Destinația: Norvegia. Perioada: 10 iulie - 5 august 2019. Jurnal curent (3): din Flåm spre aeroportul din Bergen, 20-26 iulie. 
Rută (3): Flåm - Gudvangen - Vossevangen - Evanger - Eksingedalen - Eidslandet - Dale - Indre Arna - Bergen. Regiunea Hordaland.
Monica.
20 iulie 2019 (run 13km / bus Flåm Gudvangen / ride 36km, 430m+)

Cumva am senzația că s-a terminat partea de vacanță de explorat singură, cu toate că mai sunt 5 zile până vin băieții. Bucata pe care îmi doream neapărat să o fac, Rallarvegen, e finalizată. Acum rămâne să găsesc o soluție de a ajunge la timp în Bergen. M-am tot uitat pe net la variantele de a ieși din Flåm, dar nu am găsit ceva prea ok. 

Cum aseară m-am culcat iar târziu, nici nu mă mai chinui să mă trezesc cu noaptea în cap. Vorbesc cu cei de la recepția campingului să las bicicleta cât ies la o alergare. Totul e strâns. Afară e plăcut, încă nu plouă. Mă opresc în centru orășelului Flåm să mă interesez de ferry. Descopăr că e exagerat de scump căci e doar variantă pentru turiști. Trece prin Naeroyfjord, cică cel mai frumos și sălbatic “braț” al Sognefjord. E chiar înclus în patrimoniul UNESCO.

Alternativa e să-mi incerc norocul la autobuzul local de la ora 3 juma (NW162, bus stop A, 15.28), până în Gudvangen. Până acolo e un tunel prin care n-am voie cu bicicleta. Dacă nu reușesc, o să fiu nevoită să mai stau o zi aici și să iau ferry-ul scump de mâine. Nu prea îmi surâde treaba asta.

Acum că m-am lămurit, continui alergarea pe un drum pentru biciclete și pietoni, pe malul lacului. Pardon, fiordului. Picură ușor din când în când. Centrul e plin de turiști veniți probabil cu vasele de croazieră. 

A intrat bine alergarea de azi, în special datorită vremii. A dispărut soarele necruțător.

Mă întorc la camping, mă schimb și revin cu bicicleta în centru. Îmi dau seama că trebuie să fac niște cumpărături de aici, căci mâine e duminică si-o să fie totul închis în orașele mici. Un singur supermarket și destul de scump… 

Începe mai tare ploaia. Aștept în stația de autobuz. Se tot strânge lume. Nu-i a bună dacă o să fie așa aglomerat. După vreo oră vine busul și-l întreb pe șofer dacă mă ia. Răspunsul e foarte clar “NU”. E prea aglomerat și nu are unde să pună bicicleta. Ufff, aștept totuși să urce toată lumea și obsesv la final că dacă aranjez puțin bagajele, aș putea îndesa și bicla. Mă rog iar de șofer. Mai bine zis mă milogesc până se înmoaie și mă ia. O stație doar! Apoi eliberez locul. Nu-mi vine să cred că am insistat atât. Nu-mi stă în fire. Iuhuuuu! Cu un bilet de 10 ori mai ieftin și fără o noapte în plus, degeaba, în Flåm.

Cobor cât se poate de rapid în Gudvangen și-i mulțumesc șoferului de un milion de ori. Aranjez bagajele și hai la drum! E 16.30 deja. Probabil n-o să pedalez mult azi. M-ar fi tentat să vizitez sătucul și să văd cum arată Nærøyfjord. Dar cu vremea asta nu cred că aș vedea prea multe.

Ploaia îmi spală gândurile. De-o parte și de alta a drumurile se înaltă brusc munțișorii. Ceața ascunde multe detalii, dar mai ies la iveală cascadele ce se prăvălesc pe stâncile abrupte. 

Dacă m-aș lua după semnele de mașină, Bergen e la o aruncătură de băț. Dar știu că voi avea mult de ocolit căci multe drumuri sunt pline de tuneluri.

