Data: 08 aprilie 2017. Destinația: Elveția, cantonul Graubünden, zona Chur, Felsberg. Traseu concurs alergare Bündner Frühlingslauf: Thusis-Rothenbrunnen-Polenweg-Reichenau-Tamins. Echipa: Ștefan, Monica, Jarek.
Ștefan e în permanentă căutare de concursuri locale. Vrea cât mai multe, să experiementeze strategii și să înlocuiască antrenamente mai zdravene. Ce-i drept, când ieșim la o alergare mai lungă și nu e concurs îl corup deseori la prea multe pauze. Eu mă mulțumesc cu câteva maratoane pe an pentru care am, în general, mari emoții. Dar uite că profită de lipsa mea de documentare și reușește să mă convingă să merg la un semimaraton aproape plat. Ei zic că-i “hilly run”. Concursul e destul de cunoscut în zonă și prima ediție a fost în 1987.
Încerc să pregătesc de vineri tot și reușim chiar să furăm un scurt pui de somn pe la 7 seara. Intră numa’ bine. Suntem amândoi în refacere. Eu am înca sechele după weekendul trecut, iar Ștefan nu s-a abținut de la o alergare în forța joi seară. Acum plânge de febră musculară.
Noroc că-i startul la 11 și nu ne trezim chiar cu noaptea în cap, dar tot mormăi dimineața. Dacă nu am două ore pentru mine după trezire nu mi-e foarte bine. În fine, pe la 8 suntem în gară și așteptăm trenul. Am un soi de emoții sau frică. Dar nu fiindcă mă așteaptă ceva greu ci din contră – concursul e ușor, cu diferență foarte mică de nivel (nu știu cât încă) și ar trebui să pot forța pe asemenea teren. Ar trebui să pot mări viteza, adică chestia aia la care nu-s deloc bună. Încerc să-mi liniștesc gândurile că, ce naiba, e un mic concurs în care o să alerg cum pot și am chef, o să mă bucur de atmosferă și de mișcare.
În tren ne întâlnim cu Jarek și povestim despre munți și alergare. Oamenii din tren par toți în drum spre tot felul de activități sportive – unii sunt cu schiurile de tură, alții în echipament de alergare, alții cu rucsaci imensi cu saci de dormit și izoprene.
Legat de concurs totul e foarte ok organizat. Încă de la gară sunt semne către locul de start și voluntari care să te îndrume. Ai acces la dușuri, toalete, locuri unde te poți schimba. Încercăm o încalzire înainte de start. Ștefan e mai cu energie, mie nu-mi iese nici măcar un kilometru. Gata, ne-am strâns toți pe o stradă centrală din micul oraș Thusis, pe un delușor. La 11.05 este startul. Funny că nu-i la oră fixă.
*zona de start
Start. Băieții o iau înainte și curând nu-i mai văd. Afară e deja extrem de cald și ciuciu norișori. Cursa începe cu o coborâre pe asfalt unde lumea sprintează, apoi urci înapoi spre locul de unde-am plecat. Asta așa, cât să îți mai dea un impuls spectatorii de la start. Si-apoi urmează chinul de 2 ore sub un soare năucitor. Și încă-i primăvară, cu temperaturi decente, cu 20-22 grade. Nu știu ce mă fac la vară. O să alerg probabil doar seara și dimineața.
