Perioada: 19 – 20 decembrie 2015.
Destinația: Piatra Craiului, Cab. Curmătura.
Echipa: Ștefan, Monica, Viorela.
Albumul cu toate pozele aici.

Întâmplări nefericite au condus la o plecare târzie către Piatra Craiului. Poate ar fi fost cazul să renunț, dar n-am putut din două motive principale: aveam mare nevoie de munte și Viorela tocmai s-a decis că vrea să meargă iarna cu noi pe traseu. Nu puteam rata momentul. Fiind un fel de reinițiere am ezitat cu destinația; mă gândeam că un Iezer sau Piatra Mare ar fi fost mai potrivit. Dar Craii sunt Crai și au șanse mai mari de vrăjit drumeții.

*începutul urcării către cabană de la Fântână lui Botorog

Oare de câte ori am făcut drumul până la cabană în ultimii de 5 ani? Parcă-ar fi casa noastră de vacanță la Curmătura. Era deja trecut de ora 13 când am pornit pe traseu, de la Botorog, deci n-o să mai facem azi altă tură. Muntele e misterios azi, nu vrea să ne arate încotro mergem. Ne întâmpină cu umezeală, ceață și frig. Parcă am plânge împreună, așa… înăbușit. Nu-mi dau seama dacă-i atmosfera apăsătoare sau e doar starea mea interioară. Îi dăm înainte si-om vedea cum decurg lucrurile. Totul o să fie bine, oricum ar fi.

*copăcelul preferat de azi, “care-și protejează puiul” în Poiana Zănoaga

Cum nu ne grăbim, facem un popas în Poiana Zănoaga, cu mâncare și ceai cald până ce frigul ne alungă. Ajunși la Curmătura, luăm camera în primire, mâncăm iar și parcă am mai ieși la o plimbare la frontale. Pornim echipați pe traseul către Vf. Ascuțit cu setarea unei ore de întoarcere, negociată între mine și Ștefan. Eu propun mai puțin, el mai mult. Dacă eram doar noi doi n-aveam o problemă să continuăm până dimineața, dar acum am în permanență în cap să n-o fac lată cu Viorela, care și ea se entuziasmează și o poate lua valul. Așa că tot încerc să mă țin de plan și să nu exagerez fără să-mi dau seama, cum îmi este obiceiul. E doar o primă tură, lejeră, de recunoaștere și obișnuire cu zăpada, gheța și colțarii. Nu trebuie s-o facem epică. Ștefan pare însă cam tot weekendul că nu e pe aceeași lungime cu mine. Poate exagerez în cealaltă parte de data asta? Nu știu, dar zic că ne putem bucura de munte și mișcare fără forțări.

Ne întoarcem energizați și cu un prim mers pentru Viorela cu colțarii. Pe terasă ne așteaptă distracția cu câinii și pisicile de la cabană :). Seara-i liniștită și retragerea nu e prea târzie către cămăruța unde trosnesc lemnele în sobă. Io-s mai mult cu gândurile mele. Ei se ocupă de planuri. De la cabană în sus, merg oriunde decid ei, cu unica dorința de a n-o speria totuși pe Vio de la prima tură. Vreau să mai mergem și în viitor împreună :).

Ștefan mai citește pe Kindle, pe mine mă fură somnul pe neașteptate. De ce nu pățesc asta și acasă? Poate am nevoie de soba în care să trosnească lemnele. Destul de curând nu știm ce să mai dăm jos de pe noi. S-a făcut o căldură insuportabilă, dar nu s-a încumetat nimeni să se ridice și să deschidă puțin geamul. Ne-am copt toată noaptea în suc propriu.

Dimineața nu ne agităm cu o plecare matinală, dar ne trezim la o oră rezonabilă. Pe sus se anunță vreme bună. Decidem să încercăm traseul Leman către creastă, dar am fost atât de atenți… încât am luat-o aiurea. Ne cam întrebam noi de pe la începutul traseului de ce nu o luăm spre stânga, dar am continuat până la urmă până în Șaua Crăpăturii, unde era clar că de aici singura variantă către creastă era pe la Vf.Turnu. Ne încărcăm bateriile cu peisajul de aici, analizăm puțin situația și decidem să nu riscăm în sus, să ne întoarcem la cabană și o luăm pe unde trebuie.