Și nu durează mult până drumul de bicicletă mă abate de la șosea pentru a evita un tunel. Deja mă aștept să plimb bicicleta pe un forestier. Dar, surpriză, e chiar un drum asfaltat.

Văd panta cu care începe și mă întorc să schimb în cea mai mică viteză. Se numește “drumul regal Stalheim“. Să vezi cât de regește o să mă simt tratată pe cei doi kilometri de urcare. Pornesc cu ambiție până îmi pierd de tot suflul și sunt nevoită să mă dau jos de pe bicicletă. Nu am suficientă forță pentru urcarea asta. O iau la pas, prin ploaie, extaziată de priveliște. Îmi place vremea asta și pot sta mult și bine să urmăresc cum se joacă norii, ceața cu brăduții, cum ies la iveală pentru scurte momente vârfuri sau bucăți de stâncă. 

Coboară un autocar plin cu turiști. Mă și mir cu reușește să ia curbele. Șoferul mă felicită și turiștii se pun pe făcut poze. Mă pufnește râsul. Așa dubios arăt? 

Încerc de câteva ori să pedalez, dar renunț repede și revin la împins bicicleta.

Pfiu, am reușit să scap de urcușul ăsta, dar mâinile mele sunt praf deja. De aici încolo drumul e mult mai ușor. 

Pe la 9 seara ajung într-un camping micuț. Tipul de la recepție nu vrea să-mi ia banii. Zice că-i gratuit pentru cei cu bicicleta pe vremea asta :)) Nu pun bine cortul că vin vecinii să-mi ofere ceai cald și ceva de mâncare dacă vreau. Par atât de amârâtă oare?  

O Fanta și un duș cald pentru seara asta. Mi-e bine.

Partea de după Gudvangen:

21 iulie 2019 (ride 46km, 400m+)

Neața! Bun venit în Norvegia pe care o știam – ploiasă 🙂

Azi nu mă simt deloc bine fizic, dar nu pot rămâne aici să mă refac. Mâncare nu prea mai am, poteci de alergat nu-s în aproapiere. Strâng cortul ud și hai să mai avansez puțin.  

Ajung la cascada Voss. E drăguță, însă faptul că sunt mulți turiști mă gonește destul de rapid de aici. 

Drumul continuă pe malul lacului Lonavatnet. Dacă tot s-a oprit ploaia, fac un mic popas. Relaxarea nu durează mult. În timp ce stau de vorbă cu Ștefan, începe o torențială de nu știu ce să strâng mai repede. Bine c-am udat și pufoaica acum… Nu prea mai am lucruri uscate. Chiar îmi trebuie un camping mai mare, în care să am unde să le usuc, căci soarele nu mai apare în prognoză zilele astea.

Ajung în orășelul Vossevangen. E cam pustiu pe străzi. Restaurantele sunt pline însă. Parcă mi-e dor de o mâncărică bună. Dar aștept să ajung acasă. De aici mă amețesc puțin cu drumul de bicicletă. E un sus-jos permanent pe drumuri secundare. Mai admir câte o căsută, câte-o grădină plină cu flori sau mă înfrupt din zmeura de pe margine. Găsesc și o zonă cu cloudberries si mă entuziasmez, dar mi-e imposibil să ajung la ele. Mi-ar trebui niște cizme de cauciuc. Uf, plec mai departe cu coada între picioare.

La un moment dat urc pe un drum greșit, spre Dale. Fix ce-mi trebuia la câte dureri am azi. Ce tare arată pădurea asta de brazi, plină de mușchi! Cât vezi cu ochii e un covor verde aprins.

Planul meu e să o iau prin “pălărie”, pe unde e ruta oficială. O nimeresc într-un final.

De la Evanger nu mai merg pe lângă drumul național. O iau spre munți, pe valea râului Teigdalselvi. E renumit pentru aventuri cu caiacul. Brr, nu știu dacă o să am vreodată curaj să fac asta.

