La curs: schi de tura/schi alpinism – Adrian Valean.
Perioada: 28 – 30 martie 2014.
Echipa: Laura, Mihai, Radu, Monica, Adrian, Oana; ne-am mai intersectat cu Andrei si Adrian.
Unde: Făgăras: Bâlea Lac, Valea Doamnei.
Nu credeam că mai apuc anul acesta mult visata inițiere în schi de tură, dar uite că s-au aliniat planetele si am reusit să ajung. Am prins 3 zile superbe pe munte si zăpadă mai multă decât de anul nou.
Sunt tare curioasă când o să reusesc să încep povestile pe munte cam asa: “odihnită, plină de energie si cu mare entuziasm, am plecat la drum”. Momentan îmi iese doar partea cu entuziasmul.
La sfârsitul cursului eram în extaz si nu mai voiam să plec de acolo. Cu începutul a fost însă ceva mai greu.
Joi seara eram tare nerăbdătoare, iar mama puțin îngrozită că plec iar noaptea la drum si apoi prin munți. S-au terminat de spălat rufele de care aveam nevoie si le-am uscat puțin pe calorifer, cât timp mi-am băut cafeluța. Am îndesat rapid totul în bagaj si am pornit cu Galea (bunica mea) spre Sinaia. Am ajuns abia pe la 2 noaptea si până am reusit să mă bag în pat se apropiase de ora 3. Of, nu ăsta mi-era planul, dar ce să mai fac acum. Habar nu am cât fac până la Bâlea Cascadă cu masina, dar măcar o oră tot mai am timp să dorm. La cât somn am de recuperat cred că voi dormi o săptămână întreagă când voi ajunge la Berlin. Mă ridic cu greu din pat si dimineață mă misc în reluare. La 5.30 am reusit să scot masina din curte si să pornesc spre Sibiu. Chiar as vrea sa nu întârzii. Si asa mă simt total nepregătită pentru acest weekend pe munte, pentru care am cam forțat iar nota. Vremea e bună, drumul e liber. Dacă nu m-as lua după GPS si as merge pe drumul standard si cunoscut ar fi si mai bine. Fără să fiu prea atentă, m-am trezit c-o iau prin Poiana Mărului, pe un drum cam prost, cu ceva cratere si denivelări. Bine măcar că-i frumos peisajul.
Ha! Tocmai mi-a tăiat o veveriță calea. E 8 si ceva si am ajuns deja la intrarea pe Transfăgărăsan. Ce fain e drumul. Alta! Iar imi apare o veveriță în fața masinii. O să-mi poarte noroc :).
Acum sunt la telecabină si astept restul grupului, încercând să nu adorm în timp ce scriu. Cred că toată cafeaua din lumea asta nu mă mai poate salva. În zare se văd munții plini de zăpadă. Mă asteaptă. Si eu abia astept să ajung sus.
Apar câtiva oameni. Uite-l si pe Radu :). Mă gândisem să-l sun înainte de plecare să văd dacă vine, dar se făcuse cam târziu si n-am mai îndrăznit. Ne-am cazat la Cab. Paltinu si am pornit în grup pe munte.
Ziua 1: Inițiere, căzături si lupta cu nervii si oboseala.
Urcare Bâlea Lac – Curmătura Bâlii, coborâre spre Lacul Doamnei si înapoi.
Prima zi a fost din cale-afară de chinuitoare. Mi-era rău, eram mult prea obosită, iar entuziasmul cu care venisem n-a fost suficient pentru a nu mă enerva la culme că nu sunt în stare de nimic. Ba cred că mai rău mi-a facut. M-am dat peste cap pentru acest weekend si avem asteptări mult prea mari de la mine. Nu-mi ieseau la început nici măcar întoarcerile din timpul urcării pe schiuri de tură. Ce să mai zic de coborâre? Parcă as fi fost în prima mea zi de schi. Părea asa usor la Adrian, dar când încercam să pun în practică ce vedeam nu eram capabilă să controlez nimic. Trânta puternică m-a demoralizat complet, iar lupta cu micii mei demoni s-a dus pe apa sâmbetei. Si ca să fie pachetul complet, cuvântul pe care îl auzeam cel mai des de la Adi Vălean era minunatul “hai”, unul dintre puținele cuvinte care-mi activează ceva nasol pe acolo prin creieras. Dacă vrei să mă vezi cu adevărat nervoasă, încearcă să mă trezesti din somn cu “hai, Monica, hai!”. Parcă-l aud pe Stefan dimineața cu “hai, hai” si nici chip să mă trezesc cu zâmbetul pe buze. Orice altă metodă functionează mult mai bine.
