Data: 21 octombrie 2017.
Destiația: Valea Cernei, România. 
Echipa: Viorela, Monica, Raluca (maraton), Doru (susținere) și Olivia (semi), Petru (maraton).

Highlights: mult joc genial de culori, prea puțin joc de picioare; super voluntari; pesaje care nu prea mă corupeau la alergat, ci mai mult la plimbat și pozat; cele mai simpatice batrânici susținătoare în satul Bogâltin, adio geluri, să nu vă mai văd; cel mai mare cadou de final de zi – podium cu Viorela; plăcerea finală – stat în jurul focului, cu un pahar de vin în mână.

Am venit în țară pentru MPC, dar s-au modificat planurile pe ultima sută și rămân aici toată luna. Viorela se entuziasmează că o să prind Hercules, maratonul ei de suflet. Deci e clar, n-am de ales. Pfff, bănuiesc că nu-i genul meu preferat de traseu de alergare, dar cum aș putea să refuz? Gata, sunt înscrisă. După o lună septembrie fără munte se pare că recuperez în octombrie. Un weekend la MPC, urmatorul cu aproape un maraton în Ciucaș și uite că vine și-al treilea weekend pe munte. În timpul săptămânii mă zbat cu greu să mă conving la alergări ușoare în parcul IOR din București. Și mă întreb dacă nu m-aș muta înapoi aici… oare aș renunța la alergare? Că tare mă chinuie asfaltul si aglomerația.

Vineri îndes tot ce am la mine în rucsac și mă întâlnesc cu Raluca și Viorela la Victoriei. Îl culegem și pe Doru de la aeroport și uite-ne în drum spre Valea Cernei. Lung și cu blocaje în trafic. Dar nu conduc eu. Stau cumințică în spate și mă întreb de ce nu m-am băgat ca voluntar totuși. Ajungem destul de târziu la pensiunea Dumbrava, dar la timp cât să ridicăm kiturile de concurs și să prindem ulima ședință tehnică, unde aud propoziția care mă sperie și am auzit-o tot anul, exceptând la MPC – “anul acesta avem noroc de cea mai bună vreme, cald și soare”. Minunat…ce pot să zic! Parcă-mi fac în ciudă.

Lumea se așează la povești la masă. Haideți la o alergare scurtă și ușoară. Nu sunteți umflați de la drumul ăsta lung până aici? Și mie mi-e cam lene să ies la 11 seara, dar știu că o să mă simt mai bine după. Negociez până la urmă 15 minute de alergare cu Viorela. Ieeei. Îmi simt picioarele grele. Dar intră bine dezmorțirea asta de un sfert de oră.

Culcarea e târzie și somnul nu chiar cel mai dulce. Cam multă foială peste noapte. Dimineața mă găsește cu emoții. Cred că s-au transferat de la fete. Nu știu mare lucru despre  maratonul de azi și nici n-am prea reținut traseul. N-am așteptări de niciun fel. Plan detaliat nici atât. Mi s-a spus că o să fie o poezie și că-i teren aproape în totalitate alergabil. Prima parte sună bine, a doua ba. În zonă am mai fost o singură dată, astă iarnă. Dar am făcut o drumeție pe partea cealaltă a văii, prin crovurile din Mehedinți.

Alergăm ușurel până la start. Ar fi fost bună o încălzire mai lungă, dar e ok și asta. Ha! Curioase emoțiile de acum 🙂 Îmi dau seama că am tot repetat curse care mi-au plăcut. Și nu prea multe. M-am obișnuit să știu ce mă așteaptă.

Se anunță o zi colorată de toamnă.

Foto credit: mobil Viorela :)) Doru oare?

