Data: 9 iunie 2018. Destinația: cursa Scenic Trail cu plecare din Tesserete, cantonul Ticino, Elveția.  Echipa: Monica la K54, Ștefan și Lorenzo la K27.

Highlights: “uau ce frumos e” cam zici toată cursa, muschi praf, chiuială de plăcere pe coborâri, pepene roșu muult și buuun, organizare elvețiană, plat? nu, aici nu se servește alergare pe plat, caldură la propriu și la figurat, bucurie cât cuprinde, suferintă spre final tot cât cuprinde că altfel nu se poate, timp final neașteptat.

Oare câți ani vor mai trece până o să reușesc să mă organizez bine înainte de o cursă? Parcă lucrurile merg mai bine, dar tot sunt departe de cum îmi imaginez în momentul înscrierii că voi face.

Iarna au mers ca la carte toate antrenamentele date de Radu. N-am amânat sau sărit vreo alergare, indiferent de motiv. Norocul meu e că nici nu am avut motive serioase. Și fix în perioada aia, când treburile păreau sa meargă bine, s-au deschis înscrierile la curse. Păi să vezi ce în formă o să fiu la vară! Hai bagă ultra-uri cât încape, că la asta visezi! Haha. Știam deja și de plecarile din primăvară, dar îmi imaginam că oriunde o sa fiu, alergarea va rămâne prioritate. Un alt haha. Nu mă învăț minte. În cele 3 săptămâni în Italia cu bunica și încă aproape 3 cu bicicleta prin Spania și Portugalia am reușim să-mi dau nițel peste cap programul.  Bine bine… dar reușesc și eu să am o alergare zdravănă pe munte sau merg direct la ultra? Tic-tac, mai e o săptămână până la Scenic Trail. Nu-mi vine să cred! Planificăm duminică o alergare în Alpstein și chiar dacă am făcut multe pauze și-am alergat destul de încet, luni sunt praf. Mda… și asta după 25km în care cred că m-am și deshidratat nițel. O să fie tare distractiv la concurs, deja mi-e clar. Marti febra musculară atinge cote maxime. Cvadricepsul de la piciorul stâng chiar pare chinuit rău. Deși am încercat să nu bag în seamă durerea de la degetul distrus cu o zi înainte, cred că instinctiv am  evitat să calc mai tare pe dreptul, asa ca partea stângă are mai mult de suferit acum. Respiră adânc! O să treacă până la cursă. Sau? Urmează 2 nopți de dormit prost, iar marți sărim peste alergare căci picăm amândoi lați de somn. Dar măcar ne refacem și miercuri dimineață revenim la antrenamente. Pff greu și prea cald. Hai că joi o să fie mai bine. Dar nu! Alerg încet și greoi, iar pulsul e ridicat. În ton cu căldura, e clar. Încep să mă întreb dacă nu cumva sunt bolnavă că prea nu-mi e bine la alergare. Până la urmă cred că e doar căldura asta nenorocită vinovată și oboseala din muschi. Încerc să nu mă descurajez. Mai am o zi la dispozitie să mă refac. Și cine știe cum vine norocul peste noi și-i dă cu ploaie la cursă. E parcă singurul lucru care-mi dă o mică speranță. Dar prognoza nu arată deloc bine. Sâmbătă cică-i soare toată ziua. Poate ar trebui să încerc să mă mut la cursa mai scurtă? Când mă gândesc că voiam să mă înscriu la aia de 113km mă apucă râsul. Noroc cu Radu că nu m-a lăsat. Seara iar am probleme cu somnul, iar vineri trezirea e devreme. Și mai bine! Vai ce m-au mai refăcut cele 5 ore și ceva de somn… Și-acum să văd și eu la ce m-am înscris. Citesc manualul stufos de cursă și analizez profilul. Înghit în sec. Am de urcat 3800m mâine. Și weekendul trecut am fost cu picioarele praf după mai puțin de 2000m. Hai să-mi fac un minim de teme. Fac o fițuică și-l rog pe Ștefan s-o printeze. Poate o să mă uit pe ea și-o să mă ajute. Sau poate nu. Dar măcar am încercat să fac ceva. Din calculele mele aproximative iese așa: estimez între 12 și 13 ore dacă merge totul ok. Dacă am o zi excelentă, mă pun pe tras tare și mă țin picioarele până la final as putea termina în 11 ore. Dar asta iese oricum din discuție căci toată săptămâna corpul m-a atenționat că-i pe ducă. Speranța cea mare rămâne să rezist până la final și să mă încadrez în cele 15 ore limită. Decid să o iau ușurel și să pot spune la final că am mai pus o cărămidă pentru “cursele vieții” (Hornindal, Tromso și TDS).