Pauză mică la cabană și schimbăm direcția. O luăm pe Lehman către Ascuțit și vedem pe parcurs cum e traseul și până unde mergem. Au plecat mai devreme câțiva tot pe acolo. Ne-am lămurit și cu semnele noi de la cabană pe care am reusit să le interpretăm greșit. Aș fi înteles poate dacă eram prima data aici….

Vremea e incredibil de bună. Urcăm aruncând ocheade ba către creastă, ba către marea de nori. În a doua jumătate a traseului dăm de mai multă stâncă și mă întreb dacă e bine sau nu să continuăm. Viorela pare stăpână pe mers și prudentă. Dar dacă vom fi nevoiți să ne întoarcem tot pe aici, oare o să-i fie la fel de ușor? Până una alta gândurile vin și pleacă, iar noi tot înaintăm, cuprinși de frumusețea locului. Traseul ne-a surpins plăcut. Nu-mi vine să cred că nu l-am mai încercat până acum. Pare să ne mișcăm repejor și suntem corupți de starea de bine la pauze de poze și chiar la un popas lunguț.

*o bucățică din Bucegi

*Vio deschizând fereastra adăpostului pentru poză

M-am întins pe iarbă, la soare. Cu ceaiul fierbinte în mână, cu marea pufoasă din zare din care se ridică Bucegii, cum să nu te cufunzi în liniște și bucurie. Ce i-ar mai fi plăcut cuiva aici. Drumeția asta e pentru el, omul care mi-a insuflat dragostea pentru locurile astea. Dau straturile de haine jos, rămân în maieu și mă las în visare. Fericirea și tristețea se împletesc într-un fel în care mă lasă să zâmbesc. Muntele face minuni :).

*operă de artă “a la Ștefan”

Poza de maaare valoare de mai sus are și o explicație: problema lui Ștefan era să determine temperatura căcărezelor în funcție de cât de tare au topit zăpada; eventual și de la ce distanță au căzut. Mă rog…se poate dezvolta foarte mult această temă :)).

Probabil n-ar fi trebuit să pierdem atât de mult timp cu pauza, dar acum ce să-i mai faci? Ideea de a mai ajunge până la refugiul Ascuțit se cam evaporă, dar putem încerca să ajungem în creastă. Încep să vină și mici porțiuni mai abrupte pe care le trecem cu bine. În final decidem că e mai bine cu colțari. Trece Ștefan, pornește apoi Vio și eu în spatele ei foarte aproape, să fiu pe fază în caz că alunecă. Și ghici ce… am verificat degeaba dacă stau bine colțarii ei, că i-au scăpat fix pe urcușul de 3 metri mai abrupt, adică i-a ieșit călcâiul. Bocancii ei sunt extrem de moi și flexibili și nici gând să stea cum trebuie. Acum e și mai aiurea, că mai rău o incomodează. Mă rog, ea știe prin ce emoții a trecut în momentul acela. Griji nu-mi făceam, că nu avea unde să cadă, dar pot să-mi dau seama cum a perceput pe moment întâmplarea. A urcat fără probleme, dar am făcut apoi îmediat schimbi de bocanci.

Ce răsfăț pentru picioarele mele în bocancii ei, după ce scap de tancuri! Plus că mă simt mai liniștită să o știu pe ea mai în siguranță. În concluzie, eliberare dublă.

Pfoai ce fain e traseul! Urmează o mică traservase care poate da emoții, chiar dacă nu-i mare hău. Văd că trece cu atenție, dar fără stres sau cel puțin nu unul afișat.

Cum să prindem asemenea zi? Cred că-i norocul Viorelei în treaba asta.

Ștefan mă tot bate la cap cu colțarii. Nu vrea să înțelegă că mă simt mai în siguranță fără. Până la urmă cedez, îi pun… măcar să nu mai comenteze. Ca să stea cât de cât trebuie să-i strâng foarte tare de-mi stă piciorul strâmb în bocanc. Dar urmează în câțiva metri o mică zonă stâncoasă, fără zapadă și-i scot. I-aș strica rapid pe aici că sunt din aluminiu. Și nici nu sunt ai mei.

Și gata, am ajuns în creastă. E clar deja că nu ne vom întoarce prea devreme la mașină. E spectaculos peisajul și parcă simțim iarna în sfârșit pe aici. Punem gecile pe noi si o luăm spre Ascuțit să vedem cum e terenul. Ne aduceam aminte că e destul de lejeră partea asta din creasta nordică, cu o potecă printre jnepeni, dar am dat și de zone cam expuse pentru o prima tură.

Să fie oare Vio fericită aici?