10-9-8…-3-2-1 Start! Distracție plăcută fetelor! Încep alergarea pe asfalt. Simt ceva oboseală în corp, dar în rest sunt bine. Am ales pentru azi niște adidași foarte vechi, super tociți și rupți, dar comozi, lăsați pe la mama, să-i am de rezervă în București. Dacă tot nu-i teren tehnic azi prefer confortul. Și bună alegere am făcut. Aș fi bombănit altfel încă de la start. Nu durează mult partea asta și intrăm pe potecă. Începe prima urcare unde alternez mersul cu alergarea. Vreau să fac teste la cursa asta. Mi se pare un moment potrivit. Așa că planul e să iau câte un gel pe oră și să alerg ce se poate alerga. Să mențin un ritm ok pe prima jumătate și apoi să forțez până la finish. Data trecută am zis că mi-e dor de terminat o cursă cu pulsul ridicat. Treaba cu gelurile e grea. În general nu pot mânca în timpul cursei și nu reușesc să depășesc 2 geluri nici la un ultra. De mâncare solidă nici nu mai vorbesc… că aia oricum nu intră.

Mă bucur de intrarea în pădure. Pe alocuri soarele pătrunde printre copaci și strălucește totul în jur. Se pare că nu mă abțin nici de data asta de la socializare, deși tot zic că nu mai vorbesc la curse, ci după. Dar cât să tragi pe urcare? Tot ajungi să schimbi o vorbă, două. Temperatura e încă acceptabilă, dar cald tot îmi e. Unii alergători îmi par atât de gros îmbrăcați că nu pricep cum de rezistă.

Foto credit: Minut Damian

Aș zice că am un ritm bun pentru un început de cursă și unde-i urcușul mai lin mă străduiesc să alerg. În continuare simt că-s destul de obosită și greoaie, dar la un nivel rezonabil. Văd că se apropie ora și iau, așa cum mi-am propus un gel, în mai multe etape, cu apă. Simt că fac treaba ca la carte. Mă hidratez în permanență. Încă e recentă pățania de la 2X2 așa că am în cap apă, apă în permanență. Când ieșim din pădure mă lovește un peisaj superb. O inundație de culori și câteva stânci presărate. Cred că am ajuns în Poiana Lungă. Scot și mobilul pentru o poză. Nu mă pot abține. Dar iese un mare rahat față de realitate așa că-l bag la loc și decid să nu mai încerc altele.

Mă cam topesc de cald pe aici. Imaginea unui duș rece îmi dă furnicături de bine. Dar Monica, e ok. Te hidratezi și alergi mai departe. Ai și mâncat… o să te descurci 🙂 Încerc să mă conving să-mi place alergatul prin soare. Cu vreme rea n-am mai avea parte de asemenea priveliște. Și despre asta e aici, acum, la Hercules. O zi de toamnă superbă, numa’ bună de plimbări și făcut poze.

Foto credit: Hercules Maraton, poze oficiale

Ajung la punctul de alimentare cu voie bună. Voluntarii sunt super drăguți. Mă ajută să umplu cu apă unul dintre flaskuri și pornesc mai departe în alergare, în același ritm cu încă un alergător. Nu trece mult și un tip din fața noastră face o tumbă ușor caraghioasă pe forestier. Pffff, și-a luat-o urât rău. Nu știu cum a reușit. S-a lovit zdravăn pe frunte și nas și-i curge sângele pe față. Ne oprim să vedem dacă-i ok. Pare încă amețit de impact. Tipul cu care alergam încercă să-i curețe fața cu apă. Eu dau rucsacul jos să caut trusa de prim ajutor. Dar n-am cine știe ce în ea. Îi dau un servețel cu alcool și câțiva plasturi mai mai mari. Nurofen nu i-aș da că poate nu-i așa grav și vrea să alerge mai departe. O fașă? Dar trebuie curățată zona totuși că nu arată prea bine. Celălalt alergător îl convinge să se întoarcă la punctul de alimentare că-i aproape, să se spele și poate îl ajută/verifică mai bine acolo. Se ridică. Pare ok, doar cu fața distrusă. El o ia inapoi, noi ne continuăm alergarea. Începutul e cu puțină teamă, având în minte și experiența mea cu forestierul de astă vară, cu căzătura zdravănă în genunchi.