Greu, greu, greu. Sunt obosită, cu gâtul sucit, cu dureri de spate, de burtă si greață. Nu-i vina colegilor de tură si mi-e jenă să mă opresc prea des ca să mă pot reface. Clăparii mă deranjează, schiurile parcă-s prea lungi, picioarele nu le pot controla si trebuie să fac ce-mi zice altcineva. Nimic nu-mi iesea si cireasa de pe tort era acel HAI, cu mare ecou în capul meu. Hei, Monica! Ai luat-o razna? Adu-ți aminte cât ți-ai dorit să mergi la schi de tură, cât de dor îți era de munte si zăpadă! Ai venit să înveți, nu să faci fițe si să comentezi. Taci, învață si bucură-te de peisaj, de efort si aer curat! Dar nici cealaltă “eu” n-a fost în stare să mă scoată din starea proastă, care se tot adâncea. Adrian n-avea cum să stie că acel “hai” mă făcea mai degrabă să-mi doresc să strâng de gât pe toata lumea si să renunț. Si normal că n-avea sens să afle, doar sunt aberațiile mele de care trebuie să scap. La un moment dat am simțit chiar cum îmi curg lacrimile pe obraji. Nu-mi venea să cred. Râdeam în sinea mea de mine si totusi nu mă puteam calma. Deveneam din ce în ce mai nesuferită. Deja mi-era foame si sete. Nu-mi iesea nici măcar un viraj si mă simțeam mică si rea si urâtă. Poate era orgoliu, cum a zis ghidul parcă la un moment dat. Nu stiu. Tot ce-i posibil. Cert e că eram întoarsă cu fundul în sus si nu mă recunosteam.
Gata, mi-a ajuns. Am decis că e cazul să mă retrag la cabană, să nu stric atmosfera. Trebuie să mă retrag puțin în lumea mea, să dorm, să beau o ciocolată caldă si să fac fix ce am chef. Mai priveam din când în când peisajul si era superb, dar clipele de bucurie erau prea scurte.
I-am cerut permisiunea lui Adi să revin la cabană si, spre norocul meu, n-a fost prea receptiv la dorința mea. A propus să facem o pauză. Eram deja extrajenată că îi țin în loc pe ceilalți care se descurcau fără probleme. E greu câteodată să-ți accepți neputința la ceva la care credeai că te descurci cât de cât. Acum o lună făceam pe instructorul de schi pentru prieteni si acum as avea nevoie de 10 monitori care eventual să mă care în spinare.
După mica pauză am început să-mi revin si să mă relaxez puțin. Din acest moment, trendul e devenit pozitiv. Bucuria a tot crescut, am scăpat încetul cu încetul de starea nasoală si de piticii enervanți, ca să ajung duminică la apogeul bucuriei :).
Ce zici de “cuțu negru care năpârlea”? De data asta, în poziție de ghid. Alteori părea cel mai bun cursant. Mergea frumos, pe urme si nu rămânea în urmă. Ce bucurie sinceră pe cățeii ăstia!
Prima zi a luat sfârsit mult mai bine decât am început. Ceva ceva sper că am învățat si cred că mâine o să fie mai bine. Adi a avut mare răbdare si cu mine, figurantă si nervoasă si cu Laura, care, fiind în primele ei zile de schi, stătea mult la fiecare coborâre. Oricum spre final Laura ne-a surprins pe toți cum a reusit să lege virajele.As zice că e si meritul ghidului care a avut ceva răbdare, nu glumă.
Pe ultima coborâre sunt deja cu zâmbetul pe buze si parcă, parcă mă simt ceva mai confortabil pe schiuri.
Să stau mai drept de atât nici nu se putea. Flexează, flexează, măcar atât!!!
