Data: 11 martie 2017. Destinația: Elveția, Appenzeller Alpen, Vf. Alvier 2343m. Echipa: Ștefan, Monica, Markus, Fredy și restul grupului (cred că am fost 9 în total).
La 5 dimineața sună ceasul de trezire. Cafea, mâncare, bagaj și la 6.40 suntem în fața blocului, așteptându-l pe Markus să treacă să ne ia. Pornim si ne pică fisa că am uitat pieile acasă. Noroc că ne-am dat seama rapid și ne-am întors după ele. E prima ieșire cu grupul în Elveția. Nu-i cunoastem și suntem curioși cum o să decurgă ziua. Mulți dintre ei sunt din Appenzell, cantonul ăl mai tradiționalist, acolo unde s-a votat masiv împotriva imigranților. Oare o să simțim asta? Încă nu se știe unde vom merge. Se dezbate intens de câteva zile. Riscul de avanlanșă e destul de ridicat și alegerea e mai dificilă. Ne întâlnim cu restul lumii într-o parcare. Unii își lasă aici mașină și pornim mai departe grupați mai bine. Din Buchs continuăm pe niște serpentine până la cabana Malbun, situată la 1370m. Bun, în sfârșit am dat de zăpadă. Toată lumea se echipează rapid și gata, suntem pe schiuri. Xaver ne verifică semnalul de la Pieps. Totul ok.
Soarele e cu noi azi. Curând o să încep sa dau jos straturile de haine.
Traseul începe lin, cât să-ți intri ușor în ritm. Colegii de tură sunt simpatici și putem vorbi cu ei în engleză. Ce ușurare pentru mine…
Când ieșim de pe poteca din pădure mi se activează simțurile. Arată bine rău în față. Dar noi pe unde o să urcăm oare? Suntem pregătiți pentru așa ceva? E o tură medie ca dificultate, nu tocmai potrivită pentru experiența noastră.
Arată foarte tare zăpada. Să fie de la vânt onduleurile? Nop, de la ploaie. Zăpada e tare și ne întrebăm dacă e ok fără colțari. A mers fără probleme.
Ne simțim super bine și ritmul e ok.
Traversăm dâre de avalanșe cu puțin chin și căutăm un loc pentru a urca pe mica coamă din stânga noastră. Încearcă un tip și nu reușeșe. Se scurge cu tot cu zăpadă. Ok, mai mergem puțin pe bulgării tari.
Vai cât de frumos e! După o oră și ceva facem un mic popas. O cană de ceai fierbinte și extaz de ce vedem în jurul nostru.
Ștefan și Fredy rămân deseori în spate pentru poze.
Ni se arată pe unde urcăm. Ups, pare cam înclinată panta aia. Am o ușoară senzație de frică și-s convinsă că dacă am fi venit singuri n-am fi avut tupeu să continuăm. Plus că n-am fi știut pe unde, că alte urme nu sunt. Dar cu cât ne apropiem cu atât pare mai decentă zona. Lăsăm o distanță mai mare între noi că-i zonă mai riscantă. Aud tot felul de zgomote și arunc mereu priviri în sus, să vad dacă vine sau nu zăpada peste mine.
Am trecut cu ușurință de prima traversare, dar ups, acum pe unde o luăm? Iar sentiment de frică. Să merg mai departe? Neavând colțari, Fredy îmi explică cum să merg pentru mai multă siguranță. Da, ceva teorie mai stiu. Hai că merge. Încrederea crește încetul cu încetul. Mă mai obișnuiesc și cu întoarcerile.
Ups, un schi a luat-o de nebun la vale! Încerc să mă poziționez pe direcția lui să-l prind. Dar se oprește între timp și merge cineva să-l culeagă. Cred că i-a stat puțin inima în loc lui Markus. A fost recuperat și am continuat încetișor ultimul urcuș. Panta se mărește și ne dăm jos schiurile cu atenție să nu le pierdem. Urcăm câțiva metri cu ele legate de rucsaci, apoi înapoi pe schiuri până pe vârful Alvier. Puțină gheață îmi dă iar mici emoții, dar trec repede. Bine bine, dar cum o să cobor eu pe aici pe schiuri? Cred că o să-mi cam tremure picioarele. Aflăm că o să schiem pe altă vale, nu prin micul horn pe unde am urcat și mă liniștesc.
Priveliștea e super în orice parte te-ai uita. În spate am lăsat valea Rinului, unde-i primăvară în toată regula, în dreapta se vede frumos lacul Walensee, iar în față se întind vârfurile înzăpezite cât vezi cu ochii – din zonele Arlberg, Bernina Alps până la Vf. Tödi (Piz Russein) și Glärnisch.
Lângă vârf e o cabană mică, deschisă doar în timpul verii. Mă duce cu gândul la cabana Omu.
Gata, am ajuns pe vârf. Toată lumea începe să se felicite. Strâns de mâini și pupat de 3 ori cu fiecare. Mai văzusem asta la alte grupuri. Se pare că-i tradiție și ne conformăm. Zăbovim la soare, luăm o gustărică și ne pregătim de coborârea pe schiuri.
*pe Alvier
Rămân mai la urmă. Încerc să-mi fac curaj. Zăpada e mai tare la început și primele viraje le iau încet. După care vine bucuria maximă. Mă simt ok pe schiuri și alunecarea devine un vis, o plutire genială. Uaaaau, cât de fain e! Am prins încredere și nu pot descrie plăcerea cu care cobor acum. Gata, tura asta mi-a dat finala. Nu voi mai scăpa de dorința de schi de tură. M-am îndrăgostit iremediabil – asta simt acum. Îmi vine să dansez, să țopăi și să strig în gura mare “cât de tare e!”. Și apoi să apăs pe “repeat”.
Mai vreaaaau!
Urmează o coborâre mai chinuită pe schiuri, pe acele șanturi cu zăpadă întărită. Am zis că ne descurcăm pe aici ca să nu mai punem iar pielile și să urcăm pe unde-i ruta în mod normal. A fost decent și pe aici. Puțin masaj și o forțare mai mare a mușchilor de la picioare.
Gata partea genială de schi. Urmează o traversare de avalansă. Încercăm câțiva metri pe schiuri, testăm tot felul de poziții caraghioase, dar renunțăm în cele din urmă. Mai simplu să le dăm jos.
Și-am revenit la drumul pe care am urcat. Încă visez la cum pluteam mai sus pe zăpadă.
Gata tura. Ne retragem la cabană la o bere și-o gustare. Și la ronțăit de “piciorușe moarte”. Cum să dai asemenea nume unor prăjituri?
La masă e voie bună și ni se repetă să mai mergem cu ei. A fost o dimineață mult peste așteptări. Mă refer și la rută și la grupul simpatic de elvețieni.
Alvier – o să-mi rămâne vârful ăsta în minte și-o să vreau la vară la o alergare pe acolo.
Harta cu rutele de schi de tură (noi am urcat pe 840a):
Leave a Reply