Alergăm acum pe un forestier prăfos în plin soare. Duș rece, duș rece! Vreaaaau! Nici nu-mi dau seama dacă-i plat sau urcare. Pare o combinație. Cert e că-i alergabil și cu toate că-mi vine s-o iau la pas pe aici, încerc să mențin un ritm ok. Mă apropii de 2 ore de efort. Mai deschid un gel și iau din el, tot așa, în etape, cu apă. Sunt de-a dreptul mândră de mine cu treaba asta. Am energie acum, dar las’ că așa se face, nu cum fac eu de obicei. Gelurile astea o să-și spună cuvântul pe a doua parte a maratonului și-o să zbor până la final.

O prind din urmă pe Stela, singura fată cu care m-am intersectat de când am terminat cu urcarea și care trecuse pe lângă mine când m-am oprit. Mi se face și mai cald când o văd. Cum provocam eu frig altora la mpc, așa mă fascinează pe mine acum cei îmbrăcați gros. Pantaloni lungi, ciorapi lungi, bluză cu mânecă lungă. Mi se face rău numa’ când mă gândesc cum m-aș simți acum cu toate astea pe mine. Mă gândesc că sunt mult mai antrenați și că la viteza asta ei nici nu se încălzesc când eu mă topesc. Începe coborârea lungă spre Bogâltin. Recunosc că nu-mi place deloc terenul, dar peisajul te lasă fără suflare. Pe o bucată din coborâre reușesc să rămân fără alți alergători în jur și să mă desfășor puțin cu o chiuială și-o țopăială de bucurie. Valea asta-i super acum, la ceas de toamnă. E incredibil de frumos și simt plăcerea unei coborâri mai în viteză. Se termină cam repede bucata asta și-n mai puțin de 20 minute ajung în sat. Ce lume faină! Ne încurajează și zâmbetul le pare sincer. Unii au scos și carafe cu apă și mere la drumul mare să ne servească 🙂 Faină atmosfera. Ajung la punctul de alimentare din sat, unde ne așteaptă alți voluntari de nota 10 și ma ajută cu refăcut rezerva de apă. De mâncat tot nu mănânc. Am planul meu cu gelurile. Pornesc rapid mai departe și-mi vine să le iau în brațe pe bătrânele cu fețe luminoase care s-au așezat frumos în fața caselor și ne încurajează. Vai cât de drăguțe sunt!

Urmează a doua mare urcare a cursei. Alternez alergarea cu mersul, câteodată cu mâinile pe genunchi. Poate ar fi mai eficient să merg rapid, fără să alerg, dar tare mi-e că o să mi se blocheze șoldul dacă fac asta. Mă simt energică, în ciuda căldurii cu care mă lupt. Deschid al treilea gel că ne apropiem de 3 ore de efort. Intră destul de greu, dar insist încrezătoare în energia pe care mi-o vor da mai încolo. Dau de un tip care s-a așezat  la odihnă. Heeeei, ce-i asta? Suntem la concurs 🙂 Încerc să-i cânt un “hai sus, hai sus, hai suuuus” și cred că l-am speriat cu vocea că se ridică și începe un sprint pe urcare. Mai încolo se opresțe, apoi iar se pune pe alergat în forță. Io cred că a venit la antrenament de intervale.

E din ce în ce mai cald și alergarea asta pe urcare nu mă prea ajută. Dar îi dau înainte cu determinare și voie bună. Alerg cât mă ține și când e panta prea accentuată urc forțat cu mâinile pe genunchi. Burta începe să cam bolborosească și-mi cam vin senzații în gât. Nu le bag în seamă. Las’ că trec. Să scad puțin ritmul oare? Ei, da… Treci și alergă Monica cât simți că-ți place! N-ai zis că nu te mai lenevești? Ochii se bucură de împrejurimi. Mi-e bine. Încerc să respir adânc și-mi țin capul ridicat, savurând cât pot împrejurimile.

Ajung voioasă în punctul de alimentare și completez iar rezerva de apă. Sunt invitată să mănânc ceva, dar refuz și aici. Nu stau bine cu stomacul să-mi permit asta. Mă bazez pe gelurile luate conștiincios. Probabil senzațiile de mai devreme erau doar de la combinația de urcare în alergare și căldură. Le mulțumesc voluntarilor minunați și o tai din loc în alergare pe urcare.

