Data: 19 august 2017. Destinația: România, Făgărăș, Bâlea lac; Vf. Moldoveanu și Vf. Negoiu. Echipa: Monica, Ștefan, Bejan la 2x2, Raluca la x2 și Viorela cu Ioana la drumeții și încurajare.
- Album foto cu pozele noastre / Album foto cu poze făcute de alții
- 2×2 Race 2016 (experiența de anul trecut)
2X2 e un concurs care-mi place super mult. Că nu mi-a plăcut de mine în timpul lui… asta-i altă poveste. Anul ăsta am stat cel mai bine la capitolul antrenamente, dar când am trecut la cadru organizat am cam făcut-o lată. Ușor frustrant, ce să zic. Poate ar trebui să mă înscriu la mai multe, să cresc șansele de-o zi bună.
Știm că ultra-ul mai greu o să fie cel din ziua precedentă cursei și ne străduim toată săptămână să nu facem rabat la somn. Refuzăm ieșiri în oraș și ne iese o odihnă decentă aș zice. Nu ca la carte, dar clar a fost mai ok față de alte dăți. Joi seară cică ne culcăm la 8. Totul e pregătit deja, însă ora asta e cam imposibilă. Nu reușim, dar tot apucăm câteva ore bunicele. La 5 dimineață suntem deja în mașină și aș zice că ne simțim binișor. Urmează cam 4 ore de condus până în aeroportul din Milano, o scurtă tură pe la supermarket că am ajuns devreme, lăsăm mașina în parcare și asteptăm avionul. Totul merge bine până la aterizarea în București. Ne lovește căldura și urmează 3 ore prin trafic în București, să luam mașina mamei și-apoi un drum cam obositor până la Bâlea, unde reușim să ajungem pe la 10.30-11 seara. Cam umflați de la ditamai drumu’, dar nu picăm de somn. Hai că merge. Ajungem în timp pentru a ne ridica kitul pentru concursul de mâine dimineață. Viorela și-a rupt din timpul de drumeție și ne-a pus cortul încă de la prânz așa că de partea asta am scăpat. Ieșim la o plimbare la frotală de un sfert de oră să ne dezmorțim și pe la 12 și ceva ne băgăm în sacii de puf împrumutați și sperăm la un somn adânc. Pfoai cum e cu saltea și saci buni!
Ceasul sună la 4 dimineața. Până ne dezmeticim, mănânc niște fulgi și-mi fac o cafea eșuată la primus, pe care am fost la un pas să o îndulcesc cu sare… ups, e deja târziu. Temperatura e tare bună acum la 6 dimineața, dar mă îngrozește puțin soarele anunțat. De data asta mi-am făcut acasă un semi-plan. Adică am verificat timpii intermediari de anul trecut și străduința mea e ca anul acesta să-i scad. Deci am speranțe mari față de 2016 când mă gândeam încă din start că e posibil să abandonez, iar visul era să reușesc să-l termin. Acum sunt clar mult mai bine antrenată și, surprinzător, nu s-a mai întâmplat nimic de data asta înante de cursă. N-am luat trânte, nu m-a lovit o alergie cruntă, nimic. Sunt mai bine ca niciodată. Poate nu-s suficient odihnită, dar nici măcar asta nu simt acum. Iuhuuu!
Anul acesta s-a decis și Bejan să ia startul la 2×2. O să fie tare interesant pentru el căci antrenamentele specifice i-au cam lipsit, iar alergarile prin București nu prea te pregătesc pentru concursul ăsta.
Pornesc cu voie bună. Nu mă doare absolut nimic. Cum e posibil așa ceva? Urc cu plăcere până în Șaua Caprei. Nu mai sufăr ca de obicei. Nu-s la plimbare, dar nici nu trag de mine la maxim, iar sus ajung fresh pentru coborâre. E perfect, iar timpul e mai mic decât anul trecut. Un alergător mă ține de vorbă, altul mă ceartă că vorbesc și-mi consum din energie. Ioana Matican e în fața mea, Katharina și Cristina Cecan puțin în spate. Însă cu locul n-am treabă. Timpul e cel care mă interesează. Și simțitul bine.
