Perioada: 17 – 20 noiembrie 2016.
Destinația: Sondrio – Bormio, Italia.
Monica.

Album foto.

După 10 zile cu treburi în România și zero sport, îmi umplu rucsacul mic și o tai spre aeroport. Am zbor până la Bergamo și urmează să-mi recuperez bicicleta din Sondrio. Ar trebui să mă simt liberă și să încep o mică aventură. Erau slabe șanse să fie vreme ok în perioada asta și am fost pe punctul de a renunța la idee, însă acum două săptămâni, înainte să plecăm în Italia, m-a convins Ștefan cu minunata fraza ” și dacă printr-un mare noroc o să fie super vreme? N-o să te oftici?”. 

Aterizez în Bergamo, râzând la gândul excursiei ce mă așteaptă. Stiu și prognoza acum. Nu e deloc potrivită unei aventuri pe bicicletă, cu atât mai puțin să încerc să trec de pasurile dintre Italia și Elveția. Dar ce să mai fac acum? Autobuz până la gară, apoi tren până în Sondrio. Trenul e destul de ieftin în Italia. Din Bergamo până în Sondrio, cu schimbare în Lecco, am dat cam 9 euro. Spre seară ajung la destinație și mă întâlnesc cu tipul care are cheia de la locul unde am lăsat bicicleta cu toate cele – cort, sac de dormit, etc. Rămân la o bere cu el și un prieten și ne distrăm de nebunia pe care o am în minte. Toate pasurile sunt deja cu zăpadă. Puric harta și nu prea găsesc soluții. Dar aflu că există o rută de bicicletă spre Bormio. Ok, hai să mă duc până acolo, mă văd cu Marco și mă relaxez la băile termale.

Până una alta e deja aproape 9 seara, iar pe internet nu găsesc nimic despre rută. Si nici pe hartă nu apare. Dar am noroc și după ce pedalez puțin găsesc un semn cu  “Sentiero Valtellina“.

Începe bine treaba. O nebună cu bicicleta plină, cu laptopul îndesat în cob, pedalând noaptea, pe o vreme nașpa, către …nu știu către ce. Sunt obosită și marele meu scop este să găsesc un loc de dormit pentru noaptea asta. Ies din oraș și drumul o ia pe lângă râu. E destul de pustiu pe aici, aproape de pădure, dar fiind noapte, mi-e greu să observ locurile unde aș putea să campez. Mă și încurc puțin pe drum.

După vreo oră de pedalat încep să urc printr-un sat, pe piatră cubică. Am senzația că o să iasă toată lumea la geam să vadă de unde vine zgomot la ora asta. Pfiu, a trecut și asta și am intrat pe un drum lăturalnic care pare mai necirculat, între pădure și râu. Uite și un mic loc de popas lângă, despărțit de drum de tufe înalte de tuia. Gata, aici rămân.

Noroc că am apucat să cumpăr o pâine (of, of , e d’aia dulce) și câteva conserve de ton. Așa că asta mănânc azi și mâine. Sunt mulțumită de loc și de faptul că am luat cu mine geaca lui Ștefan de puf. Minusculul sac de vară nu m-ar fi ajutat cu nimic în noaptea asta. Mă bag în cort și aud o mașină oprind în apropiere. Ups, sper să nu vină cineva. E o senzație neplacută. Răsuflu ușurata când aud că pornește motorul și pleacă. Acum pot dormi liniștită.

Mă trezesc cu voie bună, strâng repede cortul cam noroit și ud, iar la 8 sunt gata de plecare.

Pedalez puțin și mă văd obligată să fac un scurt push-bike pentru care nu sunt suficient de trează și în putere. Cu chiu cu vai reușesc să împing câtiva metri bicicleta, după ce mă lovește de vreo două ori. Dar e un pârâu imediat după. Ah, acum simt și eu că mă trezesc bine. Cu apă rece pe față și-un spălat pe dinți… sunt alt om.