Urmează o scurtă bucată de coborâre pe care o alerg cu spor și entuziasm. Apuc să mă mai răcoresc puțin, acum că-i viteza mai mare. Apoi revenim la urcare. Mă simt cam rău. Mă uit la ceas, abia ce am trecut de km23 și cam 3 ore juma de efort. Hmm, nu-i a bună. Mă concentrez pe respirație. Scad ritmul pe urcare. E destul de alergabil, dar simt cum îmi vin gelurile pe gât. Cum încerc să iau o gură de apă să-mi taie greață cum mi se face și mai rău. Nu prea știu ce trebuie să fac în continuare. Râd de mine acum. De ce m-am înscris la Hercules? Puteam veni cu Viorela și fără să alerg. Încep să mă opresc din ce în ce mai des și mă întreb dacă să mă forțez să vomit. De ce n-am luat lămâie cu mine? Tare încrezătoare eram în planul cu gelurile. Sunt în pădure acum, ferită de soare. Asta-i bine. Dar cum rămâne cu alergarea în forță în a doua parte a maratonului nu știu. Mă gândesc că asta-i ultima urcare și apoi o să fie iar alergabil. Mă opresc iar. Trece Stela pe lângă mine. În continuare e singura fată cu care mă tot intersectez. “Respiră încet și adânc! ” îmi tot zic… Hai Monica! Mișcă-ți fundu că te descurci tu cumva. Următoarea jumătate de oră e o târâială pe urcare cu slabe tentative de alergare. Mă lupt cu o greață de zile mari. Capul sus, burta încordată, concentrare pe respirație și zâmbește că o să-ți fie mai bine! Spre finalul urcării simt că mă acomodez cu noua mea stare. Nu mai pun gura pe gel sau pe apă. Din când în când mai iau apă doar pentru clătit gură și apoi o scuip. Intru în stare de relaxare deja când ajung pe vârf, chiar dacă greața-i cu mine încă. La pas, încetișor. Hai că merge.

Savurez peisajul și respir. Alin Tănase (parcă) e la poze, mă încurajează și-mi explică ce-ar trebui să conțină (sau să nu) gelurile ca să nu-mi facă rău. Până am ajuns la finish am uitat ce-a zis. Dar oricum, momentan nici nu mă mai pot uita la ele și mă întreb dacă o să mai am tupeu să le încerc. Pe aici cam rămân singură. Ceilalți alergători se depărtează de mine. E o curbă de nivel plăcută, cu o potecă îngustă, printre ienuperi zgâriecioși. Alternez alergarea ușoară cu mersul pe aici. Iooi, cum se hârjelește pielea de pe picioare. Cam neplăcută senzația. Oare ar fi meritat să am ciorapi lungi pe aici? Care-o fi mai rau? Zgâriatul ăsta sau gambe chinuite de ciorap?  Simt nevoia de ceva solid de mâncare, dar care să nu-mi crească greața. Prea e bâldâbâc, bâldâbâc în mine. Îmi aduc aminte că am ascuns în rucsac un Bounty. Pffff, scotocesc după el și iau câte o gură. Hai că intră. Mai iau și câteva merișoare. Îmi atenuează gustul de gel. Încet, încet mai prind nițică forță și testez creșterea vitezei.

Ajung la o coborâre mai faină, prin pădure, pe unde nu se vede poteca și parcă prind viață. În sfârșit o țopăială plăcută care mă trezește. Important e să țin capul sus, să respir cu atenție și să las picioarele să se joace printre pietrele și rădăcinile ascunse pe sub covorul de frunze. Hai că așa mai merge. Aici ma reîntâlnesc cu alergătorii de mai devreme și cu Stela. Depășesc lumea care coboară mai cu atenție și zburd mai departe pe coborâre. E clar că mi-e mai bine acum. Rămân iar singură pe traseu și încep să-i aud pe voluntari de la următorul punct de alimetare. Mi-a prins tare bine coborârea asta mai jucăușă și în forță.

