicat ceața si s-a dezvelit turnul este greu de descris.

Spre seară ajungem la Cabana Brentei, un loc extrem de primitor, cu pereții plini de poze cu alpinisti. Ne lăsam hainele la uscat lângă sobă si comandăm toate băuturile posibile. Era cald si bine. La Rif. Brentei a fost cabanier un mare alpinist italian, Bruno Detassis, numit “Lord of the Brenta”, un om cu adevărat îndrăgostit de munte si apreciat de-a lungul celor 97 ani trăiți. Mai multe detalii despre el si rutele pe care le-a deschis, în special în Dolomiți, se gasesc aici

*Rif. Brentei

Ne refacem forțele si pornim noaptea către masină, la lumina frontalelor. Lasăm pereții de stâncă în spate si revenim la vegetație. La masină avem parte de un ospăt pe cinste si un somn lung.

Si cam asta a fost prima noastră experiență pe via ferrata. Sper sa revenim în aceste locuri.

Chestii, trestii:

*Cu masina: Trento – Bolzano – Madonna di Campiglio; de aici se poate merge cu masina pe un drum îngust până la cabana Vallesinella (1513m), unde e o parcare măricica (noi am fost în extrasezon si nu bag mâna în foc că în sezon se gasesc suficiente locurii libere.

*Noi am ales (în urma unos recomandări primite) o rută circulară cu înnoptare la 2 cabane de altitudine (Tukckett si Alimonta) si am cuprins 2 trasee dintre cele mai apreciate (dar si ceva mai dificile) de via ferrata: Bocchette Alte si Bocchette Centrali. Traseul se putea prelungi în funcție de timpul dusponibil. Cabanele si rutele sunt suficiente.

*Traseul:  

Rif. Vallesinella (1513m) – 40 min – o oră, drum usor prin pădure până la Rif. Casinei (1850m) – încă o ora juma’ pe un drum care începe să devină spectaculos până la Rif. Tuckett (2272m). Apoi aprox 6-7 ore până la următoarea cabană cum scrie pe marcaj, traseul trece pe o portiune de ghetar unde sunt recomandati colțarii până la Bocca di Tuckett 2648m (cam o oră până aici), de unde începe partea de via ferrata în dreapta, Bocchette Alte (aprox 4 ore, dar noi ne-am lălăit mult mai mult) pâna la Cima Molveno, unde se face dreapta către Rif. Alimonta (2580m), pe la marginea unui mic ghețar (“Vedretta dei Sfulmini), până într-o oră de mers până la refugiu (cabana). O hartă mai sugestivă gasiți aici.

De la Rif. Alimonta, întoarcere către creastă, traversarea unei părti mici dinr-un ghetar până la intrarea pe traseul de via ferrata – Bocchette Centrali. De aici începe spectaculosul traseu pâna la Bocca di Brenta, unde am făcut dreapta (am coborât) către Rif. Brentei (2182m). Nu mai țin minte cât scrie pe marcaj, iar noi am făcut mult căci ne-a plouat tot drumul si era stânca alunecoasă. O hartă pentru aceasta porțiune aici.

De la Rif. Brentei am mers pe traseul 318 (sper să nu mă însel) până la Rif. Vallesinella (unde aveam masina parcată).

*Pentru înnoptarea la cabane este obligatoriu sa aveti asternut/linner/lenjerie pentru sacul de dormit (nu stiu cum se numeste); se pot cumpara de obicei si de la cabane.

*noi am avut 50% reducere la Cab.Tuckett (se aplică pentru membrii anumitor asociatii alpine, ex. DAV).

*Toate cabanele la care am ajuns noi erau bine aprovizionate cu mâncare, băutură si mici articole de munte.

*Când ajungi la cabană, te notezi în caiet (nume, de unde ai venit, încotro o iei, data…)

*traseele de via ferrata au fost făcute în Primul Razboi Mondial, când au fost montate trepte, cabluri si scari  pentru a facilita deplasarea pe versantii abrupti, ca apoi să fie dezvoltate si întreținute pentru turisti.

*echipament via verrata: cască, ham, kit special de asigurare pentru via ferrata ce include doua carabiniere cu o deschidere mai mare si un disipator de energie cu rolul de a absobi socul provocat de cădere); atentie la acest set, întrucât în 2012 au fost restrase mai multe modele de pe piața pe motive de siguranță. Se pot găsi detalii cât cuprinde pe net.

 

O sa mai completez dacă îmi mai aduc aminte de lucruri care ar putea fi importante 🙂

Urmează si partea a 2-a a jurnalului, cu plimbări si cățărare.