Data: 26.05.2017.
Ruta: Lungernersee - Brünigpass - Meiringen - Aareschlucht (Aare Gorge) - Brienzersee  - Giessbachfälle (Giessbach Falls) - Interlaken - Thunersee.
Echipa: Monica, Ștefan.

Amânăm puțin trezirea față de cât ziceam inițial, dar oricum pe la 7 și ceva cortul e deja strâns. A fost un loc bun. Elvețienii încă dorm în cortul de lângă noi. E liniște și răcoare. Mă bucur cât pot de frigul de acum căci în curând soarele o să devină stăpân și iar o să ne chinuie mângâindu-ne pe urcări. Parcă-l și văd cu rânjește la noi așa, diabolic. Dar nu, nu mă plâng. E premieră să avem parte de vreme bună într-o tură cu bicicletele.

Mă simt intrată în atmosfera de vacanță. Și deja am pătruns în zona mai muntoasă, mai liberă și mai pe placul nostru. A fost fain și în Lucerna, cu împrejurimile ei, dar parcă n-aș pedala zile în șir dintr-un oraș în altul, oricât de frumoase ar fi. Azi ne așteptă un pas de trecut pentru care am mici emoții. Nu-i cine știe ce, dar nu mă descurc așa bine cu dealurile, mai ales când trec mașini pe lângă mine. Sunt curioasă cum o să fie. Oricum, mă bucur că n-am luat-o prin zona plată până la Geneva că aș fi plâns după munțișori.

Cortul îl strângem repede nu pentru a o lua din loc devreme, ci pentru a putea sta relaxați la mic dejun și cafea, așteptând să ajungă și aici primele raze de soare. Ne dezmeticim  ușor, ușor, mai povestim și cu vecinii că fac și ei ochi în curând, iar pe la 9.30 pornim la drum cu bateriile încărcate și dușul făcut la o cișmea din apropiere.

*locul de cort din prima noapte

Ieeee, la drum! Spre munți!

După o mică relaxare pe forestierul de pe malul lacului, încep urcările. Soarele ne ia la palme încă de la începutul traseului așa că nu trece mult până visul cel mare devine clar – o Cola rece și-un spălat pe față cu apă rece. Oprim la gara din deal a orășelului Lungern și obținem aproape tot ce trebuie – un suc pentru mine și-o înghețată pentru Ștefan. Apa la cișmea însă nu curge.

Următorul urcuș e dur. Pantă mare (o medie de 10% scrie pe plăcuța de atenționare) și drum forestier. Noroc cu două lucruri care mă salvează – priveliștea și faptul că-i umbrit drumul. Mă plâng eu de urcări, dar zâmbesc pe ele și mă incită chinul.

Ei, o mai iau și pe lângă bicicletă când mă lasă forța din picioare să pornesc în pantă.

Doamne, cum e țara asta! Munți și lacuri, lacuri si munți…. râuri, flori și aer curat. Văcuțe și miros de iarbă tunsă (sau balegă, dar ne-am obișnuit deja și cu asta), sate pitorești, colțuri de rai.

*vedere spre Lungerersee

În vârful dealului avem noroc de apă pentru răcorit și reumplut bidoanele.

Urmează o zonă în care am zis că vom reveni la o alergare, drumeție ceva. E puțin ascusă, cu super priveliște și pare că ai ce explora în jur. Regiunea de vacanță și de schi se numește Lungern-Schönbüel.

Ce plăcere la coborâre! Nu-i lungă, dar mă reface puțin. Și am nevoie de asta pentru următoarea pantă. Pfff 14%… de ce mă chinui tu, drum simpatic? Ștefan iar pare că urcă lejer, iar eu sunt pe cea mai mică viteză, stau în picioare și mă străduiesc să apăs în pedale, lăsându-mi toată greutatea corpului ba pe-o parte, ba pe cealaltă.

Pfff și încă n-am ajuns în pas. Deși… mă gândesc că drumul de mașină ar trebui să fie cu o înclinație decentă. Las’ că m-oi descurca eu 🙂

Ieșim la șosea și avem noroc de un trafic super lejer. Iar panta e mult mai lină. Lux de-a dreptul. Cert e că-i mult mai ușor față de așteptări.