Mă întreb dacă să mănânc ceva aici. Dar stomacul pare să-mi transmită un NU la orice. Îl ascult, dar de la puțină Cola nu mă pot abține. Împart un pahar cu un alt alergător și-mi bag în buzunar niște lămâie.

Pornim mai mulți mai departe pe o urcare vălurită pe care, deși e alergabilă, nu-mi mai găsesc motivația să forțez. Vremea parcă-i mai ok. Sau m-am obișnuit eu cu ea? Greața nu mi-a trecut, dar măcar sunt mai bine acum. Au trecut deja 3 ore de când nu m-am mai atins de geluri. Stela mi se pare că e în fața mea acum. Nu mai știu pe unde m-a depășit. Are viteză bună prin zonele astea. Apoi iar turez puțin motorașele pe coborâre. Oare o ține așa până la final? Nu cred, mai avem încă 10 km de alergat și suntem deja destul de aproape de vale.

Revenirea pe urcare, oricât de lină o fi, îmi taie orice fărâmă rămasă de elan. Visez la partea tehnică de final de care am tot auzit și dacă o mai ține mult așa o să mă pun în fund și aia e! Haha, nu… cum să fac asta? Taci cap tâmpit și dă drumul la picioare Monica!

Mă apropii de următorul punct de alimentare și-aud că mă strigă pe nume. Nu înțeleg de unde-mi știe cineva numele pe aici. Aaaa, ne așteptă voluntarii, printre care si Dan, pe care l-am cunoscut la 2×2. Tipul care mă certa că vorbesc prea mult în loc să-mi văd de respirație 🙂 O altă primire cât de poate de calduroasă. Voie bună și aici. Nu mă mai ating de Cola ca nu mi-a făcut prea bine mai devreme. Încerc să-l conving și pe Edy (sper să nu greșesc numele) să nu bea, dar se pare că nu rezistă.

Foto credit: Dan Lupsa

Continuăm urcarea alergabilă împreună și nu se mai termină a naibii. Încercăm să ne încurajăm reciproc, ne plângem (mai mult eu), mai râdem, mai vorbim. N-o putem ține într-o alergare continuă, o luăm și la pas de multe ori. Nu mai vreaaaau! Nu mai intră alergarea asta deloc. Dar ne străduim. Singurul gând acum e să ajung mai repede la final, să scap mai repede de chin. Mersul înseamnă doar prelungirea lui. Aștept coborârea aia și nu mai vrea să vină deloc. Sunt niște suișuri și coborâșuri line. Un alergător culege un baton neînceput, pierdut de cineva și-l bag în rucsac că am mai mult spațiu. Cu ocazia asta parcă devin mai atentă la ce-i pe jos și în nici 10 minute mai culeg două ambalaje. Îmi imaginez că le poți pierde ușor, mai ales când ești printre cei care alearga foarte rapid. Dar tot trist e să le găsești pe poteci.

După mai bine de jumătate de oră de urcare, care-a părut o veșnicie, vine și coborârea. Numai tehnică nu e, dar oricum mă bucură nespus. E mai abruptă și necesită ceva mai multă atenție. În sfârșit mă trezesc iar la viață și-mi las picioarele să se joace cu bucurie. Pe aici cred că o depășesc iar pe Stela. E clar deja că avem preferințe total opuse legate de tipul de teren.

