Perioada: 12 – 14 sep 2015.

Destinația:

Sâmbătă ziua – alergare cu Vio în Herăstrău, 31 k.
Sâmbătă noapte spre duminică – 12 ore pe tocuri la o nuntă foarte faină (o adevărată performanță) în București.
Luni – Bucegi, Valea Seacă a Caraimanului și pe lângă, coborâre pe Jepii Mici.

Echipa pentru tura pe munte: Ștefan, Andrei, Monica.

Cândva, pe la începutul verii: mă gândesc și mă tot gândesc și până la urmă mă decid – urmează să mă înscriu la primul meu ultramaraton montan ceva mai lung, cel de la Ciucaș. După Zugspitz mi-a crescut dorința pentru distanțe mai mari. Emoțiile o iau razna numa’ la gândul ăsta. Sunt pe cale să dau următorul click pentru înscriere când primesc invitație la nunta unui bun prieten. Nuuuuuuu, de ce fix în aceeași zi? Încă încerc să mă gândesc daca e posibil sa merg la ultra si apoi direct la petrecerea de nuntă. Mda, nu merge, oricât aș vrea. Poate totuși la maraton? Of, chiar nu merge. Am ajunge la 2 noaptea în aeroport pe Ototpeni, apoi condus 3 ore, apoi direct la maraton, iar condus si direct la nuntă. Am tot forțat noi nota de multe ori, dar cred c-ar fi bine să stăm și noi mai liniștiti. Poate la anul… Momentam îl bombăn pe Traian că n-a ales altă zi :).

Ajungem în București si Viorela, care s-a înscris la primul ei maraton, are weekendul acesta o alergare mai lungă planificată. Nu pot să o ratez. Vremea se joacă puțin cu noi și întâlnirea se amână pentru prânz. Deci si la alergarea asta trebuie să renunț. Deja sunt puțin cu fundu’n sus și Ștefan mă convinge să mă duc totuși în parc că altfel buna mea dispoziție se va duce pe apa sâmbetei. Cam are dreptate.

Ștefan se duce la biserică, ca reprezentant al familiei, iar eu la alergare. Nu-i frumos din partea mea, dar sper că mă vor întelege. Alternativa ar fi fost să fiu ciufuțică la petrecere.

Cum a cam plouat azi, parcul Herăstrău e liber acum, perfect pentru alergare. Suntem 3 – eu, Vio si Tudor. Intenția Viorelei este să treacă pentru prima data de pragul de 30 km, iar pentru asta încercăm să scădem din viteza obișnuită. Eu nu sunt mare fan al alergatului pe asfalt, dar sper să mă descurc. Alergăm încet și troncănim într-una. Nu sunt atentă pe unde o luăm sau câte ture facem. A fost fain, spre final eram cu un mare chef de a alerga mai mult, dar picioarele mele n-au fost prea fericite cu asfaltul cred. Ceva s-a sucit pe la picior, încât următoarele 12 ore pe tocuri au fost un adevărat chin si totul s-a finalizat cu un picior umflat. Great! În zona asta chiar nu mă așteptam. Mă minunez de câte tendoane, oscioare si altele asemenea există la laba piciorului care au chef să facă pe nebunele. Sper să fie ceva de moment și să treacă repede, căci duminică banalul mers devine o provocare și… MPC-ul bate la ușă.

Duminică plecăm spre Sinaia, la Galea, cu gândul la o tură pe munte. Luni dimineață mă voi decide dacă merg și eu, în funcție de evoluția problemei la picior.

În alegerea traseului nu mă implic. Zic doar să nu fie cu cățărat că am doar adidași la mine. Deci fără nebunii, dacă se poate. Băieții decid să mergem pe Valea Seacă a Caraimanului. Andrei a mai fost pe prima parte a traseului; zice că-i ok. Mă bazez de data asta pe informațiile culese de ei. Cărțile și hărțile cu Bucegii stau frumos în biblioteca din Berlin.

Vale nemarcată, adidași, picior în pioneze. Hmm, să merg și eu sau nu? Dar ce, pot spune nu la așa ceva? Să cadă muntele pe mine și eu să stau în casă să-mi ling rănile? Merg și daca piciorul nu reacționează bine, mă întorc și-i aștept tristă la o cârciumă din Busteni. Luăm micul dejun și pornim spre Bușteni, până la baza pârtiei de schi.  Începem traseul cam târzior, pe la 9 și jumătate dimineața. Vremea pare ok; nu chiar ideală, dar ok. Parcă n-aș vrea să mă prindă viitura pe o vale de abrupt din Bucegi.