Urmează un drum placut de bicicletă, cu mici urcări și câțiva stropi de ploaie. Mă simt bine și-mi place că nu-i lume în jur.

O atmosferă aparent tristă, dar care-mi face bine. Nici ploaia nu e încă puternică. E doar umezeală, ceață pe ici-colo și mai picură din când în când.

Mă cam ia foamea și visez la o cafea. Fac un popas pe la Tresenda și înfulec iar niște pâine dulce cu o conservă de ton. Primus n-am la mine așa că nu pot face cafea. Dar las că opresc pe undeva la o terasă.

După vreo 20 de km ies de pe ruta de bicicletă și o iau spre centrul orășelului Tirano. Sunt obișnuită cu locul. De aici avem în fiecare an plecare la maratonul Valtellina Wine Trail.

Doamne, ce bună e cafeaua în Italia! Una nu-mi ajunge.

Am găsit o terasă acoperită și am rămas aici aproape 2 ore. Lenea-i mare. Nu prea știu ce să fac. Să iau trenul spre St. Moritz? Dar tot e zăpadă și pe acolo. Cum o să mă descurc? Nu prea merge. N-am sânge de chestii așa dure. Poate dacă eram după 2-3 zile de soare aveam altă energie. Partea proastă cu Bormio e că acolo se blocheaza treaba. Nu pot merge mai departe.

Revin la ruta către Bormio. Sunt zone unde chiar mai dau de lume ieșită cu bicicleta sau la plimbare. Dar în cea mai mare parte, drumul e liber.

Începe să plouă mai tare. Apoi iar se mai calmează norii și tot așa. Parcă mi-e mai greu să pedalez. Ce naiba sunt așa obosită? Ajung la un panou cu traseul de bicicletă și realizez că e în urcare. Ups, nu mi-am dat seama căam așa multă diferență de nivel. E destul de lină panta, dar la lipsa mea de antrenament se simte.

Pista de bicicletă e comună acum cu șoseaua. Sau poate am ratat eu semnele. Partea bună e că am dat de civilizație și de un magazin deschis. Mă îndop cu ciocolată, dau pe gât un suc și mă chinui mai departe prin ploaie.

Ok, presimt că aventura asta se va încheia curând. Cu toate că mă simt bine azi, nu mă văd pedalând așa o săptămână. Găsesc un loc ferit de ploaie și mai fac un popas. Un alergător trece pe lângă mine și-l oprește curiozitatea. Intram în vorbă și mai continuăm puțin drumul împreună. La un moment dat însă nu mai pot ține pasul cu el. Da, știu… eu pe bicicletă nu reușesc să mențin viteza unui alergător… Dar era la deal și-mi simțeam picioarele atât de obosite…

Nu-mi place deloc când trec mașini pe lângă mine așa că mă bag pe străduțe lăturalnice și nimeresc într-un final o potecă. Pe hartă îmi apare un drum ok. În realitate e un drum forestier total nepotrivit pentru o bicicletă încărcată.

Nu e așa târziu, dar e final de noiembrie și se întunecă devreme. Și uite cum mă trezesc eu singură în noapte, pe ploaie, în pădure, pe un drum perfect pentru alergare și infect pentru bicicletă. Râd de nebună pe aici că nu-mi vine să cred ce fac. Nu prea mai suport udătura. Încep să visez la un duș fierbinte. Cu ocazia asta mă decid să-mi iau o cazare în Bormio. Reușesc să fac rezervare la o cazare mai ieftină și pornesc mai departe cu gândul tot la căldurică. Reușesc să-mi iau și o trântă, mai fac câte un push-bike și la un moment dat mă blochez. Drumul se termină. În față e un râu, în dreapta pădure. Pe hartă văd drumul, în realitate… ia-l de unde nu-i. Oare mai ajung la cazare? Aici ar fi un loc perfect de cort, dar am platit deja camera. Las bicicleta și mă duc în recunoaștere. Nu găsesc nimic, mă întorc, mai râd puțin de situație și mai încerc iar fiecare imitație de potecă din jur. Întunericul îmi îngreunează căutările.