Foto credit: Hercules Maraton, poze oficiale

Foto credit: Hercules Maraton, poze oficiale

Foto credit: Hercules Maraton, poze oficiale

Reușesc să-mi iau și-o mică trântă pe fund din care mă redresez rapid. Ceasul îmi arată în jur de 43 de km și mă apucă groaza celor 2 km de asfalt care mă așteptă. Simt ceva apropiat de panică când mă gândesc la ei. Nu vreau, pur si simplu nu vreau. Dacă mă provoacă cineva sunt în stare să mă pun pe plâns. Chiar că gândesc serios că pe aceia îi voi merge agale, pur și simplu și-o să mă gândesc la întinderile alea de păduri, pictate așa frumos, pe care le vedeam la prima coborâre lungă. Se aude gălăgia de la finish așa de aproape! Încerc să mă pregătesc de chinul care va urma. Vine o curbă, trec de stâncă, văd finish-ul și nu-mi vine să cred. Fără asfalt. Nu știu dacă să râd sau să plâng de fericire. Gata, nu mai e nimic chinuitor. A fost doar bucata asta faină de coborâre. Am terminaaat! Pfoai ce ușurare! Mai aflu și de locul ocupat și nu-mi vine să cred că e posibil cu un timp așa mare și la cât m-a terorizat greața. Olivia mă așteaptă la finish. Vine și Doru curând.

De data asta simt că a fost o cursă grea, daca nu cea mai grea de până acum pentru mine. Nu cred că sunt obișnuită să alerg așa mult pe urcări. Concursurile la care am mai participat au în general urcări mai zdravene pe care merg, n-am șanse să alerg.

Foto credit: Briceag Olivia (de la Raluca)

Urmează multe pahare de Cola căci nu-mi mai pasă acum și socializare. Cu dușul rece mult visat mai am de așteptat. Nici nu mă dezmeticesc prea bine că se apropie Viorela. Iuhuuuu, ce bucurie! Ce tare că o pot aștepta la finalul maratonului ei preferat! Schimbul de impresii continuă. Ajunge și Raluca, cu un timp mult îmbunătățit față de anul trecut. Hai că am terminat cu bine toate trei :). Mai rămânem puțin și ne retragem la duș. M-am bucurat și când l-am văzut la final pe tipul accidentat. Deci a revenit în cursă și a suportat durerea până la capăt 🙂

*Viorela pe traseu *Foto credit: Hercules Maraton, poze oficiale

 

Greața e în continuare cu mine și are de gând să ma mai chinuie o perioadă. Mă forțez să îndes niște cașcaval pane și-apoi o dau pe vin. Primele guri de vin de casă nu mi-au prins rău așa că mi-am găsit băutură pe seara asta. Urmează povești din ture cu bicicleta sau prin munți cu lume cunoscută pe traseu. Atmosfera la cabana Dumbrava e foarte plăcută.

Ne strângem pentru premiere în curtea pensiunii. Raluca observă că Viorela e pe locul 3 la categorie. Vio zice că nu-i posibil, că trebuie să fie o greșeală. Simt cum cresc emoțiile și da, e pe locul 3. Nu-mi vine să cred că o să fim amândouă pe podium. Gata, mi-a trecut orice acum. Hihi, să vadă și ea cum e să ajungi acolo în față primul, să nu se mai ia de mine că mă simt stingherită și nu vreau să urc. Mai intru puțin în pământ și când precizează că am acordat prim ajutor în timpul cursei. Nu am făcut mare lucru, n-am acordat prim ajutor. Am oprit, împreună cu alt alergător, căci a căzut în fața noastră. Orice alt participant ar fi făcut același lucru. Poate chiar știau mai bine decât noi cum să ajute. Iar cei de după clar nu aveau de ce să se mai oprească. Așa, să revin la revin la emoțiile de acum. Sunt cu prietena mea dragă aici 🙂

Foto credit: Hercules Maraton, poze oficiale

Asta-i marea bucurie a zilei, e clar. O iau în brațe și-mi vine să țopăi. Cât de tare! Nu era în plan Hercules, dar s-a întâmplat să rămân în țară, să prind ziua ei și s-o sărbătorim c-o alergare și apoi să alergăm împreună în locurile de care-mi povestea cu mare drag și entuziasm, s-o aștept la finish și să urcăm amândouă pe podium. E maratonul ei de suflet și toată cursa asta e pentru ea o întreagă poezie.