Nu iese cum as vrea, dar măcar mi-a revenit zâmbetul pe buze. Ce bine că nu m-a lăsat să mă retrag :).
Capul si gâtul mă dor si mai tare în urma căzăturii, dar nu pare a fi ceva grav. Ajunsi la cabană, am uitat de oboseală si am stat la masă până destul de târziu. În cameră era un lux cu care nu sunt obisnuită, mai ales când merg pe munte. Căldura mare si durerile de cap nu mi-au făcut somnul prea bun, dar oricum dimineață eram ceva mai odihnită si nerăbdătoare să mă pun pe schiuri.
Ziua 2: Acomodare, încântare, bucurie
Lacul Bâlea, coborâre pe Valea Bâlea, urcare înapoi la lac, urcare în Curmătura Bâlii (Saua Doamnei), coborâre pe Valea Doamnei până la Lacul Doamnei, urcare în căldarea Pietroasă a Doamnei, încă o mică urcare la colțari si pioleți spre Vf. Lăița (fără a ajunge la el), întoarcere la Bâlea Lac.
Încerc să-mi mai îngrijesc rănile (băsicile adică) si cobor destul de târziu la micul dejun. Nu am timp să-mi beau obisnuita cafea din păcate, lucru destul de grav pentru starea mea de bine. Apar deja primii schiori care îmi fac poftă. Ce bine se încadrează în peisaj 🙂
Incepem cu o coborâre de data asta. Tot nu mă descurc. Deci nu era neapărat psihicul meu la pământ de vină. Pur si simplu nu sunt sunt obisnuită cu genul asta de zăpadă, cu crustă. Ce-i drept, de foarte mulți ani n-am mai prins asa, iar în copilărie învățasem că pe zăpadă d’asta trebuie să sar, lucru pe care nu mai stiu să-l fac. În realitate alta era tehnica, dar abia duminică am început să mă mai prind puțin de treburi, când m-au ajutat foarte mult zăpada înmuiată si sfaturile de la ghid.
Nici cu întoarcerile la urcare nu mă pot lăuda. Îmi iese cam una din zece. Dar e soare, peisajul e superb si eu sunt cu moralul mult mai ridicat față de prima zi. E momentul să învăț cât mai multe. Dacă nu-mi iese, asta e; mai încerc. Cert este că azi mă bucur de tot ce este în jurul meu. Nici durerea insistentă de cap, nici băsicile enervante, nici chinuiala cu coborârile stângace nu reusesc să-mi strice bucuria. Cum simțeam că-mi scade iar dramatic încrederea în mine, mă certam în gând si-mi reveneam destul de rapid.
Gata cu zăpada; începem urcusul. Înițial cu schiurile în spinare si apoi pe ele, până în Saua Doamnei. Hai cu întoarcerile astea! Ba îmi iese lejer, ba mă încurc si întorc ca tramvaiul, cum zicea Adi.
La fiecare tură a venit cu noi unul dintre cei doi căței simpatici si ascultători de la cabană. Dacă ieri a fost cel negricios, azi e “cuțu care-a dormit în cenusă”.
Oana ne-a dat clasă la toate urcările. Se vedea foarte fain când urca singură, pe zăpadă virgină. Se încadra perfect în peisajul superb. Uitându-si “focile” acasă (îmi imaginez niste animăluțe care te iau în cârcă si te urcă pe munte), a avut parte de un antrenament foarte bun weekendul acesta si a ajuns mai mereu înaintea noastră, care urcam pe schiuri si ne era mult mai usor.
Pfoai, cât de faină-i căldarea asta! Luăm o mică pauză aici si mă pun pe fotografiat.
Ne minunăm de peisaj si ne continuăm urcarea, urmărind-o pe Oana cu privirile, care săpa urme prin zăpada neumblată din zare.
Si iar toate privirile către Oana:
Uaiii, ce alunecă pe aici. Mă cam chinui puțin, dar mai prind în final câteva miscari ajutătoare.
O scurtă plimbare cu colțari si pioleți, apoi ne întoarcem la schiuri.
E deja târzior. Nu mai urcăm până pe vârf. Ne întoarcem spre cabană, după o zi reusită. Lumina pică genial, făcând să stralucească puternic zonele mai înghețate.