Mai am parte de o urcare lină și ajung în Mestad Camping pe la 7 seara. E micuț, câteva căsuțe care par goale și o singură rulotă parcată. Recepția e închisă, dar citesc că poți lăsa banii în cutie, dacă nu vezi pe nimeni până pleci. Pun cortul și mă pun pe spălat rufe. Mare parte din haine sunt oricum ude. Din păcate mașina de spălat și uscat sunt pline și n-am nici detergent, iar magazin nu există în zonă. Atârn hainele afară, într-un foișor, și-mi găsesc un loc adăpostit de ploaie – o măsuță în fața recepției. Noroc că mai am costumul e baie uscat 🙂

22 iulie (run 12km, 230m+)

Mă trezesc târziu, după o noapte cu dureri. Ce umezeală enervantă… Salteaua e udă, sacul e umed, deși cortul e ok (nu trece ploaia prin el).

Ieri n-am reușit să alerg, așa că azi am de recuperat. Momentan am o problemă. Hainele mele nu doar că nu s-au uscat, dar par mai ude decât aseară. Noroc că vine cineva de la camping. Le storc iar și le întind într-o cămăruță. 

Stau la măsuța de la recepție, beau cafea. Mă uit la ploaie și la ceața care se joacă printre brăduți. Încă nu mă simt prea ok fizic, dar vreau să ies la o alergare. Analizez harta și găsesc o potecă interesantă. S-a făcut deja ora 4 și hainele sunt încă flească. Ce pisici fac cu ele? E clar că mai rămân încă o noapte aici. 

Îmi fac curaj. Pun hainele ude pe mine (bleah) și o iau încetișor în căutarea potecii. Oricum plouă mărunt, așa că senzația neplăcută dispare repede. Hai că e chiar fain.

Nu e nimic marcat pe aici, dar e ceva ce aduce a potecă. O încerc. iarbă mare, umezeală cruntă, noroi, gropi pe care le nu vezi, bolovani, de toate. Încă sunt ambiționată să fac un long run azi, să ajung sus, pe platou. Ochisem un lac pe hartă. Dar începe nebunia. Sunt atacată de gâze de toate felurile și de căpușe. Țopăi, mă opresc des și mai scot câte o căpusă din picioare. Când sunt prospăt înfipte se scot ușor cu mâna. Tot sper să ies din vegetația asta mare și să se calmeze treaba. Nici poteca nu prea e evidentă. Mai insist puțin, ajung într-o zonă drăguță, dar nu, nu se poate alerga în asemenea condiții! Mă apucă disperarea și nu știu cum să ies mai repede de aici.

Revin la șosea, mai scot câteva câpușe și alerg puțin pe asfalt. Nu mai am deloc chef. Asta e… râmân azi cu 12km amărâți. Măcar am încercat.

Un duș, o cină clasică și puțină socializare cu niște elvețieni. Privesc iar norii jucăuși până seara târziu și mai fac drumuri în camera unde-s hainele întinse. Le tot întorc și nu vor deloc să se usuce. Picioarele sunt murate de ceva vreme, dar n-am ce le face. 

23 iulie (ride 61km, 830m+)

Plouă, plouă și iar plouă. Ups, hainele tot nu s-au uscat. Aaaaa. Trei unghii de la picioare s-au albit; probabil o să cadă curând. N-am mai pățit treaba asta. Până la urmă reușesc să folosesc uscătorul și-mi pot face bagajul.

Planul era să plec la 6 dimineața, dar când am deschis cortul și am văzut ce e afară, m-am băgat la loc în sac. Îmi place vremea ploioasă și răcoarea, aerul proaspăt, verdele crud care vin la pachet, dar ce e prea mult strică. 

E totul strâns, dar așa de grea e urnirea… Nu mai bine stau să urmăresc aburii jucăuși decât să fac iar saună în hainele de plastic? Trag de cafea și încerc să mă conving că o să fie bine. Gândul că mă așteaptă multă urcare (1300m zice google maps) și ploaie, că azi nu-s campinguri sau supermarketuri în drum… că o să fiu însoțită de dureri de burtă și spate… pff, parcă visez la puțin confort și picioare uscate. Of, și știu că peste câteva zile, când va veni valul de căldură, o să fac incantații pentru o ploicică.