Mențin o viteză confortabilă. Nu-mi dau seama cum să abordez cursa. Încerc să fiu constantă, să nu mă opresc. Am la mine rucsacul și apă suficientă. Eu și Ștefan suntem printre puținii cu rucsac. Eu alții n-am văzut, dar Jarek zice că mai sunt câțiva. Asfalt, asfalt, asfalt. Îmi place la nebunie! Glumesc. Pe unde am ocazia alerg pe marginea șoselei. Viteza mi-e frică s-o măresc. Mi-e că mă lasă gazul la final. Deși… e doar un semimaraton. De ce nu vrei să încerci să forțezi, Monica? Sunt unii în jurul meu care gâfâie puternic. Cred că-i primul concurs la care nu-mi simt pulsul ridicat. Și totuși parcă nu pot da mai mult de atât. Curios sentiment. Viteza la mine cred că ține enorm de mult de entuziasmul pe care îl am. Și acum îmi cam lipsește. La un moment dat alergăm pe o potecă simpatică, acoperită de ace de brad și umbrită. De-ar fi așa toată cursa… Se termină repede din păcate și urmează kilometri întregi de forestier și pe ici colo asfalt. Și plaaaaat, atât de plat și atât de monotonă e mișcarea.
Lucrez totuși cu mintea mea să prind ceva mai multă bucurie și să trag mai tare. Nu prea îmi iese. La putin timp după start încep să alerg în același ritm cu un tip trecut de 50 de ani aș zice, poate chiar 60+. E numa’ fibră și aleargă constant. O mai iau în față, mai rămân în urma lui, dar până la finish nu mă depărtez mai mult de 50m de el.
Terenul fiind ușor mă trezesc deseori alergând cu ochii închiși. Mă ajută să trec peste monotonie, să-mi las imaginația să-și mai facă de cap. Peisajul e chiar fain. Suntem într-o vale, cu munți de jur-împrejur și în față avem mai mereu niște vârfuri înzăpezite. Ce-aș mai alerga acum pe acolo. Buzele îmi sunt lipite mai toată cursa. Mi-e sete în permanență și micile guri de apă pe care le mai iau în timp ce alerg parcă nu mă ajută deloc. Poate mi-ar fi prins bine să mă opresc la punctele de alimentare pentru un pahar plin cu apă rece, dar nu, am zis că alerg cât pot, fără oprire.
Terenul nu e chiar plat. E o succesiune de urcări și coborâri foarte line. Cu câteva excepții – cam 3 urcușuri mai mari, dar nu cine știe ce. Doar cât să-ți fure puțin din ritm și să simți cum te topește căldura.
În primii 10km mă cam chinuie puțin burta, dar nu rău. Apoi niște dureri prin dreapta, dar tot așa…destul de mici. Genunchii chițăie și ei puțin. Sunt dureri pe care la o alergare pe munte cu entuziasm chiar că nu le bag în seamă la intensitatea asta. Dar acum, mă deranjează orice. Un tip alergă câțiva km buni fix în spatele meu, la o distanță mult prea mică. Îi aud puternic respirația și pașii zgomotoși. Fac inclusiv zig-zag-uri și tot mă urmărește. O soluție ar fi să măresc viteza putin, dar nu am forța necesară. Cardio ok, picioarele ok și totuși nu am vlagă. Mă gândesc că n-am destulă energie și îmi aduc aminte că am un gel la mine. Îl desfac, iau extrem de puțin din el strâmbându-mă și-l bag la loc. Nu intră pe căldura asta nimic. Continuă să mă deranjeze mult prea multe. Începe un urcuș și o formație cântă de încurajare la cimpoi. Uite ce drăgut, îmi zic. Și în secunda următoare mi se pare groaznic și-mi vine să mă duc să le rup instrumentele. Mai aleargă altcineva pe lângă mine tropăind îngrozitor. Aaaa, parcă am amplificatoare în urechi. Orice zgomot minuscul mă deranjeză. Mai închid ochii, mă mai liniștesc, mai râd, mai zâmbesc. În față e un munte simpatic. Partea de sus e acoperită cu zăpadă și are forma unei pisici tolănite. Și acea pisică mare albă, cocoțată pe munte, stă relaxată acolo la răcoare, se uită la mine și râde diabolic.