Finalul urcării din Brünigpass ne face cadou o altă priveliște faină. Ce bine că am luat-o pe aici. Deși aș fi zis asta, probabil, pe oriunde alegeam să mergem.

Brünigpass

Începe coborârea și avem iar noroc de apă în drum. Tragem pe dreapta pentru răcorire și refăcut forțele. Mai lenevesc pe băncuță cu restul de Cola din bagaj, până simt că mă topesc de cald. refacem stratul de cremă de soare și e cazul s-o luăm la vale, să ne bucurăm puțin de vânticel. Ce plăcere! Prima parte e pe șoseaua principală, apoi urmează o porțiune faină pe un drum îngust și liber, printre mici ferme cocoțate și, în continuare, cu vârfurile înzăpezite la orizont. E perfect, pur și simplu. Ultima bucată de coborâre până în Meiringen ne încetinește puțin. E un drum forstier destul de abrupt, cu mici șanțuri amenajate din loc în loc pentru scurgerea apei , înaintea cărora trebuie să frânez dacă nu vreau să zbor direct în vale. În sens invers nu cred că aș vrea să fac ruta asta. Ar fi o urcare destul de zdravănă.

*sunt și eu undeva în poza asta, o piticanie care se bucură la maxim de coborâre

*coborârea spre Meiringen (ultima parte)

Ajungem în micul oraș din vale, Meiringen, entuziasmați de începutul zilei. Iar eu sunt bucuroasă că am trecut cu bine de Brünigpass. Pe aici mergea Conan Doyle în vacanță și este locul unde a fost ucis celebrul personaj Sherlock Holmes. Bine, a revenit în acțiune după 3 ani, că erau cititorii tristi de dispariția lui :). Au făcut în Meiringen un muzeu dedicat lui Conan Doyle și faimosului detectiv, dar nu l-am vizitat. Poate cu altă ocazie.

*Meiringen

Grădinile pline de flori și munții din jur ne bucură privirea până ajungem la Cheile Aare (Aareschlucht). Am făcut un mic ocol pentru a le vizita că păreau faine din poze. E zonă turistică, cu taxa de intrare, dar na, asta e. Lăsăm bicicletele cu tot cu bagaje la intrare și sperăm să le găsim tot aici la intoarcere. Drumeția pe un podeț amenajat din lemn durează cam o oră și jumătate, la pas mai rapid. La dus am luat-o mai încet, am stat la admirat, făcut poze și citit plăcuțele informative, dar la întoarcere aproape am alergat. Sunt impresionante, n-am ce zice.

Râul Aare și-a croit un drum frumos printre stâncile zdravene de calcar. Poze mai sugestive și detalii despre cheile astea și formarea lor se găsesc pe site http://www.aareschlucht.ch

Pitite în stâncile de aici sunt două caverne construite la începutul celui de-al doilea război mondial. Cea mare urma să fie folosită ca dormitor pentru 185 de ofițeri și soldați, iar cea mică era ocupată de echipamentul tehnic. Cică aveau super condiții acolo, cu încălzire, toaletă, electricitate, dar nu au fost folosite niciodată. Au rămas intacte. Nu sunt deschise publicului larg insă. Aș fi fost curioasă cum arată.

La finalul traseului se urcă până la un mic restaurant cu terasă, unde, cu așa priveliște, mai c-aș fi rămas și eu la un suc. Dar ne grăbim acum să reluăm pedalarea.

Puteai să finalizezi aici vizita și să te întorci la start cu trenul. Noi am ales să gonim pe același drum. Ne apropiem de ora 3 la prânz și abia am făcut 20 de km azi. Dar nu-mi pare rău de stopul ăsta.

*râul Aare

No, hai spre Interlaken, dar nu înainte să oprim la un supermarket din drum că am cam ras proviziile. Revenim pe ruta 9, pe valea râului Aare, pe lângă ferme răsfirate la poalele munților. Pe stâncile abrupte din stânga noastră se scurg ici-colo firișoare de apă, e soare, voie bună și miroase a iarbă proaspăt tunsă. Găsim și un loc cu acces la apă pentru luat prânzul. Cam în soare, dar rezistăm eroic 🙂

*viață grea

După vreo 15-20 km pedalați în liniște, pe plat, ajungem la următorul lac – Brienzersee. Drumul de mașină o ia prin dreapta lacului, iar ruta de bicicletă prin stânga. Ne așteaptă o nouă urcare, un push bike și răcorirea la cascada Giessbach (Giessbachfälle). E o lungă și spectaculoasă cădere de apă, în 14 trepte (sau minicascade), din care noi am putut vedea o părticică doar. Tot aici e un hotel istoric, construit  în 1874, cu o super poziționare. Îți cam fură ochii.

Brienzersee

*o părticică din cascada Giessbach

Grandhotel Giessbach (nu-i o poză reușită, dar micul castel/hotel e super poziționat, cu vedere la lac, cascadă, munți…)

Abia ce ne-am răcorit că încep iar să curgă apele pe noi la un scurt împins de biciclete la deal. Dar nu-i bai. Urmează un forestier și o scurtă porțiune de potecă prin pădure și apoi o frumoasă coborâre pe asfalt perfect până la lac, unde mai prind curaj și trec de 45km/h. Când văd pe ceas că se apropie de 50 km/h ciupesc frâna. N-am încă suficient curaj și încredere în mine și bicicletă încât să măresc viteza.

N-apucăm să ne relaxam prea mult că ne paște un nou urcuș. Simt deja oboseala, iar febra musculară e prezentă în tot corpul. O să treacă… mai avem 10 zile la dispoziție să se domolească durerile. Până atunci ne împrietenim cu ele și de bucurăm de traseu. Pe marginea lacului, din loc în loc sunt amenajate zone de relaxare. Când trecem pe lângă ele tare ne ademenesc la o scurtă leneveală. Câteodată mă mai intreb de ce aleg să forțez când aș putea merge la plajă, sta la citit și la terase. Dar după ce fac asta câteva minute îmi cam dau răspunsul.

E târziu deja și ar trebui să trecem de zona destul de populată care urmează.

Ajungem rupți în Interlaken. Deși n-au fost mulți kilometri pedalați, a fost o zi plină, cu destul de multe urcări pentru nivelul nostru actual, plus drumeția din chei. Facem un scurt popas la intrarea în stațiune și ne gândim că ar trebui să fim cu ochii în patru după un loc de cort.

Pfoai ce nebunie e în oraș. Ce-i drept mă cam tentează acum un stat la o bere și rămas aici într-un camping. Ce noapte faină am avut în Interlaken acum câțiva ani….

Dar înghit în sec și pedalez în continuare. De undeva mai din depărtare ne urmăresc vârfurile celebre: Eiger, Mönch și Jungfrau. Cândva o să ajungem și acolo, nu?

Avem parte de o lumină faină spre seară care ne mai alungă din oboseală, dar locul de cort întârzie să apară. Haha, hai că ieri ne-a ieșit binișor cu opritul devreme, dar azi se pare că revenim la vechiul obicei.

Incredibil cât de bine sunt semnalizate rutele de bicicletă în Elveția.

Ștefan vrea să ne oprim mai repede. Îl înțeleg, dar strâmb din nas la locul propus inițial. Hai să ne mai încercăm norocul.

Drumul continuă pe malul lacului Thunersee și lumina de apus e genială. E momentul în care uit de oboseală, mă simt liberă și aș pedala toată noaptea. Momentul în care îmi zburdă mintea la milioane de planuri aventuroase, apoi se bucură de prezent, apoi iar se născocesc idei.

Părăsim șoseaua și intrăm pe o pistă de bicicletă amenajată pe malul lacului. Curând dăm de un loc care mi se pare super ok. Un grup de tineri petrec în jurul focului, dar mai e suficient spațiu mai departe de ei pentru a pune cortul. De data asta Ștefan cam strâmbă din nas, dar acceptă să rămânem. Noaptea o să fie mult mai greu să găsim ceva și deja lumina-i cam pe ducă. Ascundem cortul între copaci și ne instalăm pe iarbă, la relaxare. Suntem abia la începutul vacanței și am sentimentul că am plecat de o lună de acasă.

Nu avem ce pune la foc, dar îl facem pentru atmosferă. Cât de bine e!

Noapte bună!

Traseu: ultima parte din etapa www.veloland.ch/en/routes/etappe/etappe-01002.html, un ocol spre Aareschlucht, apoi o parte din etapa www.veloland.ch/en/routes/etappe/etappe/etappe-01003.html