Destinația: Stațiunea Ebenalp-Horn, Schwende-Rüte - Alpstein, Elveția. Echipa: Victor (2 ani și o zi), Monica. Data: 16 ianuarie 2024.

Un veritabil mini-ultra pentru ceva alunecare pe schiuri într-o stațiune de schi de familie, în apropiere de casă – Ebenalp-Horn. I-am povestit deja unei prietene cum a fost ziua la schi, așa că e ca și scris jurnalul ăsta. Ieri a fost ziua lui Victor, a împlinit 2 anișori. Au fost plini, minunați, grei, frumoși, au trecut ca vântul și ca gândul.

Azi e marți, vremea e bună, îmi vin idei. De ziua lui nu am pregătit nimic, fără petrecere sau invitați așa ca azi “sarbătorim” cu un mers la schi în doi. Nu știu cum mă voi descurca, dar încerc, sparg gheața.

Ieșiri anterioare la schi cu Victor: în decembrie a fost prima încercare, când a stat, spre surprinderea mea, aproape două ore cu clăparii in picioare și vreo 5 minute cu schiurile. Așteptările mele legate de schi sunt zero. Important e timpul cu noi, afară și în mediu în care ne simțim noi bine. Cândva pentru mine să schiez era fost cel mai frumos lucru din lume. A doua oara a stat doar in clăpari și a analizat în jur; n-a avut chef de schiuri pe viscol și ceață. A treia oară, adică sâmbăta trecută, am revenit în stațiunea Grüsch-Danusa pe vreme mult mai bună și a vrut să coboare cu mine de câteva ori. A fost un sentiment minunat și un antrenament zdravăn pentru mine (mâini, spate, genunchi…)

Acum presupun că nu-și imaginează cineva că alunecă singurel la vale. Il tin eu, între picioare și când o iau schiurile razna îl ridic cu totul. Mi-ar plăcea să se obișnuiască cu sporturile care ne plac nouă ca familie, cu atmosfera, senzațiile de coborâre, disconfortul și tot pachetul.

Revin la ziua de azi. Trezirea se dă la 5.20. Ceasul meu e pe modul silențios de 2 ani și nici alarme nu am, exceptând alarma “Victor” :)) Citim ceva, pregătim masa, urmează o mică o mică serie de ….nemulțumiri pe care nu le poate încă numi (să zic mai delicat așa), mai petrecem timp la joacă pentru revenire, apoi ceva teroare la făcut bagaje, îmbrăcat și ieșit din casă. Nimic nou sub soare. Reușesc să trec peste primele ore cu mantra ” nu trebuie să fie toată ziua așa, chiar dacă startul a fost nasol”

La 9 și ceva suntem în mașină și… surpriză… adoarme pe drum spre stațiune. Aha… deci era rupt de oboseală, așa se explică stările de dimineață. Ok, schimbăm planul. Mă aștept să se trezească când ajungem la destinație, dar nu… bagă somn până la 11 în parcare, eu strângând din dinți că aș avea o urgență la baie… Mda, eu nu-l trezesc pentru asta. Apoi durează 45 de minute să plecăm de la mașină căci a trebuit să-l schimb, apoi i s-a făcut foame, apoi a vrut joacă în mașină. Cred că pur și simplu nu voia sa iasa la -11° 😀. Atât arată pe bordul mașinii. Nici nu prea e echipat de temperatura asta. Mă bazez pe soare totuși.

A doua victorie – pornim echipați către pârtie (prima e că am ieșit din casă). Pun schiurile pe rucsac și îl trag cu sania până la pârtie. A fost o idee bună să o iau. Ba că vrea, ba că nu vrea, ne mai jucăm, mai se supară că am mers un metru mai la stânga fata de cum voia el sau că un biscuite e rupt. În sfârșit ajungem. Orice drum, oricât de scurt, poate părea mai nou precum kilometrul 100 de la un ultra….

Nu mai vrea la schi. Ok, ne jucăm pe acolo. Stai că acum vrea la schi. Mergem să luăm bilete. Vreau în brațe! Ok, brațe să fie. Nu e nimeni la casa de bilete, ne întoarcem. Până la urmă reușim să luam și să ne punem amândoi pe schiuri. Nu știu cât e ceasul deja, dar a trecut o eternitate de la trezire.

Îi văd schiurile între ale mele, îi aud râsul când îi place, îi văd zâmbetul când soarbe din ceaiul cald și totul devine perfect.

Nu vrea sa stau lângă el, ci în spate, apoi vrea lângă, apoi mai găsește el o variantă. Urcam pe banda de copii. Își exprimă nemulțumirea că s-a terminat banda. Mai voia.

Coborâm, îi place, eu sunt transpirată toată, spatele-i rupt. Se supară ca s-a terminat pârtia 😀. Am făcut viraje pintre jaloane colorate și am “patut palma” cu ele.

Mergem la cabană să mănânce. Apoi mai facem doua urcări și coborâri faine cu final prin poarta în care abia încăpeam amândoi. Descoperă o talangă de Appenzell mare. Cu privirea lui fixă și interesată reușește să și-o ia de la un alt băiețandru. Un împins și gonit de acolo într-un mod cam brutal pentru el. Își revine destul de repede și ne întoarcem când se eliberează.

Apoi vrea să-l urc într-un loc anume pe pârtia de schi, dar nu cu banda, ci în brațe, dar cu tot cu schiuri. Ajungem să nu ne mai înțelegem, ne întoarcem la sanie. Mai durează mult și bine cu diverse “povești” până la mașină😀 Mi-am luat de câteva ori pauză de un minut de calmare ca să nu-i răspund prea nervos. M-a ajuns oboseala. Plecam spre casă după alte mici târguieli.

Ne oprim la supermarket unde alerg după el o ora, încercând să fac shopping pentru mai multe zile (deși primele 5 minute decurseseră ideal), încropesc pe fugă ceva de mâncare, iar seara continuă în ritm alert, mai ales după supărarea lui Victor că tati trebuie să plece o oră. Cândva o să vină și somnul. Și o să-i privesc fățuca și o să-mi aduc aminte de cele câteva momente minunate de azi. Nimicurile vor fi date uitării. Ca mai mereu, afară e mai bine decât în casă. Totul e să trec peste hopul ieșitului :))