Perioada: 01 - 05 noiembrie 2017. Destinația: Italia, Valea Valtellina. Locuri de popas: Lecco - Piramidi Di Postalesio - Bormio - Sondrio. 
Echipa: Ștefan, Monica, Lorenzo (plus prieteni de-ai lui).

Gata cu luna petrecută în România. Pe ultima sută de metri încerc să bifez cât mai multe din lista de treburi, dar realizez că n-am șanse să termin așa că voi reveni anul ăsta. Acum am zbor până la Milano, de unde mă culege Ștefan.

Se apropie ultima cursă de alergare a anului, dar am făcut deja o supradoză de maratoane și nu prea simt că mai intra. 3 maratoane montane, toate lungite puțin, plus un antrenament de aproape 40km într-o singură lună e prea mult pentru mine și pentru nivelul actual de antrenament. Dar nu pot spune “nu” la Valtellina, singura cursă la care am participat la toate edițiile. Vinovat e Marco, e clar. În fiecare an tot zic că data viitoare merg la cea de 12 km, de relaxare și băut vin și mă face să mă răzgândesc. Iar acum, când îmi zice că suntem 25 de persoane care au reușit să ia startul la toate cele 5 ediții… of of. Fie, o să mă străduiesc în continuare.

Ștefan încearcă să se liniștească. Avea planuri mari la cursa asta și îi e tare greu să accepte că nu va participa. Și-a forțat genunchiul la ultimele alergări și are nevoie de repaus. Dacă participă riscă să stea pe bară mult mai mult…. Plus că nu știu ce super timp poa’ să scoată cu un genunchi în pioneze. Mai sunt 3 zile până la start și încă speră la o minune. La alergări nu se bagă și nici la drumeții mai serioase. Perfect, ne relaxam în zilele dinainte de concurs.

Miercuri dimineață ne trezim devreme, după un somn decent în mașină, pe un drum forestier găsit cu greu azi noapte. Inspirăm aerul rece și pornim în căutarea unui loc pentru băut cafeluța. Ajungem în orașul Lecco. E încă gol pe străzi și plăcut. Ne plimbăm puțin și găsim o terasă deschisă. Cafea bună, că doar suntem în Italia, pe răcoare, la soare. Începe bine ziua. Apoi ne mai clătim ochii pe la produsele din târg și-o luăm spre valea Valtellina.

Azi căutăm din timp un loc mai bun de dormit. Urcăm pe serpentine și găsim o parcare goală și perfectă. Aici rămânem. Ne întinem la soare, facem o scurtă drumeție, iar seara, după ce se lasă întunericul, pitim cortul lângă mașină. Nu cred că mai vine cineva pe aici la noapte și parcă-i mai comod în cort față de mașină.

Ștefan își tot testează genunchiul și situația nu-i deloc încurajatoare. Îl doare pe coborâri, chiar dacă nu aleargă.

Ha, ce potecă simpatică am nimerit 🙂 Cică e și un concurs de trail pe aici.

E plăcut să nu simți că ești pe fugă. Să lenevești și să n-ai planuri mari.

Uite niște ciupercuțe gigante 🙂 Se numesc Piramidi Di Postalesio și-am dat de ele întâmplător. E o zonă protejată și unele “ciuperci” au o înălțime de 12m. Sunt niște piramide sau coloane modelate de acțiunea erozivă a apei. Sau, după vorbele din popor, sunt prinți, prințese care au fost victime ale magiei cuiva și au fost pietrificați. Cred că se pot naște multe legende din formațiunile astea.

Joi pornim spre Bormio. Până în vale mergem pe un drum liber, printr-un tunel de copaci colorați de toamnă și pini încă verzi. Tare faină ar fi o tură cu bicicletele pe aici.

Stefan rămâne la SPA, iar eu mă duc la o alergare scurtă pe potecile faine din Bormio, printre zade îngălbenite.

Alergarea asta ușoară intră perfect. Ce rău îmi pare că Ștefan tre’ să stea cuminte acum. Sunt poteci înguste, libere, moi, iar soarele pătrunde ici-colo printre copacii colorați. Temperatura e numa’ bună.

Ajung super entuziasmată înapoi la SPA. Un duș și câteva intrări la saună rapid completează ziua numa’ bine.

Cina o pregătim la primus, dârdâind pe o băncuță din Bormio, la lumina frontalei.

Vineri dimineață, după încă o noapte de dormit în mașină, mergem la SPA împreună, cel din centru, mai modern (Bormio Terme). Și, cu toate că sunt certată rău cu apa, fac în premieră 10 bazine. E enorm pentru mine. Mă rog, fără să bag capul în apă, că nu mă descurc cu respirația. Poate fac și eu la anul niște cursuri de înot.