Fițuica de cursă:

5 km urcare +640m (0-5 / 522 – 1155)
2.8 km coborare cu f.putina urcare -180m (5-7.8 / 1155-974)
4.9 km urcare +638m (7.8-12.7 / 974 – 1612) *la km 11,6 – COT ora 11*
0.3 km coborare :)) (12.7-13 / 1612 – 1559)
1.3 km urcare +254m (13-14.3 / 1559 -1813)
2.7 km sus/jos coborare -190m (14.3-17 / 1813-1623)
2.4 km urcare +480m (17-19.4 / 1623-2102)
4.7 km coborare -600m (19.4-24.1 / 2102 – 1501) *la km 23,4 COT ora 14*
2.5 km urcare (nitel si plat/jos) +290m (24.1-26.6 / 1501 -1790)
7 km coborare sus/jos -610m (26.6-33.06 / 1790 – 1180) *la km 29.5 apa*
2.4 km urcare +313m (33.6-34.9 / 1180-1493)
3.7 km coborare -700m (34.9-38.6/1493-791) *la km 38.4 COT ora 18*
2.5 km urcare +362m (38.6 -41.1 / 791-1153)
10.4 km coborare (cu plat si ceva urcari line) -625m (41.1-51.5/1153-528) *la km 43 apa*

Vineri la ora 15 îl iau pe Ștefan de la birou și pornim cu voie bună spre Tesserete, o mică localitate din cantonul Ticino din sudul Elveției, cam la 3 ore de casă. Uau, prima impresie e pozitivă. Lângă punctul de start/finish sunt două zone pentru corturi. Mai există și o sală de sport în apropiere unde poti dormi; îți trebuie doar sac și saltea. Totul pare super bine organizat. Stadionul, wc-urile și dușurile la care ai acces sunt tot aici. Lux. Ne luăm kitul de participare și montăm cortul fix lângă locul de start. Am descoperit ulterior un loc mai drăguț și mai departe de zgomot, dar ne-a fost lene să mai mutăm catrafusele. Muzică live si voie bună. Alergătorii de la cursa lungă încearcă să mai strecoare câteva ore de somn, chiar dacă-i gălăgie mare în jur. La 12 noaptea se dă startul pentru ei. Hmm, e stand Salomon și încerc noul model pentru ultra. Pfoai cât de bine-l simt pe picior. Până acum toate modelele de la ei mi se păreau incomode. Dar 200 CHF încă nu-s pregătită să dau. Poate cu altă ocazie.

În seara asta scurta alergare pe stadion intră perfect. Soarele a ieșit de pe scenă și ne putem bucura de răcoare și aer curat. Altă viață! În sfârșit pulsul meu n-o mai ia razna. Dar mâine? Cum o să fie mâine oare? Mai ales că mare parte din concurs pare pe creastă, fără copaci salvatori.

La 11 fără ceva reușim să ne băgăm la somn. Lângă noi atmosfera e încinsă, dar reușim totuși să adormim.

Azi e ziua! Sâmbătă, ora 5.50, aș vrea să mă întorc pe partea cealaltă, dar e cazul să mă pregătesc. Startul meu e la 8, iar al lui Ștefan la 9. Oooo, îmi pot cumpăra și cafea la ora asta. Păi cine se mai agită s-o facă la primus în cazul ăsta? Beau 2 cafele, pap un ou cu puțină pâine și pregătesc rucsacul. E tare să iei cu tine pantaloni lungi și geacă de ploaie (a lui Ștefan că era obligatoriu cu glugă și a mea n-are) când mobilul îți zice că azi o să te coci și că, oricât ți-ai dori, ciuciu ploaie. În fine, mai pun și câteva batoane, niște merișoare uscate, trusa de urgență, mănuși, frontala si alte chestii total inutile. Ștefan mai are o oră la dispoziție să se pregătească așa că nu se stresează. Se îngrijește de mine. Emoțiile au tot venit și-au plecat pentru cursa asta. Acum sunt tot așa. Ba mă apucă, ba mă relaxez.

Gata, mă duc la o scurtă încălzire pe stadion și apoi rămân cât mai în spate la start.

Răsună “Highway to hell”. Mă încercă un sentiment de bine.

“No stop signs, speed limit
Nobody’s gonna slow me down
Like a wheel, gonna spin it

….