Ora 12.30. Îmi iau imina-n dinți și pornesc. Sper să mă țină balamalele. În 10 minute deja sunt fericită. E minunat cum “respiră muntele” pe vremea asta. Drumul e liber, pădurile îmi par magice. Începe urcarea mare. Mi-e greu ca naiba pe aici, dar psihic mi-am revenit. Mă opresc destul de des. Floricele, ciuperci, cascade. E superb. Picioarele s-au dezghețat de la efort. Nu mă mai deranjează udătura. Chiar mi-e prea cald.

Urc și tot urc și parcă nu se mai termină. Am cam obosit deja. E un amestec de chin cu plăcere. Peste 600m diferență de nivel în vreo 6km e multicel pentru mine, cu bicicleta asta care mai are puțin și mă ajunge la greutate. 

Drumul (Fv313) către pasul Brekkhusfjellet (733m) chiar îmi place mult. Panta medie e de 10%, cu o porțiune de 13-14%. Pe vreme bună, cred că e un super peisaj. Mai văd din când în când, pentru câteva secunde zone faine ascunse de ceață. 

Nu-mi vine să cred că am terminat cu urcarea. A fost minunat și îngrozitor în același timp :)) Mă opresc două minute și-mi dau seama că am făcut o greseală să nu pun geaca de ploaia mai zdravănă pe mine (adică cea din plastic pur). Intră instant frigul în oase, în lipsa efortului. Totul e ud pe mine. 

În loc să mă bucur la maxim de lunga coborâre ce mă așteaptă, începe un clănțănit de dinți. Am senzația că am ajuns instant la Polul Nord. Deja spre finalul coborârii nu mai simt mâinile și dârdâi grav. Trebuie să mă opresc urgent. Doamne ce frig poa’ să-mi fie! După halul în care mă simt cred că-s deja vânătă. Ok, trag pe dreapta, pun repede cortul, mă schimb și aștept să-mi revin. Altă idee n-am. Dar mi se pare complicat. O să dureze prea mult. 

Ajung în vale și se oprește ploaia. Nu-mi vine să cred. Acum e momentul! Îmi iese în cale o măsuță, pe marginea unui lac. Tremur din toate încheieturile. Dau jos rapid absolut toate hainele jos, mă usuc cu prosopul și mă înfofolesc cu altele groase și uscate. În 10 minute sunt alt om. Râd singură. Ah, ce bine e acum! Am și-o geacă de ploaie uscată. Îmi vine să plâng de bucurie. Rămân la o gustare, pregătită să strâng rapid dacă vine iar potopul. 

Pornesc mai departe cu zâmbetul pe buze, pe un drum asfaltat și liber, ce șerpuiește pe lângă râu. Cascade, păduri, munțișori stâncoși, liniște. Parcă nimic nu-mi poate strica acum starea de zen. E pur și simplu perfect.

Noroc cu starea asta când se strică bicicleta. Mai devreme am renunțat la apărătoare căci s-a stricat improvizația, iar acum nu mai pot schimba vitezele. Trag pe dreapta, dar abia după vreo 10min observ de unde vine problema. Ce bine că nu-i grav. Doar a ieșit un șurub 🙂

Vreau și eu așa o căsuță! Poate puțin mai mică. Dar cu margarete pe acoperiș, lângă munte și râu, cu pomi frunctiferi în curte. 

Ca să fie și mai mare bucuria, îmi iese în cale un minimarket deschis. La asta chiar nu mă așteptam. Nu mai aveam mare lucru la mine. Rămân și la o cafeluță, deși e deja ora 6. Nu-mi mai pasă de câți km voi face azi, cât va mai ploua sau unde voi găsi loc de dormit.

Câteva mici reprize de ploaie măruntă și o coborâre lină, pe lângă râul Storelvi. 

Curând mă cam ia oboseala și încep să caut un loc de dormit. Știu că nu-i tocmai ușor de ales noaptea, mai ales când e terenul ud. Gasesc în primă fază ceva acceptabil, dar mustăcesc. Hai să mai merg puțin. 