Nu trece mult timp de la start și încep să-mi pun semne de întrebare legate de adidași. Am riscat cu o pereche abia cumparată, mult mai light. Mai aveau și o singură culoare – ROZ. Da’ aprins, nu glumă. De mă hipnotizează când mă uit la ei. I-am mai luat la o singură alergare și mi s-au părut decenți, dar picioarele mele nu-s prea obișnuite. Parcă aș alerga în ciorapi cu o mică întăritură pe talpă.
Calc strâmb, doare puțin, se încălzește și trece curând.
Puțină alergare plăcută și ne lovește un răsărit de toată frumusețea. Mă întreb dacă efortul accentuează felul în care văd totul. Bucuria e maximă acum și alerg cu spor spre creasta care-a luat foc. Doamne, cât de frumos e! A făcut Ștefan o poză cu mobilul, dar nu se compară cu realitatea.
Urmează o coborâre mai lungă. Iar calc aiurea. Doare și mai tare de data asta. Mențin totuși o viteză bunicică, dar parcă am o ușoară frică și nu mai simt că “rup coborârile”. Chiar dacă pe aici tind să depășesc depun un efort mai mare la capitolul concentrare. Ei, gânduri de moment. Mă străduiesc să prind încredere în adidași. Totul e încă perfect.
Alerg urcările line și urc mult mai bine față de anul trecut. Nu neapărat ca viteză. Mă refer la cum mă simt. Nu mai urăsc fiecare pantă. La coborâri totuși simt că nu le fac cum sunt obișnuită.
Ajung la punctul de alimentare de la Podul Giurgiului fix ca-n plan, dar mult mai odihnită și în formă decât mă așteptam. Ce să iau, ce să iau? O felie de lămâie la care mă stramb groaznic și dau s-o arunc. Caut coșul de gunoi. Oana îmi zice să arunc mai repede și s-o iau la goană. Mă amețesc și-o tai din loc. Ups, îmi dau seama că am uitat să-mi umplu bidoanele cu apă. Momentan e încă răcoare și nu-mi fac griji.
Alerg cu spor și voie bună în spatele Ioanei și printre alți alergători cu care mai schimb câte-o vorbă două. Un tip zice că speră la 2h30 până pe Moldoveanu și sub 10 ore la finish. Îmi vine să-i zic că la viteza asta n-are șanse, dar mă abțin de data asta. Încet, încet soarele urcă și temperatura tot crește. Durerea de spate s-a gândit să mă supere și ea. Nu știu de unde a mai răsărit și asta. Apa e pe ducă și-mi fac deja griji. Am gâtul uscat, gura pungă și mai e cale lungă până înapoi la Podul giurgiului. Nu-mi vine să cred ce prostie am putut să fac. Cum naiba să nu-mi iau apă. Chiar așa greșeală stupidă să fac? Încep mici frustrări cauzate de sete și de felul în care alerg pe coborâre.
Laba piciorului stâng a început să-mi facă figuri. Se tot blochează într-un mod dureros. Strâng din dinți și mă străduiesc să nu-mi pierd încrederea în călcătură. Dar e greu să faci asta când instinctiv, din cauza durerii, încerci să nu miști degetele și glezna de la un picior.
Gânduri bune am însă când văd că nu am dat de Ștefan. Înseamnă că-i merge bine.
Pe ultimul urcuș spre Moldoveanu simt deja cum mă usuc și mă străduiesc să-mi păstrez măcar o gură de apă pentru întoarcere. Îmi dau seama că e gravă situația. Acum era momentul de mărit viteza, iar eu mă topesc de căldură și sufăr crunt de sete. Piciorul își mai revine parcă atunci când urc. Curând mă întâlnesc cu Ștefan. Pare ok. Ieeei, ce mă bucur! A ajuns într-un timp foarte bun pe Moldoveanu.
Pe vârful Moldoveanu ajung cu întârziere față de timpul propus și cu 5 minute mai repede față de anul trecut. Însă în stare șubredă, cu un început de deshidratare, cu un spate dureros și-un picior cam în pioneze. Mda, e momentul când speranța unui timp bun se cam împrăștie. În loc să mă ambiționez să trag mai tare mă demotivez. Nu mai am tragere să mă grăbesc. Mă uit în jur și simt cum mă încearcă gândurile de renunțare. Stiu că pot termina cursa, dar merită să insist? Mama lui de cap!