Hey mama, look at me
I’m on my way to the promised land, whoo!”

Dar azi am un speed limit impus de mine. Încet că nu-s suficient pregătită pentru cursa asta.

Suntem mulți și primii kilometri se merge bară la bară. De data asta nu mă deranjează. Mă bucur că am pornit din spate și că merg pe urcare mai încet decât la trekking. După ce ieșim din oraș urmăm o potecă prin pădure, în prima parte pietruită, apoi se transformă într-una standard, cu pământ și pietre. Chiar dacă nu ne bate soarele în cap, mă simt ca-n saună. O adiere de vânt pe aici? Nuuu, nu sunt șanse. Merg mai încet decât un melc, dar pulsul tot e foarte ridicat. Căldura…bate-o vina! Probabil și niște oboseală acumulată. Când ieșim din pădure ne lovește un peisaj de toată frumusețea. Suntem înconjurați de flori galbene, munți și lacuri. Nu sunt singura care se chinuie să facă poze pe aici. Extazul crește pe măsură ce înaintez. Încă suntem om lângă om. Singurele depășiri pe care le fac sunt din cauza bețelor celor din față de care mă tot lovesc. Până la urmă mă opresc din treaba asta căci majoritatea au si le flutură în toate direcțiile. Sau stau eu prea aproape de ei…

A trecut aproape o oră de la start și curând ar trebui să vină o bucățică de coborâre. Mă încarc cu energie de la peisajul ăsta fain și mă pun pe alergat. Dacă tot mi-am făcut încălzirea și mă simt ok, parcă mă atrage nițică viteză. Cobor cu plăcere, depășesc alergătorii  cu capul pe umeri care își mențin un ritm normal pe aici și mă bucur de stropul de răcoare din pădurea de mesteceni. Știu că n-o să dureze mult partea asta și revenim la urcare așa că profit cât pot.

Gata distracția. Înapoi la ritmul meu de melc pe urcare. Un pas, o privire în zare, un zâmbet și uite așa mai trece o oră. Încet, încet, sub un soare necruțător, ajung la primul punct de alimentare. Nebunie! Au pepene rosu, proaspăt și rece. Și portocale și…. ups, au și Cola. Pepenele e o adevărată comoară pe căldura asta. Nu mă grăbesc. Beau și puțină Cola, nu mă pot abține. Mă răcoresc și pornesc mai departe cu burta ușor chinuită. Dar trece repede și “dau din coada” la gândul că iar vine o scurtă coborâre. Haha, de 300m, dar buni și ăia pentru puțin vânt. Peisajul e minunat.

Apoi urmează un sus-jos unde mai apuc să alerg foarte puțin și iar urcare. Îmi place, place mult. Poate și faptul că sunt relaxată și nu simt că trag deloc de mine mă ajută. Căldura e criminală, dar pare c-o accept binișor azi. Totuși se simte lipsa alergărilor pe munte și a antrenamentelor de forță. Primele care cedează azi, după vreo 10 km sunt mâinile și-apoi nici spatele nu-l simt prea zdravăn. Ceva durere lombară urmează să mă însoțească de aici încolo.

*Foto Credit: Scenic Trail – Fredy Bachmann (Motto della Croce)

*Foto Credit: Scenic Trail – Fredy Bachmann (Motto della Croce)

Încep să apară primii alergători de la cursa scurtă și tind să fiu mai atentă în spatele meu să le fac loc din timp și să-i încurajez. Io-s ca la plimbare, dar oamenii ăștia aleargă cu spor pe urcările line. Însă nu mulți se agită să se dea la o parte și primii de la K27 au mai mult de tras, să ocolească atâția oameni pe urcare. E suficient spațiu, dar clar îți mai ciupește puțin din energie.

Foto Credit: Scenic Trail – Stefano Mini

*Foto Credit: Scenic Trail – Stefano Mini

E un traseu de creastă cu o super priveliște, în orice parte te-ai uita. Rododentron înflorit, potecă faină… nebunie!

“Scenic Trail is really really scenic” îmi răsună în cap. N-am ales rău cursa asta.

Deja e dificil să fac poze. Simt începuturi de crampe când încerc să scot mobilul din rucsac și-apoi îmi ia o groază până reușesc să folosesc telefonul ud. Trebuie să apăs de 10 ori până iese. Auzi, ia gata cu pozele, că oricum n-o să iasă mare brânză.

