Data: 9 iulie 2016.
Destinație: Austria, Vorarlberg - Vf. Staufen 1456m și Bocksberg 1461m.
Link album foto aici.
Monica.

Dacă tot e Ștefan plecat, îmi fac timp în weekend să-mi termin treburile de birou în liniște. Dar cum pisici să fac asta când sunt două zile fără ploaie? Se întâmplă mult prea rar asta ca să ratez momentul. Vineri seară nu reușesc deloc să adorm. Sunt după duă seri cu Insanity – o nebunie de program de gimnastică acasă, iar corpul meu urlă din toate părțile. Sâmbătă n-are sens să mai pun ceasul să sune. Văd eu cum mă trezesc și ce mușchi mai funcționează.

Cafea, tăiat, modificat, cusut pantalonii de bicicletă, învârtit prin casă cu chiu cu vai… uite cum se face aproape 12. Dar hai că mă mobilizez și-o tai spre Austria, cu bicicleta. Afară e zăpușeală și curg apele pe mine. Picioarele parcă își revin și încep să se infiripe gânduri de o alergare mai lungă. Harta e oricum analizată deja și țopăi în gând de pe un vârf pe altul. De-aș putea alerga așa cum o fac în gând…

Pe drum mă opresc și la cumpărături că sigur o să ma ia foamea după tura de azi, iar cele două mere din desagă o să fie frecție la picior de lemn.

Ajung la destinație, leg bicicleta, mă echipez de alergat și-mi iau rucsacul de 3 kg în spate. Cam mult, dar n-am încredere în mine că n-o să mă intind pe sus. Se pune la antrenament :). Pornirea la deal o tot amân și stau la povești cu lumea care mă ia la întrebări. Probabil văd rar fete singure pe munte.  Pe la ora 3 încep urcușul. Alergarea mea de azi începe direct cu un kilometru vertical. Pe la bază mai e lume, dar cum urc puțin se golesc potecile. Merge greu și e prea cald pentru forțare. Profit de lene și ma tot opresc la cules frăguțe. Și îndopat cu ele, bineînțeles. Au cel mai cel gust. Tot nu pricep de ce localnicii nu se ating de ele.

Abia pe vârf mai dau de un drumeț cu care mă chinui să vorbesc în germană. Era și el foarte curios de unde vin, ce fac, unde merg. Cred ca nu le sună a normalitate când la 4 după-amiaza le zici că vrei s-o mai lungești cu un vârf că doar e lumină până la 9 seara și am timp să ajung înapoi la bază. Până aici mai fusesem și mi-a plăcut.

În continuare aleg o coborâre nouă și e genială, pe o muche, destul de abruptă, cu bolovani, stâncă, flori pe margine și priveliște faină. Urc pe o scăriță, mă mai trag de un lanț, apoi iar o parte de potecă frumoasă, urmând să intru în pădure, mai la răcoare. Ah ce bine-i aici. Dar nu durează mult. Pădurea se termină și intru în saună. Mă izbește puternic căldura și încerc să alerg tare să scap mai repede. În vale-i o cabană și visez tone de Cola rece. Mă opresc fără dar și poate. Ochii ustură foarte tare de la sarea scursă. Știu că n-o să-mi facă bine, dar nu rezist tentației – juma de litru de Cola să fie. Mă spăl, îmi umplu bidoanele cu apă și sorb liniștită din drog, pe terasă. Un tip se gândește să se mute la masa mea și iar sunt luată la întrebări. Cred că are deja câteva beri la bord, dar cum nu e agresiv, îl las să vorbescă. Îmi arată operația de la genunchi și încearcă să mă convingă că e mai fain cu MTB-ul decât la alergat. E a doua persoană pe ziua de azi care imi zice că-i mai ușor cu bicicleta pe munte și nici nu îți distrugi genunchii.

E timpul s-o iau din loc. Semn de lanturi pentru urcarea pe un vârf – păi cum să-l ratez în cazul ăsta? Reiau alergarea, încetișor, la deal, pe un drum forestier până mă intersectez cu o potecă tentantă. Ce faină e! Nu pare prea umblata. Înot prin vegetație și urc, urc, până ies iar la un drum forestier. Ups, am greșit traseul către vârful țintit și cred că știu unde.

Asta e, mă întorc la ultimele semne și pornesc către partea stâncoasă. Lumina de seara e genială. Se strecoară prin padure și luminează petice de verdeață. Mă simt într-o poveste, cu rânjetul până la urechi. În curând ies din pădure și dau de stâncă. Ultima scărită zici că mă duce într-un loc secret, cu nestemate :). Soarele mai are puțin si se ascunde după munții din zare. Vai cât de bine e! Tot încerc să fac poze, dar nu reușesc deloc sa scot frumusestea pe care o văd cu ochii.

Mă mai distrez puțin încercând să pun paratul foto pe self timer și să intru în poză. Râd de nebună pe aici că ba ies doar părți din mine, ba am câte-o poziție caraghiasă.

E cam târziu și mai am destul de mult până la bicicletă. Analizez harta și o iau spre vale, sperând să nimeresc un drum ok înapoi. Prima parte a coborârii e mai abruptă și încerc să nu-mi iau o trântă acum, la final.

Nu-i rea coborârea. Mai alerg câțiva kilometri si ajung în locuri cunoscute, la un lac unde am mai fost cu Ștefan. Aici mă intersectez cu șoseaua de asfalt și cum nu vreau să alerg pe ea, caut un traseu care să mă scoată în satul unde-i bicicleta. Și după ce cobor, urc scări, ajung extrem de aproape de locul unde era șoseaua. Nu pot să cred. Tot ce trebuia să fac era sa traversez șoseaua și să mai merg încă 20m până la potecă :)). Ei, am făcut un ocol, asta e. Înca 2-3 km și ajung la locul de unde am pornit, cu foamea la cote maxime, dar și extrem de bucuroasă. Mă spăl în râu, mă schimb de hainele ude și mă așez la picnic. Mă simt genial. Bine…fizic, sunt cam la capatul puterilor, dar ce mai contează după o zi asa faina?

Mai am cam 20 km de pedalat spre casă, dar nu ma grăbesc. Imi clătesc ochii cu apusul.

Întoarcerea pe bicicletă mă așteptam să fie chinuitoare rău. Însă a picat perfect, mai ales după o serie de băuturi delicioase date pe gât la benzinăria din drum. E noapte deja, pista de bicicletă liberă și e răcoare. Toată ziua am visat la temperatura asta și la o adiere de vânt. Picioarele par în formă încă, dar de la brâu în sus e jale. Mai am mai puțin de 10 km până acasă când intru în împărăția gâzelor. Pfoai ce bine că m-am întors după ochelari! Unele intră direct pe gât, pe unele le trag pe nas, altele se izbesc haotice de ochelari si de piele. Teroare, ce să mai! Am luat-o pe lângă un fir de apă… greseala mea. Bine că n-a durat mult. Ajung acasă la 11 seara, cu zâmbetul până la urechi. A fost o zi faină și-mi place mult când merg singură, în ritmul meu, să trag când am chef sau să mă lenevesc pe drum, la o poză, o frăgută. Și când mai sunt și potecile pustii, cum a fost azi, sunt în lumea mea. Mâine oare ce-o să mai fac? Sper să nu zac în casă, în fața calculatorului.

Hai Ștefan acăsică, să-ți prezint noile trasee 🙂

Alergarea:

Și partea pe bicicletă: