Data: 21 Octombrie 2017.
Destinația: Igl Compass (Busola, în retro-romană) 3016m, Lai de Palpuogna - 1918m / Alpii Albula.
Echipa: Ștefan, Jarek, Alexander, Gabrielle.

Cât timp în weekend Monica se va strofoca pe căldură la Hercules Maraton, plănuiesc cu Jarek o tură de o zi în weekend, preferabil pe un vârf de peste 3000m. Ne decidem pentru Igl Compass, un vârf ușor accesibil din localitatea Preda, care e deja la aproape 2000m. În final se mai hotărăsc doi colegi să vină, Alexander (din Scoția) și Gabrielle (din bella Italia).

Ne reunim toți patru în trenul de Chur, sâmbătă dimineața, unde schimbăm trenul cu cel de St. Moritz/Tirano. Aparent o porțiune din calea ferată, cea care trece prin pasul Albula, e în UNESCO (mai multe detalii aici: https://www.rhb.ch/en/leisure-travel-and-excursions/discover-graubuenden/albula-line). Sunt des anunțuri bilingve în tren despre asta. În plus ți se descrie zona prin care trece atunci. În tren povestesc cu colegii de una de alta, în special îl descos pe scoțian de zone faine de la el. Cândva merită făcut un concediu de cicloturism și alergare în zonele sălbatice și muntoase din Scoția. Pare a fi ceva similar cu Norvegia, munți nu foarte înalți, dar abrupți și care pornesc de la nivelul mării.

Noi coborâm în Preda la 1789m, iar gara e cam în câmp, nu e mare lucru aici decât un restaurant și 2-3 case. Este și un mare șantier, aparent se construiește al doilea tunel de tren pe sub pasul Albula. Șantierul e mascat cât s-a putut în decorul acesta mirific, sunt multe panouri de informare plus ceva jocuri pentru copii. E fain cum reușesc ei ca în cadrul unui șantier să aloce resurse întru acceptarea acestuia de către populație și turiști. Se fac pliante, panouri, mascări prin garduri “la culoare”, etc.

Planul e să urcăm printr-o vale mai retrasă, care va ieși într-un pas, apoi vârful, apoi vom coborî în Pasul Albula (2315m) și de-acolo spre Preda, înapoi la gară, pe poteca ce merge aproape paralel cu drumul de mașini.

 

Reușesc să-mi pierd mănușa din primii metri, alunecându-mi din buzunar. Îmi dau seama cam după 10 minute, dar mi-e lene să alerg s-o caut. Să-mi fie de bine. Ceea ce credeam că va fi o zi friguroasă, se dovedește a fi suficient de călduroasă totuși cât să regret că am pantaloni + bluză cu mânecă lungă. Schimb totuși curând tricoul cu cel scurt, de rezervă, și parcă e mai acceptabil. Dar acum mă ard de la soare; plus faptul că n-am ochelari de soare și nici șapcă mă cam expune la o insolație. Pun un buf pe cap, mai de ochii lumii așa. A câta mia oară fac bagajul anapoda? Bine că am cu mine bețele de trekking care mai mult mă încurcă, deși nu pot nega că e mai ușor la deal cu ele. Le am în speranța că-mi voi proteja genunchiul, care mă doare cam nașpa de la alergările din ultimele weekend-uri. Trebuie să-l protejez pentru Valtellina, altfel o să regret.

Traseul e foarte fain, ieșim curând peste nivelul pădurii faine de brazi, într-o pășune unde e și o stână (Alp Zavretta) și apoi dăm într-o căldare ce e străjuită de două creste destul de colțuroase și cu mult grohotiș. Pe versantul umbrit din dreapta, unde e și vârful nostru, e încă zăpadă, prin care vedem zburând câteva capre negre. În stânga este Piz Zavretta (3043m), iar mai în spate se vede Piz Üertsch (3267m). Mergem destul de bine, trecem ceva limbi de zăpadă și ajungem curând într-un punct de unde trebuie să urcăm puțin dreapta, spre Fuorcla Zavretta (2890m). Până acum foarte puțini oameni pe traseu, doar două persoane am depășit pe potecă, jos în pădure, care nu păreau că vor urca până pe vârf. E fain tare de alergare pe-aici, cam abrupt pe alocuri, dar poteca e bună. Spre final totuși, spre șa, dăm de niște limbi mai mari de zăpadă, pe alocuri chiar întărită. Ar fi mers colțarii de adidași, dar cu grijă și cu săpat urme ne descurcam fără incidente. Grohotișul e format dintr-o rocă foarte interesantă, extrem de friabilă, practic e un fel de moloz care se scurge când pășim. Panta e mică însă și lipsită de pericole.

Ieșiți în creastă se vede cărăruia către vârf și ceva grupulețe de oameni pe ea. De aici avem o priveliște superbă spre valea cu pasul Albula precum și cu masivele din spate, dinspre St. Moritz și chiar Italia. Se văd  Piz Bernina, Piz Palü, Gran Zebru și multe altele pe care nu le știm. P’astea trei ni le-au arătat niște turiști pe care i-am întrebat care e Piz Bernina, singurul 4000-ar din zonă.

 

Jarek ne povestește de o zi din an, prin septembrie, când pasul Albula se închide pentru o zi traficului rutier și este deschis pentru bicicliști. Se organizează un fel de petrecere în pas, cu băutură și muzică, lumea însă făcându-și tura de biclă, în sus și-n jos. Poate la anul, dacă om avea cursieră, să ne băgăm și noi. Sau chiar și fără cursieră 🙂

Ne urnim către vârf, unde mai este momentan doar un cuplu de bătrâni care se uită cu binoclul către vârfuri. Noi ne punem pe mâncat din pachet, ne felicităm, facem un selfie de dovadă. Eu aflu și jurnalul de vârf ascuns sub niște pietre și ne notez pe toți acolo. Pare o relicvă acest caiet, extrem de uzat și ros de vreme, însă judecând după prima însemnare, este din 2006. Probabil nu a fost ferit foarte eficient de umezeală.

Purcedem curând să coborâm, toți cu gândul la berea de la ghereta din pas. Pe o limbă de zăpadă extrem de tare Jarek are emoții să treacă. Nu poate săpa deloc urme cu talpa moale a ghetelor. Se ajută totuși de bețele de trekking și trece ok. Ar fi alunecat o grămadă dacă se ducea la vale. Probabil nu era ceva fatal, dar nici plăcut. Urmează apoi, din șa, un coborâș destul de abrupt la început. Încerc să-mi menajez genunchii proptindu-mă mai mult în bețe, dar nu sunt foarte eficient. De coborât în viteză pe aici ar fi sigur un antrenament bun pt Tromso. Ajungem într-o zonă mai lină, pe o potecă înierbată și apare primul izvor de pe rută. Eu, cu apă doar într-o sticlă de jumate, am cam făcut setea. Mă adap cu nesaț, apoi îi dăm la vale până în pas. Cu stupoare descoperim că ghereta e închisă; deh, e mijloc de octombrie deja. Ne aruncăm în discuții despre elvețieni, cum pe de o parte se plâng că nu le merge bine în sezon din cauza vremii nasoale, dar apoi în extra sezon, când e vreme bună, nu se mai prezintă la lucru. Deh, totul e planificat, nicio abatere.

Din pas poteca o ia pe o curbă de nivel care coboară lin spre locul de pornire. Pe-aici pe undeva îmi scrie Monica cum că a terminat cursa, că a ieșit pe 4 la open și pe 1 la categorie. Uaaaaau! Nu crede că se vor premia și categoriile, dar oricum! Ulterior, aflu că și Vio a ieșit pe 3, iar Raluca pe 5. Felicitări gagicilor!

După ce ne intersectăm cu o mică cascadă, trecem șoseaua și poteca continuă pe partea opusă printr-o pădure superbă. Niște culori incredibile. Ne apropiem curând de un lac (Lai de Palpuogna – 1918m), care cică a fost votat în 2007 de telespectatori ca “the most beautiful place in Switzerland”. Ignorantul de mine n-auzise în veci de el. Ce-i drept, e absolut minunat. În zare se vede Piz Ela (3339m), la poale pădurea în nuanțe cafenii-aurii-roșiatice cu puncte verzi, totul reflectându-se în acest minunat lac. Inutil de zis, cum e și aproape de șosea, sunt puzderie de fotografi, care mai de care căutând unghiul perfect. E ca la spectacol, unii sunt intrați în apă până la genunchi și-și potrivesc trepiedele cât mai bine, alții se chinuie pe mal să prindă reflexia în apă. Noi trântim niște poze repede cu mobilul apoi ne continuăm poteca.

Ajungem cam după 6h înapoi la gară (aprox 3.5h până pe vârf și 2.5h coborârea, cam cu o oră de pauze). Acum am avut un ultim gând de-a da o fugă și a-mi căuta mânușa, dar având în vedere că mai sunt 6 minute până vine trenul, renunț. În tren ne cinstim cu o bere locală – Calanda și coborâm fiecare la casele noastre.