Hai să vedem cum merge mai departe. Cineva parcă stă cu un toporaș deasupra piciorului meu și-mi mai trage câte una când mi-e lumea mai dragă. Ce-ai pățit, frate???? Mă întreb cât de ok e să insist. Poate-l chinui acum de mă pune pe tușă câteva luni… Și chiar nu-mi doresc asta. Mă cert cu el, încerc să-l mișc ușurel. Fac tot posibilul să-l menajez. Încrederea când pun stângul jos scade din ce în ce mai mult, durerea și deshidratarea cresc. Abandonez și-o iau la pas sau nu? Pff, cât de dulce-mi pare acum prima varianta! Tentantă rău.
În timp ce gândurile astea mi se tot învălmășesc în minte, Ioana, fata din fața mea, se decide să se oprească. Și încă un alergător. Și-a scrântit piciorul și nu vrea să forțeze și să fie iar obligată la pauză. Aaaaaa, pfoai ce-mi vine să renunț și eu. Mă opresc puțin, mă conving să mai încerc și imediat dau de un tip care tocmai și-a luat o trântă urâțică. Renunță și el cică. Are o rană cam nasoala și încerc să-l ajut să-și pună fașa. Ne asigurăm că-i în regulă și continuăm alergarea. Îmi dau seama că ritmul scade. Cu el scade și motivarea. Încerc să mă agăț de frumusețea traseului și nu merge. Nu pot nici să mănânc că de… n-am apă și n-o să alunece pe gât. Frustrarea crește și sunt tare supărată pe mine că nu mi-am umplut bidoanele.
Simt deja cum mă ia cu amețeli. Mă simt stângace pe coborârile pe care le iubesc. Îmi țin bazinul într-o poziție nefirească pentru a atenua durerea de spate. Tot sper la un mic izvor în drum. Încep să aud susur de apă, dar nu-i nimic în jur. Soarele arde. Începe să mi se facă greață. Îmi aduc aminte că-s printre primele fete și încerc să trag de mine. Nu scot clar un timp mai bun decât anul trecut, dar măcar hai să încerc să mențin poziția. O nouă chestie de care mă agăț. Dar nu merge. Să mă opresc să vomit? Oare o să mă simt mai bine după? Doamne cât de sete poa’ să-mi fie!
Mă apropii de Podul Giurgiului. Acolo sunt salvată, dar până acolo mă opresc de câteva ori. Nu mai pot. Am senzația că mă clatin. Nu mai am energie. Nu-mi mai pasă nici de timp, nici de loc. Tot ce-mi doresc e să mă opresc și să beau. Ajung înapoi la Oana, la punctul de alimentare, pe patru cărări. Fetele care erau imediat în spatele meu mă depășesc și le văd cu atacă următoarea urcare. Hajnal e aici. Și-a luat o trântă de zile mari. Mă pun în fund și încerc să-mi revin. Un tip, prieten de-al unui prieten abia ce-a murit alergând pe cărările din jurul casei, Hillary Allen a avut mare noroc că a supraviețuit căzăturii de la Tromso Skyrace, când eu mă întrebam ce-i cu elicopterul de deasupra noastră, îl văd și pe Hajnal rănit, eu mă simt cum mă simt… De ce naiba alerg, de unde până unde m-am trezit eu că-mi place pe munte și pe teren cât mai accidentat? de ce aleg să mă chinui în halul ăsta? Nu mai bine aș sta în casă cu o carte de aventuri în mână? In fine. Mă hidratez și așa cum apar gândurile așa și dispar. Pornesc încetișor pe urcare și zâmbetul îmi reapare. M-am decis să merg până la capăt, indiferent de rezultat. Dacă piciorul rezistă, rezist și eu. Până înapoi în Saua Caprei reușesc să mai corup pe cineva să alerge în continuare și să nu se retragă la jumătatea cursei cât timp nu-i accidentat. Deși la punctul de control de aici am doar 6 minute întârziere față de anul trecut, rămân cu senzația că am fost mult mai înceată. Mi-ar fi prins bine să mi se spună “Hai Monica, ce mare lucru! Chiar poți recupera minutele astea fără problemă”! Și chiar acum, după terminarea concursului, cred că aș fi putut, dar mintea la momentul respectiv era parcă deja împăcată cu gândul unui timp mai slab.