Ajungem în Saua Doamnei, pentru ultima coborâre spre cabană si nu-mi vine să cred ce văd. Cineva chiar s-a gândit sa coboare pe saltea de apă până la lac :))))). O metodă inedită de a-ți rupe gâtul cred.
Ne strângem iar la masă, la cabană. O ciorbă, o bere, o înghețată. Fiecare ce pofteste. E cald si bine si ne întindem la povesti. A fost o zi plină.
Ziua 3: Ce poate fi mai frumos? This is happiness 🙂
Azi cobor mai devreme din cameră si am timp de ceai, de cafea si de mic dejun, adică de o trezire mai normală, să zic asa. În baia din cameră era saună asa că am folosit-o pe cea comună, unde se putea respira. Vremea si peisajul sunt super. Exceptând febra musculară puternică de la gât (da, e premieră, nu stiam că si la gât poți face) si basicile care dau semne că vor să se infecteze (oricâtă grijă am avut de ele), restul corpului pare în formă. Nu tu greață, nu tu dureri de cap. Si cel mai important, psihicul meu si-a revenit la normalitate.
Mă simt ca nouă si abia astept ziua asta. Si n-am asteptat-o degeaba. Zăpada, vremea, oamenii, starea de spirit, peisajul, ceaiul… totul a fost perfect. Nu, de schiat tot n-am schiat cum trebuie, dar m-am simțit excelent. Parcă la urcări am reusit spre final să fac întoarcerile mai rapid si mai ok pe pante mai abrupte.
Ceva fotoshooting după primul urcus:
Schiurile si clăparii pe modul de schi si-i dăm la vale.
Oare Adrian vrea să scape de mine pe văile astea?
Mă uit în jos, zic “nu, nu, nu”. Apoi Adi: “Hai, Monica, un viraj! Hai!”. Azi nu mă mai deranjează “hai”-ul, dar imi trebuie totusi câteva momente să mă concentrez pe ce va urma si să las schiurile să alunece. După câteva înstrucțiuni primite, trag aer în piept si pornesc.
Oaaaaai!!!! Cât de fain e!!!!
Chiar am coborât pe văiuțele astea. Nu-mi vine să cred. Mihai mă asigură că am si dovada căci mi-a făcut multe poze, deci nu visez :). Si iar ne lungim la un popas, la soare, în asteptarea Laurei care a preferat să coboare în bocanci si nu pe schiuri. Încă de la cabană spera să scape de schiuri.
Într-un final, după relaxare si o mică bătaie cu bulgări de zăpadă, continuam coborârea.
Trecem de lacul Doamnei si coborâm pe schiuri până la Stână, pe o vale lină si superbă. Urmează un popas si mai lung. E mult prea frumos să nu te opresti, să savurezi. Mihai e extaziat de brânduse, Adi se întinde la soare. Ne strângem mai mulți aici si ne mai distrăm cu încă o rundă de bătaie cu bulgări de zăpadă.
Si, după cum spuneam, cel mai bun cursant din acest sfârsit de săptămână – frumos, lin, pe urme:
Adi, inainte de retragere, e atras de o pantă din zare. Noi ne continuăm încetisor drumul spre cabană, împreună cu Oana si il urmărim cum coboară frumos de pe Lăița. A urcat si Radu până la jumătatea pârtiei.
Câte urme! A fost ceva agitație pe aici azi.
Nu mai vreau să plec. Cum ar fi să-mi amân avionul cu o săptămână si să rămân aici? Ar fi genial, dar…nu prea merge. Îmi fac repede bagajul si cobor pe terasa cabanei să mai profit cât pot de peisaj si de soare.
Si acum gata, spre casă. Coborâm cu ultima telecabină.
Ce-o să mă mai hrănesc luna asta cu imaginile din weekend….
05.04.2014 at 19:13
Ok, din jurnal ma prin ca v-ati luat schiuri si clapari de tura. Pana la urma de unde? Din Romania sau din Germania? Ce schiuri, ce clapari? Le-ati mai testat si in alta parte (prin Germania/Austria) sau asta a fost prima lor iesire adevarata la zapada?
05.04.2014 at 20:03
Nu ne-am luat încă. Suntem în căutări. Am fost doar eu la curs si am închiriat echipamentul.