Data: 10 iulie 2016.
Destinația: Hoher Kasten, Appenzeller Alpen, Elveția.
Monica.

Link album foto

E duminică, a doua zi liberă și singură acasă. Să lucrez, să mă odihnesc, să trebăluiesc prin casa… ce să fac? Mă trezesc târziu și obosită după forțarea de ieri, mai ales că n-am avut somn până pe la 4 dimineața. E caniculă în toată regula pentru zona asta. Clar nu e ca-n București în zilele de vara, dar oricum, te topești dacă încerci să faci sport în aer liber. Prima parte a zile se scurge cu diverse treburi casnice, dar pe la ora 14 încep deja să mă mănânce tălpile. Ce-ar fi să…? Mă echipez, îmi scutur picioarele chinuite bine, bagaje, aleg o țintă, analizez harta și o tai din loc pe la 3 fără ceva la prânz. Am de gând să merg cu bicicleta până la baza muntelui și să ajung pe vârful Hoher Kasten, unde am mai încercat cu Ștefan și n-am reusit. Știu că e târziu, dar în timpul zilei era oricum mult prea cald pentru alergat.

E atât de cald că nici pe stradă nu prea sunt oameni. Drumul de bicicletă e liber și fain. Doar căldura mă cam omoară. Ies din Altstätten și pedalez pe un asfalt perfect, fără trafic, cu munții în față. Poate cumpăr și eu niște flori la întoarcere, mă gândesc. Pe margine sunt grădini cu flori, cu autoservire. Îti tai ce vrei și bagi bănuții la cutie. Mi se pare foarte tare.

De pedalat mai merge, dar cum o să alerg eu pe căldura asta? Sper să fie mai ok până ajung. Nu mă grăbesc. Nici nu mi-a rămas prea multă energie ca să pot pedala cu spor. Nu mai bine stăteam eu acasă să mă relaxez decât să mă topesc pe aici?

Mă apropii de destinație și se vede vârful pe care vreau să urc azi. Ultima parte devine chinuitoare, prin câmp deschis si drum de pietriș, iar micul urcuș final îmi pune capac. Cred că ar fi cazul să-mi iau niște ochelari de soare. Am doar unii transparenți de protecție pentru bicicletă.

Pe la 4 și jumătate ajung la locul de plecare pe traseu. Leg bicicleta și profit de cișmeaua de lângă. Mă simt topită, leșinată, însetată. Serios, chiar vreau să alerg acum? Îmi ia aproape juma de oră să-mi adun forțele și să mă echipez de alergat. Între timp, înfulec un măr, fumez o țigară și mă joc cu o pisică ce-mi tot dă târcoale.

După câteva spălări pe față si odihnă îmi fac curaj si pornesc în alergare ușoară la deal. Nu mă ține mult și o iau la pas forțat. Noroc că e pădure în prima parte și nu mă mai bate așa tare soarele-n cap.

Ajung la drumul pe care am mai alergat și cu Ștefan. Curge rău transpirația pe mine, dar știu o potecă care mă duce la apă să mă mai răcoresc. Că în 5 minute sunt încinsă și transpirată la loc…e altă poveste.

Începutul urcării este pe un drum forestier, apoi niște serpentine asfaltate, apoi iar forestier care se transformă în potecă. Mai sunt câțiva drumeți care se întorc. În sus n-o mai ia nimeni la ora asta. Încerc să alerg încetișor la deal, cu mici opriri pentru poze și mâncat frăguțe.

Mai alerg puțin și ajung la cabana Rohralpe. De data asta e deschisă și câțiva localnici stau la bere la terasă. Cum să nu mă opresc la o Cola? În momentul in care mă opresc din alergare transpir și mai tare. Zici că tocmai am ieșit din duș. Intru să cer o Cola și tipa de la cabană îmi pune curioasă întrebări. E drăguță 🙂

Mă așez la terasă și-mi mai revin. Fumez o țigară, savurez Cola și încerc să răspund în germana mea de baltă întrebărilor curioase ale localnicilor. Mă invită la masa lor, dar refuz. Mi-e cam jenă. Nu prea le vine să creadă că o fată singură a ieșit la alergat pe munte, că face pauză de țigară și că la ora 17 se gândește să continue urcușul și eventual să mai lungească tura până după apus. La plecare se asigură că am tot ce-mi trebuie pentru drum și-mi urează cele bune. Pe aici chiar că nu am deloc senzație de frică. Terenul nu-i prea dificil, iar animale sălbatice periculoase nu mai au. Mi se pare ok să alergi singur noaptea cât vrei. În Bucegi nu cred că aș avea tupeu să fac asta.

Cu forțe proaspete, pornesc spre vârful Hohor Kasten. De aici poteca e mult mai faină și peisajul din ce în ce mai plăcut. Mai alerg la deal, mai merg și mă opresc la poze. Mă simt bine, în lumea mea. Nu mai e țipenie de om pe aici. Doar caprele îmi mai tin companie. Unele rumegă, altele s-au așezat fix pe potecă. M-aș întinde și eu puțin pe iarbă. Și mi-ar plăcea să pot sta de vorbă cu ele, să-mi povestească peripeții din munți. Par așa liniștite…

Urmează “urcușul cu emoții”. Acum ceva vreme, la o tură cu Ștefan, m-am aventurat direct spre creastă, când mai era încă zăpadă pe munte, și m-am trezit că nu mai pot să descațar, că e prea brupt și nici să înaintez nu mai aveam tupeu. Am scăpat cu bine până la urmă, dar am făcut o traversare scurtă cu frica-n sânge. De data asta mi-am învățat lecția și o iau pe potecă.