Numa’ idei cretine îmi vin. Ce naiba caut eu aici, acum? Nu zic că nu-mi place sentimentul de acum, dar pe bune… aș putea să-mi fac și eu planuri mai normale.

Ieeei, am găsit drumul. Nu e râu, doar o albie fără apă, cu bolovăniș. Mă întorc, iau bicicleta, trec de zona unde credeam că-i apa mare și găsesc o potecă.

Încă puțin prin pădure, urmărită de câțiva ochișori strălucitori și gata, am ajuns înapoi la șosea. Pfiu. Mă așez pe marginea drumul la o țigară, ferind-o cât se poate de ploaie și-mi găsesc energia să merg mai departe. Mai am doar 10-15 km până la destinație. Urmează o urcare pe șosea, apoi se mai liniștește panta. Într-o mică parcare, unde mă opresc să mă uit pe hartă, oprește o mașină. Un tip mă întreabă daca sunt ok, dacă vreau să merg la masă și daca vreau loc de dormit. Nu, mulțumesc. E totul ok. O iau din loc și ceva mai încolo vine iar tipul de mai devreme cu mașina, de data asta cu fiica lui care știa engleză. Se gândea că poate nu l-am înțeles. Au fost foarte drăguți, m-au invitat la ei la masă și să dorm la ei dacă vreau. Nu, chiar mai am puțin până în Bormio. Totul ok, mulțumesc mult. Și mă întâlnesc pentru a treia oară cu ei după vreo încă 2 km. Erau pe balconul casei lor, situată la marginea drumului și-mi făceau cu mâna 🙂

Probabil arăt într-un mare fel – singură pe bicicletă, noaptea pe ploaie, pe un drum pustiu.

Pe la 8.30 seara ajung la hotel și am parte de cel mai plăcut duș fierbinte. Pfoai cum e! Întind toate cele la uscat și ies la masă cu Marco, Bruno și prieteni de-ai lor. Ne întindem până târziu la bere și descopăr că alergătorul cu care am vorbit mai devreme e prieten cu ei. Vine și el la masă. Râdem, povestim și noaptea se încheie cu o bălăceală în apă termală.

Ziua următoare sunt praf. După 4 ore de somn, total insuficiente, și cam multă bere în sânge, strâng bagajele și pornesc iar cu bicicleta pe ploaie. Mă duc prin centru, stau la o cafea și apoi încerc să fac un traseu prin zonă. Urc, urc, plouă și iar ploua și îmi dă finala. Gata, nu mai am chef deloc de pedalat prin ploaie. Urc până la grădina botanică și mă ascund de ploaie sub o streașină. Și meditez aici cam o oră până-mi intră bine de tot frigul în oase. Ștefan e la schi în Hintertux, Austria și am decis să vină să mă ia. Mă intorc în centru în Bormio și spre seara mă duc la Marco la cină. Îl așteptăm pe Ștefan, care sper să treacă de pasul înzăpezit. Ajunge într-un final și rămânem la ei peste noapte.

Duminică dimineață iese soarele. Nu pot să cred. Nu putea să iasă ieri să-mi dea un impuls de a-mi continua mica aventură? Ei, asta e acum. O să aștept primăvara pentru o tură solitară.

O luăm spre casă prin Livigno și încerc să-mi imaginez cum aș fi trecut eu pe aici cu bicicleta…

Uau, se schiază deja aici. Ștefan zice în glumă “ce-ar fi să dau o tură?”. Păi de ce nu? Parcăm, se echipează de schi și fuge la telescaun. Pistele sunt goale, zăpada bună și soare. Și nici măcar nu-i mai cer bani pentru skipass. O oră și ceva de schi gratuit 🙂

*Stefan – o oră de schi în Livigno

No, cam asta a fost încercarea mea eșuată de a merge pe bicicletă din Italia spre casă… Haioasă și cam tâmpițică.

Altfel, în perioade cu vreme bună cred că-i fain traseul Sentiero Valtellina.