Mă uit la ceas de un milion de ori. Cred că tot anul nu m-am uitat atât de des cât m-am uitat cursa asta. Când observ că primii 11 km i-am făcut într-o oră mă gândesc că poate are Ștefan dreptate și pot termina în 2 ore. Hmm, ar fi fezabil. Gândul că mai am o singură oră de efort mă binedispune puțin. Și încep încurajările: hai că mai ai 10 km, ce mare lucru, oricât de fără chef sau obosită ești, poți șă-i faci; 9 km, hai că nu mai e mult; 7 km – eeei, țac-pac, să vezi ce repede se duc; 5 km până la finish – nu mai vreau, nu mai am chef, nu mai am forță! Tipul pe lângă care am tot alergat începe să ia avans. Nu vreau să-l scap din ochi. Sigur mă lenevesc dacă fac asta. Și trag de mine să-l ajung. Pfiu, hai Monica, ai putea chiar să mărești viteza, ce naiba. Și nu, parcă aș fi la un ultra, încerc să fiu cumpătată să nu rămân la final fără energie. Se apropie câțiva pe bicicletă. Niște MTB-uri care scot un zgomot extrem de enervant pentru mine acum. Și cum în fața mea aleargă un grup compact, iar bicicliștii nu vor să deranjeze, stau lângă mine și-mi chinuie urechile. Fix ca atunci când pedalezi pe șosea și o mașină cu prea mult bun simt stă la nesfârșit în spatele tău ca apoi să te depășească înceeeet și să respiri cât mai mult aerul poluat.
După ultima urcare mai lungă pe forestier am câteva momente de bine. E zonă umbrită, iar în stânga se vede frumos Rinul străjuit de stânci. Are o culoare plăcută și un mal atrăgător. Îmi imaginez cum termin cu alergarea și mă duc la bălăcit.
*fanfară, voluntari… de toate pe traseu
Ultimii 2 km speram să fie de coborâre să măresc viteza. Dacă fac asta am șanse să termin în mai puțin de 2 ore. Dar apar și mici urcări care mă încetinesc și, chiar dacă sprintez la final, depășesc cu 30 de secunde timpul la care începusem să sper. Chiar înainte de finish, când am văzut că tocmai ce am ratat timpul m-am gândit să-l aștept pe tipul care m-a ajutat cu ritmul toată cursa și pe care îl depășisem mai devreme. Dar n-a vrut să-și reia poziția. Ștefan mă așteaptă la finish. Fără Cola de care i-am zis înainte de start. Dar nici că-mi pasă. Am terminat, am scăpat. Urmează ore bune de relaxare. Sunt mulțumită în final de timpul scos. Este cea mai lungă alergare de până acum fără oprire. Și după cum zice Strava, am avut cea mai mare viteză de când alerg pentru 10k, 15k, 20k si pentru distanța de semimaraton. Deci n-a fost o zi rea până la urmă. Doar mi-a lipsit entuziasmul și m-a determinat să zic iar că nu mai vreau concursuri d’astea. Prefer să mă chinui pe teren tehnic, cu joc de picioare și peisaje acaparante.
*priveliște de pe traseu
Ne luăm pachetul de finisheri și ne retragem pe iarbă, alături ce ceilalți alergători. Atmosfera e tare plăcută și locul fain. Acum e bine. Nu doare nimic și stau întinsă la soare, pe iarbă. Toată treaba e organizată în grădina unui castel – Schloss Reichenau.
*zona de finish
Sunt super bucuroasă pentru Ștefan care a reușit să alerge tot semimaratonul cu un pace sub 5 și să termine 1h45m. E în prima jumătate a clasamentului la open masculin și la categorie. Iar printre “nebunii” ăstia din Elveția, care s-au născut parcă sportivi, e ceva. Altfel e mereu loc și de mai bine. Să lăsăm antrenamentele să curgă 🙂
Ștefan a avut timp și de poze se pare – toate cele de pe traseu sunt făcute de el, în alergare.
Timp Monica: 2h00m30s
Timp Ștefan: 1h45m08s
Timp Jarek: 1h48m52s
Site concurs: https://fruehlingslauf.ch
Leave a Reply