Urcăm încetișor pe pârtia de schi si la un moment dat facem dreapta pe o potecuță, prin pădure. Depășim puțin locul unde ar fi trebuit să facem stânga, dar ne dăm seama destul de repede. Ne întoarce și intrăm pe traseu. După experiența de la concursul de alergare din Tromso nu prea îmi mai fac griji de mersul în adidași de trail pe bolovăniș. Au fost perfecți pe creste, bolovani ca-n Retezat, pe zone de cățarare pe stâncă, pe pământ și prin râuri. Nu poate fi mai rău de atât pe o vale de abupt de aici. Oare o să mai folosesc bocancii de vară?

Momentan cam strâng din dinți la fiecare pas mai pronunțat pe care-l fac cu dreptul accidentat. Pare totuși că tinde să-și revină. Acum nu-mi dau seama dacă e doar mintea mea care încearcă să se păcălească singură pentru a nu rata o tură pe munte sau chiar e reală vindecarea.

Prima porțiune care-mi dă puține emoții e un urcuș pe pământ. Dă-mi stâncă și urc cu entuziasm, dar pe pâmânt sau iarbă n-am deloc încredere.  Mă rog, trece repede micul ocol pe pământ alunecos. În poze pare banal, dar când sunt acolo am senzația că dacă alunec nu mă mai opresc.

Urmează multă stâncă și vedere faină în sus. O joacă tare plăcută pe bolovani, cu săritori și mici emoții pe ici-colo.

*undeva, departe, se vede și Crucea Caraiman

Ajungem și la o săritoare mai interesantă. Andrei și Ștefan se decid să ocolească prin stânga.

Eu când văd zona cu iarbă pe unde au luat-o mi se face pielea de găină. Prefer să mă cațăr pe stâncă. Am mult mai multă încredere pe aici. E cazul să-mi pun și casca pe cap că nu se știe.

Îi dau în sus cu plăcere, dar la ultima parte îmi scade încrederea că pot face pasul final fără să cad. Fac tot felul de încercări, dar mi-e prea frică să-i dau în sus neasigurată. Băieții au ajuns deja așa că îmi aruncă coarda. Mda, nu era mare brânză pasul, dar aveam nevoie de confortul psihic că-s legată.

Ne distrăm în contiuare pe stânci. îmi place traseul. Piciorul s-a încălzit și el și parcă nu-mi mai face mari figuri. Parca nici nu mai e așa umflat.

 

Ah, ce faine-s deschiderile astea către pereții frumoși din Bucegi.

Trackul gps pe care îl are Andrei ne dezorientează puțin. Să fie prin dreapta, prin stânga… Urcăm pe unde ni se pare mai ok și până la urmă facem o traversare spre o zonă mai împădurită că pare mai bine pe acolo.

Se mai joacă și ceața cu noi din când în când. Ah, ce sentiment plăcut de aventură în momentele astea :). Numa’ să nu înceapă ploaia că m-as simți prea în siguranță pe terenul ăsta.

Toate bune și frumoase până dam de o porțiune care-mi dă cele mai mari emoții.

Stâncă măcinată care nu-mi mai dă senzație de siguranță și multă, multă iarbă. Pfoai cât mi-a țâțâit fundul pe aici. Ștefan și Andrei n-au treabă pe aici și par să nu-mi înțeleaga frica și câcâiala. Ce-i drept sunt zone în care ei cațără imediat, ajungând ușor la singurele prize mai țapene. Eu stau și verific toate soluțiile de înaintare și nu găsesc o poziție care să nu-mi dea fiori. Să scăpăm mai repede de partea asta, că nu mai rezist. Vreau înapoi la stâncă.

Cu emoții cât casa și cu o concentrare maximă la fiecare centimetru înaintat, reușim să trecem de partea asta. Încă mă întreb dacă nu cumva era prin altă parte traseul. Sau poate doar am eu probleme prea mari cu părțile înierbate și foarte înclinate.

Ajungem la jnepeniș, pe teren ușor și-s tare fericită acum.

Grăbim pasul pe Brâna Portiței în goana după ultimele raze de soare care să ne mai încălzească. Caprele negre țopăie de voie în jurul nostru. Ce zi faină!

Coborâm pe Jepii Mici și umplem toate pungile pe care le avem la noi cu gunoaie de pe traseu. Așa de trist să văd atât de multă mizerie pe munte :(. Până la traseul turistic a fost ok. Privirea era furată de pereții împunători, de flori de colț sau capre negre. În schimb, pe aici, pe unde-i mult mai umblat, parcă-i groapă de gunoi de-o parte și de alta a traseului și-mi vine să urlu.

Ajungem pe la 6 seara înapoi în Bușteni, încântați de traseu și cu piciorul meu în stare surprinzător de bună.

Album foto complet.