Emoțiile sunt încă în aer. Se continuă socializarea, dar Vio, Raluca și Doru se decid destul de devreme să se retragă. Eu n-am deloc somn. M-aș zvârcoli crunt în pat la ora asta. Așa că-mi văd de vinuțul meu și de poveștile cu cei din jur. Pun și cele două sticle de vin câștigate la bătaie, apoi ne retragem în zona de corturi să facem un foc. Deci… o căsuță minusculă, un atelier de meșterit, o grădină, un câine și-o pisică, o  saună și-o vatră de foc. Și muntele pe fundal. Da, visează fato că nu strică. Ai visat la Alpi și-ai ajuns acolo… Cine știe ce căsuță mă așteaptă pe lângă Tromso 🙂

 

Noaptea se continuă în jurul focului hipnotizator, cu paharelul de vin lângă, până pe la 2 și ceva când ne retragem la culcare. Dimineața n-am stare. Raluca nu mai poate dormi de foame. Ne ridicăm din pat mult mai devreme decât de așteptam și-o tulim la micul dejul. Of, simt foamea rău, dar gândul la mâncare încă îmi provoacă greață. Intră cu greu o omletă, dar știu că trebuie. Organismul e încă ușor dat peste cap si totul miroase groaznic și are gust nașpa – ba a lături, ba a mucegai, ba de medicamente… Am încredere în ceilalți că e comestibilă mâncarea de azi și-o îndes în gură.

Pentru duminică planul era să mergem la băi, dar se schimbă între timp. Ne întâlnim cu prietenii Viorelei si-ai lui Doru la o terasă în Baile Herculane și-apoi ne întoarcem pe vale și sărbătorim ziua lui Doru cu o scurtă plimbare spre Scărișoara. Culorile sunt de vis, traseul plăcut și nici nu ne bate soarele în cap azi. Așa rău îmi pare că am uitat acasă cardul de memorie de la aparatul foto… Bine că am luam baterie de rezervă. Urcăm până la cruce, unde facem un mic popas și admirăm împrejurimile. Viorela (scuze că scriu asta în jurnal :)) ) ne surprinde pe toți cu o glumă în ton cu multe altele auzite până acum și care n-o distrau așa tare…mai spre deloc. Una cu tentă sexuală. Nici nu mai știu despre ce era vorba, dar mi-au rămas râsetele în minte.

*foto credit: Doru 🙂

Foto credit: Raluca 🙂

*Doru încerca să ne explice traseele și pe unde am coborât astă iarnă

Uite și una din puținele floricele rămase la final de octombrie:

La întoarcere, avem parte de un entuziasm maxim din partea Ralucăi, si-o scădere dramatică de puls la Viorela de la întâlnirea neașteptată pe scărițe cu o viperă. Apoi, pe scurta coborâre, ne apucă și alergatul că n-am băgat desul ieri se pare 🙂 În jurul nostru e o nebunie de culori de toamnă. Aș mai fi stat o perioadă în zonă. Ce-ar fi intrat și-un cățărat… Dar ne așteaptă un drum lung către București.

*vipera, între stâncă și scară, ascunsă printre frunze. Foto credit: Raluca

*Foto credit: Viorela/Doru

Acum că au trecut câteva zile, mă întreb dacă chiar au fost de vină gelurile în cursa asta. Poate a fost doar un cumul de oboseală, forțare și soare și geluri. Nu știu. Mai am nevoie de multe curse probabil până mă învăț cum ar trebui să le abordez – cu ce viteză, ce să mănânc, când s-o las mai moale, când să forțez etc. Picioarele nu mi-au făcut figuri deloc. Nu tu crampe sau alte dureri. Nici măcar o febră musculară după. Însă starea de greața mi-a trecut greu și-o oboseală generală care culmea, nu mă lasă deloc să dorm, mă tot urmărește. Poate mâine o să fie mai bine 🙂

Despre Hercules Maraton ce să zic? Sunt clar toate de laudă. Peisajul e demențial, organizarea bună, atmosfera foarte faină, oamenii din sat, voluntarii, alergătorii cu care am avut ocazia să mai schimb o vorbă, toți au fost super. Dacă mai reușesc să ajung aici, o voi face cu plăcere. Probabil ca voluntar și vânator de poze și emoții 🙂

Timp oficial: 6h47m (loc 4 la open, loc 1 la categorie).

Cursa

Plimbărica de duminică