Petrecem aici mai bine de juma de zi, la piscină și saună sau afară pe șezlong. Ce viață… Spre seară mergem în Sondrio să ne ridicăm pachetul de concurs și rămânem la un pahar de vin pe terasă. Ștefan e amărât. Îi e prea greu să accepte că nu va alerga mâine la concurs.

În noaptea asta, înainte de maraton, avem cazare la o pensiune. Ies la o alergare scurtă, mai bem o bere, pregătim bagajul pentru mâine și sperăm la un somn bun.

*produse din pachetul de concurs

Sâmbătă dimineață. Ștefan nu ia startul, e clar deja. Eu am câteva dorințe pentru azi – să nu forțez, să mă bucur de alergare, să nu mă accidentez și ar fi drăguț să ajung la finish în stare bună.

Ajungem în Tirano și mă străduiesc să alerg puțin de încălzire. Ne vedem și cu Marco la start, care mă atenționează să am grijă cum planific un copil, să pot ajunge în anul respectiv și la Valtellina :)) Dacă Ștefan ratează ediția de anul ăsta… să rămână cineva din familie cu continuitate.

 

Staaart! Pornesc în forță în primii kilometri. Mă rog, nu exagerez, că e maraton totuși, nu sprint. Dar o să fiu cuminte. Am promis asta. Mă ia valul puțin la început și mă întreb ce-ar avea dacă încerc să alerg mai tare. Mă simt mai odihnită azi și cu chef de tras de mine. Cum ar fi să-mi bat timpul de anul trecut? Hmm…

Ștefan pornește pe traseu și se pune pe încurajat și făcut poze. Prima dată îl văd la începutul primului urcuș. Sunt ok aici și trec rapid pe lângă el. Soarele a început să-și facă de cap, dar nu e caniculă.

*Foto credit: Margherita Balsarri

Alerg ca o nebună, cu bucurie, în primii 10km și-i fac mult mai rapid decât anul trecut. Insă de aici începe să mă atingă oboseala. Mai încerc puțin să mențin viteza, dar curând efortul și căldura îmi pun capac. Urcușul ăsta mi se pare interminabil și nu mai văd sensul unui chin. Intenția e să ajung la finish fără să risc o accidentare, nu? La capătul urcușului mă așteaptă Stefan. Prilej bun de a face o mică pauză, să-mi trag sufletul. Deja simt cum mă pasc niște crampe la gambe și respir greu. Dar am alergat cu bucurie până acum și n-am de gând să las ceva să mi-o strice. Noroc că s-a ascuns soarele acum și urmează o coborâre.  Următorii 30 km îi alerg la un ritm decent, cu voie bună și cu grijă să nu forțez. Gândurile mele sunt îndreptate către refacere încât să intre bine antrenamentele de iarnă.

Opresc la punctul de alimentare și, surprinzător, mă simt înfometată. De obicei nu intră mâncarea deloc când alerg, însă acum bag pe gât ciocolată și portocale. Fără gânduri de o cursă rapidă, îmi continui alergarea relaxata de aici încolo.

Spre finalul maratonului am surpriza să mă întâlnesc cu tipul cu care am alergat și anul trecut și am ajuns împreună la finish. Decidem să facem același lucru și anul ăsta. În cele din urmă, aș zice că-s mai în în formă față de 2017, cu toată oboseala acumulată toamna asta. Timpul final e același ca anul trecut, însă au modificat cursa și am alergat cu vre 3 km în plus, iar GPS-ul zice că am și urcat mai mult. Gap-ul (Grade Adjusted Pace) e de 6:02/km față de 7:16/km cât a fost în 2016.

Uhuuuu! Finish line!

La anu’ cică terminăm în 5 ore juma, în aceeași formație. Așa s-a stabilit.

Ștefan e pe fază și prezent la finish când ajung. Lorenzo a terminat primul lui maraton într-un timp enervant de bun. Nu știu ce face de are așa mare viteză și e abia la început de drum. I-a plăcut și mai vrea. Urmează masa de după, premierea, socializare și seara mergem la cină la un restaurant fain, cu meniu fix. Baita del Gufo – e undeva pe drumul spre Pasul Mortirolo și trebuie să faci rezervare.

Gata și cu ultimul concurs din an. Urmează o mică pauză de alergare și apoi să-nceapă chinul de iarna.

Drumul spre casă ne atenționează că iarna bate la ușă 🙂