Fizic mi-am mai revenit. Piciorul pare mai ok. Probabil s-a încălzit bine și nu mai simt la fel de tare durerea. Însă faptul că sunt deja mai înceată decât anul trecut mă trage tare în jos. Cheful de forțare a plecat la plimbare. În căutarea unor norișori probabil.
Urmează urcarea spre Iezerul Caprei, unde mă așteaptă Viorela și Ioana cu încurajări și aparatul foto. Psihic nu-s în cea mai bună formă. Profit de ocazie și mă pun în fund lângă ele. Ce mai contează? Încearcă ele să-mi dea nițică energie, dar nu prea merge. Hai totuși să-mi misc fundul dacă vreau să ajung și la finish. Pornesc în alergare și mă mai străduiesc să-mi păcălesc capul să mărească viteza. Dar ce să mă chinui? Ia să mă bucur eu de traseul pe Negoiu. Am timp și chef de asta!
În curând mă întâlnesc cu Raluca. Se întoarce de pe Negoiu și-i acum în drum spre finish (X2).
La punctul de alimentare am mare grijă să beau și să umplu flaskurile. Gata, mi-am învățat lecția.
O, nu! Uite-l și pe Ștefan. Se târâie pe urcarea spre Lăițel. De ceeeee? Of, și mersese așa bine în prima parte… Îl ajung în apropiere vârfului. Se simte foarte rău și ar cam bate spre renunțare. Încerc să-l conving că are suficient timp la dispoziție. Poa’ să și meargă de aici încolo și tot o să se încadreze în timpul limită. E păcat să renunțe și să adune atâtea DNF-uri din cauza burții. M-a cam întristat să-l văd. Aveam speranțe deja pentru el să facă o cursă bună. Ștefan o ia încetișor și încearcă să-și revină. L-am văzut în stări mult mai nasoale. Eu zic c-o să reușească. Îl las în urmă și încerc să mă bucur de traseu fără să forțez.
Cu concursul șters din minte acum, mă pot relaxa și entuziasma de alergarea pe munte. Mai țopăi, mai râd, mai măresc viteza, mai mângâi o stâncă. Urcările însă tot mă chinuie pe căldura asta. Nu-s deloc prietenă cu ea, asta-i clar. Și anul ăsta m-a însoțit la toate maratoanele. Cred că mă apuc de alergat la Polul Nord dacă o mai ține mult așa.
Când ajung la Călțun mă simt deja ca la plimbare. Urmează urcarea spre Negoiu de care mă pot bucura fără tras de mine. Adriana, prima fată, se întoarce deja de pe vârf, zâmbăreață și nu pare deloc că se chinuie.
Numa’ bine pică întâlnirea cu Mihai care-i voluntar azi și ne face poze. Mă opresc, schimbăm câteva vorbe și parcă n-aș pleca mai departe. Nu pot să rămân și eu la încurajat alergătorii? Hai fie, alerg mai departe. Nu mai e mult. Încă puțină urcare, apoi drumul către finish.
Ne blocăm puțin la partea cu lanțuri, apoi urmează un slalom printre stânci, alți alergători și foarte mulți drumeți. Cei mai mulți ne încurajează și ne fac loc. Mă întâlnesc cu Katharina, e puțin înaintea mea și schimbăm câteva vorbe. Nici ea n-a avut cea mai bună cursă și nu mai are motivație să alerge cu spor. Împărtășim același sentiment. Ajung pe vârful Negoiu, admir puțin peisajul, cât timp mă notează voluntarii și gata, hai cu distracția pe coborâre. Iar blocaj la lanțuri. Reușesc cu greu să-mi fac și eu loc printre drumeți să trec de bucata asta. Ce-i drept, cred că s-au cam săturat să se dea la o parte pentru noi, cei din concurs. Mă întâlnesc și cu Ștefan și tare mă bucur că a continuat. S-a oprit La Călțun să-și revină, apoi a mers mai departe.