Apa în partea asta de sus nu-i chiar la discreție. Trag de ce am la mine cât pot. Când deja era pe terminate, vine salvarea. Un foarte mic ocol pentru apă rece. Ah cât de bine e! Încă o mică pauză de răcorire și pornesc mai departe revigorată. Bandana udă pe frunte, ochelarii de soare și hai la deal. Curând ajung în cel mai înalt punct al cursei și se apropie momentul în care o să las picioarele să se mai joace. 4h și 20km până aici (Monte Gazzirola), cu cea mai mare parte de urcare deja făcută. Hai că nu-i rău. Încă 34 de km în 11 ore sună mai mult decât lejer.

*Foto credit: Scenic Trail – AdrianaCampagnoli

Iuhuuu! Coborâre! Acum să stau în permanență cuminte nu pot. O iau încet pe urcări, stau relaxata în punctele de alimentare, dar la vale… e cu chiuituri în capul meu. Cu toată forța și bucuria. Depășesc tot ce prind în cale. Pe unde-i mai accidentat acolo-s și eu zburdând. Ah, ce dor mi-era de asta. Plus că mă răcoresc mereu pe coborâre. Juma de oră? Așa scurtă bucata asta? Mai vreau. Of, știu că-mi irosesc aiurea energia, dar nu mă pot abține.

Ajung la al doilea punct de alimentare în 4h30 și incepe iar festinul cu pepene rosu și portocale. Miami, cât de bine intră. Burta însă poate nu e cea mai fericită. Bine măcar că pot ține abdomenul tare, chiar dacă-i ușor umflat și dureros. O durere în dreapta începe să se întețească. Să grăbesc pasul și pe urcare? Neah…de ce să mă chinui? Încet încet mă ajung cei pe care i-am depășit mai devreme și le fac semn să treacă. O să ne vedem mai încolo 🙂

O altă zonă frumoasă, o urcare printre jnepeni cu același peisaj de vis ca până acum. Sunt pe la km 27, am urcat deja 2400m.  Dacă tot merg lejer îi trimit un mesaj lui Ștefan să știe de mine. Traseul e pe granița între Elveția și Italia până pe Cima di Fojorina. Apoi iar vine o porțiune de coborâre, de data asta mai tehnică și abruptă, cu o mare atenționare de încetinire la început. Pfoai, plăcere la maxim. Un tip încearcă să se țină după mine și tot alunecă în spatele meu. Îl întreb dacă vrea să-i fac loc, dar îmi zice că oricum alerg prea tare pe aici. Tot am senzația că o să pice peste mine. Simt cum lucrează fiecare muschi pe aici și-mi place joaca asta concentrată enorm. O să plâng mai încolo pentru aroganța de a alerga ca nebuna pe coborâre, nu?

E atât de frumos că dau pe afară de enuziasm. Dar mobilul nu-l mai scot din rucsac ca oricum nu iese poza ca-n realitate și mai risc și-o crampă enervantă. Ei… până la urmă tot am mai făcut câteva poze pe traseu.

Intrăm printr-o zonă mai umbrită, o curbă de nivel, cu mici urcări și coborâri, unde mă simt ca-n Piatra Craiului. Parcă am avut de toate până aici. Super fain traseul.

Foto Credit: Scenic Trail – Marta Wastavito (Cima di Fojorina)

Ha! Trebuia să vină iar o urcare, nu? Juma de oră de relaxat picioarele și coacere în suc propriu până pe Monte Boglia. Apar mai mulți alergători de la cursa lungă. Oamenii au aproape 100km alergați deja. Oare ce simt acum, când urcă în forță, prin soare? Mă uit la ceas și mă gândesc că au fost 36km până aici și peste 3000m urcați în 7h30min. Adică un MPC cu mult mai multă urcare. Hmm, parcă nu-mi sună așa rău timpul făcut, la cât de încet am abordat urcările.

Foto Credit: Scenic Trail – Alex-Salas

Uau, uau, uau! Cum se vede de pe Monte Boglia! N-am poze, dar am imaginea întipărită. Lacuri și munți. Câteva secunde de admirat și-acum hai la alergat, că doar e coborâre. Mai sunt 18km până la finish și cea mai alergabila parte a cursei acum începe. Ăsta-i momentul în care îmi dau seama că începe să se destrame ușor ușor corpul. Burta e in limite decente, durerea din dreapta e suportabilă, dar mușchii de care aveam nevoie acum încep să urle. Coborârea devine din ce în ce mai dureroasă și stau cu frica crampelor. Am grijă să nu fac mișcări bruște și mai masez picioarele din când în când. Dar insist și alerg cu bucurie, cât mă mai țin picioarele.