Gata cu “pălăria” (așa denumisem bucata asta de drum ocolitoare), ajung la fiord. Ceața și ușoare nuanțe de apus înfrumusețează și mai tare peisajul. Pozele din păcate nu prea îmi ies.

Urmează iar o perioadă de extaz, pedalând pe marginea fiordului, cu mici bucăți ușor neplăcute, când am de trecut prin tuneluri neluminate. Bine măcar că nu e trafic.

Ceața asta îmi place la nebunie. 

Ajung la locul marcat pe hartă pe la 10 seara. E un mic loc de popas, la marginea șoselei, fix lângă o cascadă. Pfoai ce umezeală e! Și ce zgomot… Dar aici mă opresc, nu mai am chef să caut ceva mai ok la ora asta. Nici nu-mi dau seama dacă plouă sau e doar de la cascadă. 

24 iulie (ride 64km, 750m+)

Uaaa, raze de soare! Tot urmăresc cum se luminează pe lângă cascadă. Pe la 12 sunt gata de drum. Nu stau aici la cafea că e prea multă umezeală. Poate găsesc curând un loc bun. Iar cu antrenamentul de azi… prea complicată partea de logistică pentru a îndesa și alergarea. Recuperez mâine sper.

Nu-mi vine să cred ce cald e! Ieri mi-era că dau în hipotermie, azi mă scurg. Dar nu mă plâng. Mi se făcuse dor de soare și de picioare uscate.

Juma de oră de pedalat sus-jos până la market plus înca juma de oră până găsesc niște măsuțe. În sfârșit nu mai băltește apa în adidași… ce viață!

Scot hainele la uscat, apoi stau mult și bine la cafea și mic dejun. Socializez puțin cu norvegienii de la masa de lângă.

Hai Monica, gata cu relaxarea. E ora 3 deja. Mă duc să clătesc oala și-apoi plec. Bum! Alunec pe pietre, încerc să mă redresez, nu merge și cad cu totul în apă. Doar o mică julitură la cot, dar am adidașii uzi iar! Nu-mi vine să cred. Râd ca nebuna. Abia ce se uscase tot.

Prima bucată a drumului e plăcută, pe malul fiordului. Am noroc de umbră pe partea asta. Apoi drumeaguri cu urcări destul de mici, dar chinuitoare. Nu știu ce se întâmplă, dar e iar umezeală mare și căldură.

Încă un popas în Dale și urmează ore bune de stres cu mașini, rute ocolitoare și tuneluri. Teroare maximă printr-un tunel de aproape 3km. Un zgomot infernal și super mult trafic. N-am vazut semne că ar fi interzis și nici nu am observat un drum alternativ. Pfiu, am supraviețuit. Nu mai vreaaau!

Zona asta e cam plină de orășele și loc de cort ciuciu. Of, nu mai chef de pedalat. Mă păcălesc cu pauze dese. Tot analizez harta și pedalez până la o plajă publică, lângă Garnes. Arăta promițător în poze. 

După o mică învârteală găsesc locul de cort. E tare fain aici. Păcat că nu e și acces la apă dulce. Câțiva tineri sunt încă la bălăceală la 11 seara. Mai e și un francez care tocmai a pus cortul aici. E într-o vacanță lungă cu rucsacul în spinare și autostopul. Zicea că în Norvegia îl ia lumea, însă în Suedia s-a cam chinuit. Stăm puțin la taclale până se retrage la somn, iar eu la gătit, încercând să rezist gâzelor care mă disperă în fiecare seară. Sunt destul de relaxată. Mai am puțin până în Bergen. Dacă nu se întâmplă ceva grav ajung la timp. Dar cum o să mă descurc cu băieții în tură, nu știu. Când au mers fără mine, au făcut peste 200km pe zi… O să le zic clar de la început că-s veriga slabă și tre’ să fie răbdători cu mine 🙂

25 iulie (ride 15km, 180m+ / run 11km, 220m+)

Mă trezesc târziu. Francezul deja a strâns cortul și a plecat. Plaja e încă liberă. Strâng si eu repede totul până nu se adună lumea, apoi mai stau la reparat mici chestii la bicicletă. E tare fain aici, dar gândul mi-e la un duș, să scap de lipiceala asta. Pornesc la drum în toiul zilei, când e căldura mai mare. Am atât de puțin de pedalat până la camping, dar mie îmi pare interminabil și greu. Oboseala își spune cuvântul probabil.

