Data: 11 iunie 2016.
Destinația: M-ții Bucegi, Padina, Atinge Omu 2016.
Recuperare 12 iunie: cu Galea în Sinaia, la cules de soc.
Echipa: Monica, Viorela, Dragoș, Alex.
Album foto aici.

Dacă tot sunt în țară, nu strică o alergare scurtă pe munte, în apropiere de București. Cum anul trecut la Atinge Omu a fost fain, ne înscriem și la a doua ediție. Vio e plecată joi și vineri într-o tură destul de solicitantă cu bicicleta așa că plecăm spre Sinaia pe la miezul nopții. Am întarziat și de data asta, știu… of of. Suntem pregătite de stat la cort, dar nu de montat cortul la 2 noaptea. Rămânem să dormim câteva ore la Galea, în Sinaia. Mă bazez pe cafeluța care sigur o să ne aștepte de dimineață. Plecăm spre Padina pe la 8, cu mici emoții că nu vom ajunge în timp util.

Am reușit în timpul săptămânii să ies la topito-alergat în parc, însă cu somnul iar nu stau bine. Și nici Vio. Ne imaginăm doar cum o să dormim după concurs, la aer curat. Ajungem la timp, ridicăm numerele, ne echipăm și mai schimbăm câteva vorbe cu băieții care au ajuns de ieri. Mă întreabă Dragoș dacă am fost odihnită la un concurs până acum și, încercând să-mi aduc aminte… mda, nu prea cred, deși m-am străduit de fiecare dată să n-o fac lată înainte. Mai încerc; cândva mi-o ieși.

*Foto credit: ? (organizatori Atinge Omu)

Gata pornim. Mă ia putin valul în primul km si o pierd pe Viorela. Când o văd, încerc să-i fac tot felul de semne, să-i urez succez, dar rămân total neobservată. Înaintez la deal într-un ritm destul de lejer, cât să pot respira acceptabil, dar nici nu mă lenevesc foarte tare. Am plecat în premieră fără apă la mine; am doar borseta în care stă mobilul si o foiță fără mâneci pe care o țin în buzunarul de la tricou. E tricoul de bicicletă și are loc. E faină senzația asta de lejeritate, fără rucsac în spinare.

Cu Dragoș mă tot intersectez pe traseu si a doua partea a urcării alergăm împreună și mai pălăvrăgim printre gâfâieli.. Mă rog…mers la deal, nu alergat. Hai să nu exagerez.

Am zis că nu mai fac poze, dar nu rezist. Măcar una cu cascada 🙂

 

Pe ultima parte a urcării spre Vârful Omu, e puțin modificat traseul din cauza zăpezii de pe drumul clasic. Așa că e puțin mai abrupta partea asta, dar suficient de scurtă cât să nu ma obosească prea tare.

Ajung la Omu în stare ok și încerc să nu pierd mult timp aici. Dau pe gât un pahar de apă și pornesc cu bucurie în lunga coborâre. Drumul îl știu de anul trecut. Din păcate anul acesta nu mai e plin de flori, dar tot fain e. Dau drumul la picioare fără să simt că forțez și alerg cam în același ritm cu alt concurent. Îmi prinde bine pe alocuri, pe ceața asta, să am pe cineva în față care sa nimerească poteca. Încetinesc puțin doar când realizez că mi-a căzut geaca din buzunar și trebuie să ma întorc după ea. Treaba a fost rapidă si revin în urma lui Vlad (pe atunci nu-i știam numele, era alergatorul cu tricou roșu). Ritmul e bunicel aș zice față de cum sunt obișnuită.

Ne apropiem de final si nu prea sunt alergători în jurul nostru. Bâjbâim puțin cu direcția, dar ajungem unde trebuie. Trec prin râu cu mare plăcere. Îmi vine să mă bag cu totul în el, chiar daca nu mai e soare. Mai avem puțin de aici. Văd că Vlad stă bine cu viteza și îl încurajez să sprinteze pe final. Ajung și eu fericită cât de curând și-mi aștept prietenii care sunt încă în cursă. Îl corup pe Vlad să mergem pe traseu la susținere. Nu durează mult și apare Dragoș cu care încerc să alerg în paralel si să-i fac niște poze.

Marea surpriză vine cu aflarea locului. Cică am fost a patra fata. Nuuuu, nu cred așa ceva. Cum de s-a întâmplat asta? De ce n-am tras mai tare în cazul ăsta? E o emoție interesantă.

Ajunge și Viorela bucuroasă. Urmează poze, socializare și un bulz.

Foto credit: organizatori

Cu Dragoș și Alex

 

Apoi vine premierea. Ups, mă strigă și pe mine să-mi dea un premiu pentru locul 4 (cică ii premiază pe primii 6). Nu știu deloc să reacționez la situația asta și nu vreau acolo în față. Mă împinge Viorela și mă duc. Primul premiu la o alergare montană (un buff fain) și prima poză cu vedete. Mă simt puțin aiurea că nu am ce căuta lângă Ionuț Zincă sau Denisa Dragomir, dar în același timp simt bucuria și emoția unui asftel de final de cursă. Pentru ei oricum a fost doar un mic antrenament 🙂

Plănuiam să stăm și duminică în zonă, dar cum prognoza n-arata prea bine, decidem să ne întoarcem la Galea, să ne relaxăm.

Așa că duminică ieșim la o plimbare prin pădure în Baiului, cu bunica,  și ne punem pe cules soc, dacă tot e înflorit.

 

 

O plimbare perfectă de recuperare și o mică bucurie pentru Galea. Singură nu are curaj să meargă prin pădure sau pe munte.

 

Se termina cu bine un weekend fain.