Rămân la un moment dat fără apă si vine salvarea – câțiva voluntari ne așteapta cu niște sticle de apă. Ups e minerală și nu-mi face bine la burtă, da’i bună și asta acum.

Tocmai ce mă gândeam că toată cursa n-am văzut ambalaje pe jos și apreciam asta. Dar uite că spre final n-au mai fost toți alergătorii atenți și încep să adun ce găsesc pe jos. Până la final tot îndes în rucsac. Hmm, se strâng cam multe , inclusiv un gel nefolosit și-un pahar de plastic.

Km 40 și 8 ore de la start. Fiecare bucățică din corp doare, dar mă simt fericită acum. Deja am relaxarea mentală că o să ajung la finish căci mai am 14km și 7 ore la dispoziție. O să urmeze o ultimă parte mai grea, dar o iau încetișor și-o să fie bine. Ajung la ultimul punct de alimentare cu de toate. Pepene roșu fără limite 🙂 Nu știu câtă energie îmi dă, dar e bun rău. Deși am vreo 4 batoane la mine, n-am reușit nici de data asta să mănânc. Cu chiu cu vai a intrat juma de baton, ronțăit în mai multe etape.

*pe la km 40 *Foto Credit: Scenic Trail – Sara Garbani Nerini

Mă așteaptă ultimul urcuș din cursă. E binevenit acum că nu mai am picioare de coborâre. Plătesc, e clar, pentru distracția din prima parte, dar nu-mi pare rău deloc. Intrăm în pădure și merg încet la deal, cu spatele cât mai drept că mă cam doare. Lumea începe să mă depășească. Apoi vine o potecă alergabilă prin pădure, o zonă destul de plată. Alerg nițel, dar tot așa, mai încet și cu pauze de mers.

Ajung la un mic punct de alimentare, unde fac o scurtă pauză. Aici n-au pepene, deci nu iau nimic. Stefan îmi scrisese că a terminat cursa și că a câștigat Halep 🙂 Îl anunț că-s la km45, dar că am deja mușchii blocați. Au trecut 9 ore 20min de la start. Ștefan își imaginează că ajung într-o oră și ceva că urmează coborâre. Eu râd că mi se pare imposibil. Îi zic că o să fac mai mult căci dau cu pumnii în picioare ca să le fac să mai înainteze.

Îmi iau inima-n dinți și încerc să alerg. Nu prea-i lin nici pe aici.  Dar tot în râsete o țin și-i disper pe niște italieni care mă întreabă “auzi, dar pe tine nu te doare nimic de ești mereu veselă? ” Ba doaaare, doare totul. Nu mă crede nimieni :)) Îi las să mă depășească pe micile urcări surpriză, dar tot îi prind la coborâre. Frăguțe pe drum 🙂 Culeg și bag în gură, dar realizez imediat că mi-am luat țeapă și le scuip. Erau false, căpsun indian în realitate. Bine că nu-s otrăvitoare.

Iuhuu, km 50, 10h17m de la start. Îi dau mesaj lui Ștefan. Încă puțin. Uau, am șanse să ajung într-un timp care-mi părea unul ideal și imposibil de dimineață.

Ne apropiem. Ce știam eu că-i coborâre, în realitate e o urcare lină care-mi taie elanul de alergare. Mă depășesc doi suedezi, apoi îi ajung că o dăduseră în mers și-i antrenez la alergare. Allez, Allez! Forza, forza! Voia bună alungă gândul de la durere.

Nu-mi vine să cred! Apare un mare semn că mai sunt 1111m până la finish. Iuhuuu. Îi dau iar mesaj lui  Ștefan și mă straduiesc să alerg pe unde-i mai plat, împreună cu suedezii. Ba încetinește unul, ba celălalt, dar ne tot împulsionăm până la finish.

*aproape de finish *Foto Credit: Scenic Trail – Giuseppe Gambarota

Iuhuuuu, we did it! Cât timp alergăm noi încet la final, chiuim și ne bucurăm de aplauze, o tipă care era în spatele nostru sprinteaza pe lângă noi. A filmat Ștefan momentul și e tare funny. Nu vreau să știu prin ce-a trecut când a văzut că în clasament nu m-a depășit.

Ștefan mă așteaptă la finish. El a terminat de ceva vreme cursa mai scurtă K27. I s-a făcut rău, ca de obicei și s-a chinuit pe ultima parte. Acum pare că și-a mai revenit.