Coborârea asta-mi place și simt tentația pe ici-colo să-i dau mai tare.
Trec de lacul Călțun și pe următoarea urcare mă întâlnesc cu Bejan care-i prins în mrejele efortului și, într-un entuziasm cât casa, mă ia în brațe și ne încurajăm reciproc. Sper să reușească să termine în timpul limită. O sa tragă cu greu pe ultimii kilometri, mă gândesc.
Alerg cu bucurie, dar nu și cu spor. Câțiva drumeți se lipesc de mine și mă încurajează pe urcări, acolo unde mai degrabă-s la plimbare decât la concurs. Râdem, vorbim, mă binedispun și până la urmă se opresc din tras și-mi zic că așteaptă șampania de la finish 🙂 Simpatici oameni.
Un alt tip, un alergător care mi-e cunoscut la vedere, dar care nu-i acum în concurs, îmi face loc să trec. Îi zic să stea liniștit că nu mă mai grăbesc nicăieri. Și mă ceartă puțintel că ar trebui să-mi găsesc motivația și să trag de mine. Hmm, of… Aș putea nu? Dau să mă uit la ceas și să mai cresc ritmul, că prea m-am lenevit. Are dreptate, sunt la concurs și ar trebui să forțez până la capăt. Dar uite că și ceasul e în ton cu mine azi. Pentru prima dată mă lasă bateria așa repede (ultimii km pe strava i-am refăcut manual, cât să-mi iasă timpul final corect). Așa că nu-mi pot face un plan de timp și habar nu am cât a trecut de la start.
Revin la punctul de alimentare și umplu iar flaskurile cu apă, cu toate că nu mai e mult de aici. Dar după experiența de dimineață e tot ce-am în cap – APA, APA, APA. Să nu mai rămân ever fără apă!
Înapoi în Șaua Caprei și o țopăiala faină pe coborârea spre finish. Gata, asta a fost. Până la urmă tot frumos a fost 🙂 Mi-oi lua eu cândva revanșa…
Și da, Radu, aveai dreptate când ziceai că nu-i o idee bună cu adidașii ăstia la 2X2 🙂 O să-i păstrez de oraș și de alergări prin noroaie. Tind să cred că au avut o contribuție la problemele cu glezna și durerile din zona lombară.
Ajunge și Ștefan, într-un timp mai bun decât mă așteptam, la cât de rău i-a fost și cât a stat la refacere. Dar uite că și-a revenit spre final și a reînceput să alerge. E fericit acum că n-a abandonat.
Acum să-l așteptăm pe Bejan. Cu cât ne apropiem de timpul limită cu atât ne cresc emoțiile. Reușește sau nu? Stăm 3 fete să-i urmărim pe alergătorii care coboară din Șaua Caprei. Încercăm să-l identificăm folosind zoom-ul mare de la aparatul Viorelei. Pfff, tic-tac, tic-tac, mai sunt doar câteva minute. Of..
Uite-l, uite-l! Mai sunt 5 minute până la ora limită. Hai că ai șanse! O iau din loc în alergare să-l întâmpin și-l forțez să alerge ultimele sute de metri. Știu că e greu, mai ales că-i puțină urcare și are deja aproape 14 ore de efort în spate. Iupiiii, se forțează și reușește.
Acum putem sărbători 🙂 Ne bucurăm tare mult pentru Bejan. Aproape că ne șterge ușoara tristețe pe care-o avem de la cursele noastre. Măcar am mai învățat câte ceva azi. În primul rând să nu mai fac prostia să rămân fără apă și-n al doile rând să nu încerc să-mi fac plan cu timpii intermediari. Acum na… am încercat și eu că până acum n-am mai testat treaba asta. Dar e clar că nu-i de mine. Mă demotivează crunt dacă nu mă încadrez în plan. Cel mai bine pentru mine e să-mi păstrez entuziasmul și să alerg cât pot de tare, în condițiile date, până la finish. Și văd eu la final ce timp scot.
Timpi oficiali:
- Monica 11h18m09 (loc 5 open feminin);
- Ștefan 12h47m20 (loc 72 open masculin)
- Bejan 13h58m12 (loc 108 open masculin)
Leave a Reply