Nu știu dacă putea să prindă o zi mai frumoasă decât asta pe aici. Păcat că nu avem mai mult timp la dispoziție. Ar fi intrat așa bine un dormit la refugiu și încă o tură mâine…

De la Vf. Padinei Popii mai mergem puțin și urmează un mic urcuș ceva mai expus. Este momentul când reanalizăm situația, ne uităm pe gps să vedem cât ar mai fi din creastă, ne sfătuim și decidem că ar fi mai bine să ne întoarcem. Nu știm cum e iarna bucata asta de traseu și dacă seamănă cu ce e după Ascuțit… poate nu-i cea mai bună soluție. Plus că e deja târziu. Ștefan e prins încă în entuziasmul de a continua și-l înțeleg, dar hai să ne mulțumim cu ce-a fost până aici și s-o luăm înapoi spre cabană. Parcă și orice urmă din frica lui de înălțime s-a sters. Culmea…acum. Oricum o să apună soarele cât o să fim pe drum. Măcar să fie confortul psihic pentru Vio că e pe traseu cunoscut. Craii dragi au dat tot ce-au avut mai bun azi. Să nu-i supărăm acum la final :P.

Pe tot traseul ne-am intersectat cu alții doar de două ori. La urcare cu un domn care urmărea niște capre negre și i-am stricat străduința de a le fotografia, iar acum, la întoarcere cu un străin, împreună cu fiul lui probabil, care mergea către “Cabana Lehman”. Cu înțelesul mai greu căci nu am descoperit o limbă comună. Sper doar că au ajuns cu bine și că au înteles că se îndreaptă către un refugiu și nu o cabană. Oricum păreau să care de toate în rucsacii imenși din spate. Întâlnirea a fost ca un soi de întoarcere în timp.

Coborârea ca de obicei e puțin mai dificilă, mai ales că a apucat zăpada să se mai întărească, dar merge. Încercăm să trecem de partea mai “sensibilă” cât e încă lumină naturală. Se mai propune câte un popas de mâncare și tot încerc să-l amân fără să dau explicații. Vreau doar să mă văd pe un teren mai sigur și apoi putem sta până dimineață la povești și mâncare. Pfoai cum se văd și Bucegii.

Dacă lucrurile mergeau ok, s-a gândit Vio să ne dea mici emoții și să facă în sfârșit ce face lumea la începuturi (sau oricând…) cu colțarii. Se agață între ei și de frica unei trânte urâte se aruncă și înfige pioletul să nu alunece. Totul într-o fracțiune de secundă, că nici n-am apucat să văd cum s-a întâmplat. O văzut-o direct întinsă și înfiptă bine cu toate cele în zăpadă. A trecut momentul și a continuat drumul cu atenție. Probabil încordarea era maximă pe la descățărări, dar nu schița îngrijorarea. Mai mult eu cred că am avut inima cât un purice toată ziua.

Ajunși întregi la cabană, ne oprim la un ceai și la liniștit burțile. Nu de alta, dar chiar ne-a luat foamea rău și mai avem ceva efort de făcut până la mașină. Ups, Doru nu se aștepta să fim încă pe munte la ora asta. Pentru criteriile noastre e devreme încă, dar pentru ale altora…nu-i chiar așa. Uite c-am zis să avem mai multă grijă de data asta să facem o tură “light”, dar tot nu ne-a ieșit. Pentru Vio a fost cam epică. Și parcă nici picioarele noastre nu sunt în cea mai bună formă. Se simte lipsa de antrenament.

Pe coborârea prin pădure Viorela nu-și mai scoate colțarii, dacă tot s-a obișnuit cu ei. Chiar dacă-i mai mult pământ, sunt din când în când zone înghețate pe care-i ușor să aluneci. Iar la oboseala acumulată deja crede că ar fi mers mult mai încet fără ei. De efotul în plus depus pentru asta nu pare să-i mai pese. Acum singura ei țintă e să ajungem mai repede și să prindă trenul.

Și gata. Noroiala de final nu ne-a furat bucuria acumulată azi. Urmează o săptămână grea, dar acum avem resurse sau amintiri faine în care să ne mai ascundem din când în când.

Oboseala de final, emoțiile și încordarea de pe traseu o să treacă, dar imaginile de pe creastă cred că-i vor rămâne întipărite ceva vreme.

Din ce înțeleg există deja planuri șă-și completeze echipamentul de iarnă. Deci a fost doar un început, nu? Urmează continuarea seriei “iarna, pe munte, cu Vio”.