Eu mă resimt. Și la mine ultimii kilometri au fost destul de grei. De timpul final sunt super mulțumită și să fiu prima jumătate în clasament la Campionatul de trail elvețian e de-a dreptul o onoare, la cât de maniaci sunt oamenii ăstia. No, Radu, chiar dacă am tras chiulul la antrenamente în ultima perioadă, io zic că se simt cele făcute cu seriozitate 🙂 Dacă și reușeam să mă odihnesc mai bine înainte cred că ieșea și mai bine.

Aș zice că-i un început ok și că s-a pus o cărămidă bună pentru cursele ce urmează și pentru care am mari emoții.

Scurt raport de cursă Ștefan: am cam subestimat cursa zicând că sunt doar 27km, dar multe greșeli mici și-au spus cuvântul: m-am încălzit prea puțin, m-am pus la start puțin înainte de plecare și eram deja cu hr-ul ridicat. Am pornit nu foarte tare, dar nici relaxat, am depășit cât am putut în primii kilometri, ca să nu stau în trafic. M-au luat însă destul de repede durerile de burtă, mai întâi așa discret, apoi tot mai puternic, ca de obicei. Am continuat să iau câte o gură de baton, apă ca de obicei, dar burta se tot umfla în loc să digere. Schimbarea în cursa asta s-a vrut să fie lipsa dulciurilor, am mers pe apă + sanvișuri cu cașcaval. Probabil ar fi fost ok, dacă luam guri mai mici și nu puneam praful ăla energizant în sticlă. După 2-3 sesiuni de vomat, am ajuns târâș-grăpiș la finish. Mi-am zis hai cursa asta să nu mă pun în fund, dar n-am reușit a mă ține. Ce sens mai are să mă chinui? Am terminat cursa de 27km în vreo 6h25, cam cu 2 ore mai mult decât speram. Sub 5 ore e clar realizabil dacă se aliniază planetele. Urmează Cortina Trail!

*Foto Credit: Scenic Trail – Fredy Bachmann

Gata, asta a fost.

Dacă în timpul cursei mereu mă descurc cu greața și durerile… după cursă vine mereu greul. Urmează ore chinuitoare și-un amărât de somn de 4 ore că mai mult n-am reușit. La 6 dimineață mă plimb în zona de finish, așteptând alergătorii de la cursa lungă.

Duminică pierdem vremea pe lângă cort, în zona de finish, încercând să ne refacem și-apoi ieșim la o plimbare relaxată în zonă. Mi-ar fi plăcut să facem o drumeție pe Monte Boglia, să vadă și Ștefan priveliștea de acolo, dar e cam mult pentru azi. Las’ că mai venim în zonă.

*căpșunul indian, fără gust, care m-a păcălit din grabă

*Tesserete

La câteva zile după cursă îmi dau seama că n-a fost chiar ușor. Cu toate că am considerat că am luat-o ușurel, cele aproape 11 ore de efort și-au spus cuvântul și mi-au cam dat peste cap ficatul și hormonii. Așa ca vreo 4-5 zile mi-a luat să mă refac. Legat de problemele fetelor sunt multe articole utile pe net, în special despre ce se întămplă în faza luteală, când crește temperatura corpului, pulsul, pierzi mai multă apă și electroliți. În fine, mai multe detalii de care o să încerc să țin cont pe viitor.

În concluzie, Scenic Trail mi-a plăcut super mult. Și traseul și evenimentul în sine. Sper ca la anul să revin la cursa lungă și să privesc răsăritul de pe creastă, după ce am alergat toata noaptea prin răcoare. Taxa de înscriere n-a fost mare, mai ales ținând cont că e vorba de Elveția, pachetul de concurs a fost cu de toate, cazare gratuită, masă după cursă, atmosferă, muzică live etc. Aveam senzația la final de weekend că am fost plătiți să venim 🙂 Nu știu cum au reușit să organizeze totul așa bine, fără să ceară de la alergători o căruță de bani. Și medalia de finisher e faină 🙂

Date cursă Monica: Scenic Trail K54 (54km, +3800m)

  • Timp final: 10h50min
  • Loc:  36 la categorie (<45ani), 53 open feminin
  • Au luat startul 657 si au ajuns la finish 570 (456 masc, 114 fem)
  • Pozitia în timpul cursei (open): km8 – loc 436 / km20 – loc 391 / km24 – loc 354 / km27 – loc 313 / km48 – loc 293.