Pe la 4 ajung în Bratland Camping. De aici mai am mai puțin de 20km până la aeroport. Pun cortul și-mi fac în sfârșit cafeaua. De ce trece așa repede timpul? Un duș, apoi spălat haine și imediat se face seară.

Ies la o alergare cică ușoară. Picioarele nu prea zic asta. Fiecare delușor urcat îmi aduce aminte că-mi trebuie un somn lung și bun. Dar prinde bine ieșirea asta și mă întorc la cort energizată. În plus, am găsit locul de unde începe traseul pe care aș vrea să alerg mâine.

De ce e 1 noaptea și nu dorm încă? Am un dar aparte de-a mă lungi până târziu în noapte. Degeaba mă opresc mai devreme din pedalat (față de anul trecut)… tot târziu mă bag la somn.

26 iulie (run 17km, 800m+ / ride 21km, 180m+)

Odihnă… tot visez la ea, dar nu vrea să-și găsească locul în program. E 8 dimineața și deja arde soarele. Pun de-o cafea și mai aranjez una alta. La 11 și ceva reușesc să strâng totul, las bicicleta în camping și pornesc în alergare spre vârful Ulriken. Începutul e greu și-i extrem de cald. Dar începe urcușul pe potecă și crește bucuria. Intru în pădure. E de poveste. Sunt inundată de verde crud.

Ies în bătaia soarelui, mă trezesc cu o priveliște frumoasă spre lacuri și munți. Poteca e pe placul meu. N-ai cum să te plictisești.

Ajung în creastă obosită și fericită. E minunat pe aici, exceptând căldura. Mă amețesc pe poteci până ajung aproape de Vf. Ulriken (643m), unde e o telecabină. Nu văd sensul să merg până acolo, la aglomerație. La baza muntelui e orașul Bergen. Priveliștea chiar e spectaculoasă. O încrengătură de insulițe, fiorduri  și munți.

Pfoai cum se vede! Pozele îmi par departe de realitate. Aș alerga toată ziua pe aici. Sau mai degrabă noaptea, pe răcoare 🙂

Of, oițelor, vă înțeleg. E prea caaaald! Cum rezistați voi cu blăniță? Cea mai tare e aia care stă doar cu capul la umbră. Oare crede că e ferită cu totul de soare?

La întoarcere pierd poteca încercând să nu mă întorc pe același drum și apoi aleg o coborâre cam dură, cu niște zone pline de noroi, bolovani și chestii care pișcă, dar ajung în final unde trebuie.

Acum știu ce le propun băieților pentru prima zi – o tură prin Bergen și-o alergare pe aici 🙂

Ajung stoarsă de energie la camping, fac un duș și mă fițoșesc. Îmi iau în premieră pentru vacanța asta, o înghețată și o Cola.

Urmează un drum destul de scurt, dar obositor până la aeroport, cu pauze de reparat bicicleta, shopping și de tras sufletul undeva la umbră. Mă așteaptă o camera curată la hotel de 4*. Nu prea mă integrez in peisaj aici :)) În câteva ore sosesc Ștefan și Călin. Nu apuc să dorm, iar avioanele lor tot întârzie.  Îmi pică ochii în gură.

De ce e semnul de întrebare după Bergen? Treaba e gândită de un artist islandez, Ragnar Kjartansson. Lucrarea se numește “This Must Be the Place”. Bergen este locul, dar pentru ce? Posibilitățile sunt nesfârșite, răspunsurile sunt multe. 

Traseul de la Flam la Bergen (aeroport):