Priveliștea cu lacul, în lumina de seară, înconjurată de munți și stânci, mă umple de bucurie. Ce bine c-am decis să fac și azi o nebunie! O iau spre vârf cu aparatul în mână, încercând să surprind frumusețea. Dar, ca de obicei, nu sunt mulțumită de ce iese. E o liniște deplină și e plin de flori. Sunt singură în vârf de munte. Râd zgomotos și-mi vine să plâng de fericire. De data asta nu mai e zăpadă pe aici și reușesc să ajung pe vârf. Drumeți nu mai sunt, dar mai sunt câteva parapante care plutesc în apropiere. Ce frumos cred că e acolo sus. O singură dată am zburat în tandem, cu parapanta. Era iarnă și mi-a plăcut mult. Trebuie să repet cândva experiența în Alpi.

Uite și vârful țintit:

Valea Rinului și vede și ea frumos. De sus se observă în zare și lacul Bodensee.

Pentru coborâre găsesc o scurtătură mai interesantă, cu câteva cabluri. Apoi decid să nu mă întorc pe același drum, ci să o lungesc, mergând pe traseul de creastă. Urmează apoi să cobor spre un alt sat și de acolo s-o iau la pas spre punctul de plecare, unde am lăsat bicicleta.

Continui în alegare pe o potecă îngustă, cu mici suișuri și coborâșuri, scăldată în luminile calde de seară. Încă e cald, dar nu mă deranjează. Parcă plutesc. Mă întristează gândul ca trebuie să mă retrag curând.

Se vede destul de clar și Vf. Santis, pe care sper să urcăm până la sfârsitul anului.

Uite și o lalea albă! ce drăguț 🙂 cum a reușit oare să crească singurică aici, la înălțime?

Simt cum mi se face pielea de găină la câte o intrare prin tunelașe secrete, pe sub crengi de brad sclipitoare, mângâind florile de pe margine. E absolut minunat.

Am ajuns la intersecție de poteci. Așa-mi vine să alerg în continuare pe creastă… Dar e târziu deja și mai am cale lungă. Ok, mă retrag. Începe o coborâre abuptă și încerc să ma obișnuiesc cu alergarea în viteză. Analizez de multe ori mișcările pe care le fac, schimb poziții, testez diverse. Și mă simt din ce în ce mai încrezătoare pe coborâri. Iuhuuu!

Scap de partea ceva mai tehnică cât e încă lumină.

Ajung la o potecă mai lină. Cât fac o scurtă pauză de un selfie pentru Ștefan mă ciuruie tânțarii și mă atacă toate gâzele. Nu stau mult și o tai din loc. Bag aparatul foto în rucsac și continui pe un drum nu foarte plăcut, apoi puțin pe forestier. În curând intru într-o pădure destul de întunecoasă, unde am un, un… ceva, un “declick”. Ochii parcă mi se acomodează dintr-o data super bine, picioarele își dau drumul și o tai tare la vale. Țopăi printre rădăcini și pietre, aproape pe întuneric, de nu-mi vine să cred. Parcă n-ar fi picioarele mele. Uau ce senzație! Parcă mi s-a limpezit mintea. Pfiu, ce sentiment!.

Sunt super entuziasmată de evoluția simțită pe coborâre.

În curând scot frontala că nu mai merge fără.

Și începe aventura…

Noaptea singură prin prădure a fost ok, dar când ies mă așteaptă niște nori negri. Fulgeră în zare de numa-numa și din când în când aud bubuiturile. Pfff, și mai am ceva până la bicicletă. Ajung în Frumsen și continui pe șosea. Nu mai e nimeni pe străzi la ora asta și mă simt descoperită. Frica de fulgere s-a instalat după câteva pățanii la limită din trecut. Îmi dau seama că sunt deja obosită și că picioarele nu prea mai au chef de alergat, mai ales pe asfalt. Dar simt că n-am de ales. Mai am cam 3 km până la bicicletă în care tot aștept să vină furtuna peste mine. Dar nimic. Mă urmărește cât să mă țină în priză. Setea e la cote maxime. Am rămas fără apă de ceva vreme și parcă au intrat în pământ toate cișmelele. Găsesc una fix aproape de final unde mă spăl și de sare.

Ajung cu bine la bicicletă pe la 10 seara, mă schimb de hainele ude și mă întreb ce să fac. Mă sfătuiesc și cu Ștefan prin mesaje. Sunt inconjurată în continuare de nori negri, fulgere și tunete. Caut soluții de tren, dar nu am gară foarte apoape. Și nici trenuri nu prea găsesc la o gară apropiere. Și simt oboseala acum în tot corpul. Pff, iar am exagerat.

Mi-e cam frică de pedalat 20km în câmp deschis. Ce să fac? Până la urmă plec că nu-i treabă bună să tot amân. Nici aici nu pot rămâne.

Încercând să evit să merg prin mijlocul câmpului o iau tare aiurea, ajung iar printr-o pădure, fac un ocol și într-un final fac push bike. Oboseala se accentuează, sunt toată încordată și intru într-un mod care mi-e tare cunoscut, de luptă, cum obișnuiesc să-i zic. Ploaia tot nu vine, doar mă amenință. În cele din urmă ajung la o gară și mă liniștesc. Mă uit pe orar și găsesc două trenuri de noapte către Altstatten. Deja mă simt la adăpost. Mă întind pe jos, îmi fac o țigară și mai schimb câteva mesaje cu Ștefan. Mă tot uit în jur și parcă nu mai pare așa înfricoșător. Doar la vecinii din Austria pare încă jale mare. Prognoza pentru drumul pe care îl mai am până acasă e bună, fără descărcari electrice.

Stau ce stau și până la urmă ajunge trenul în gară și îl las să treacă. Mă decid să continui pe bicicletă. De data asta cu mai mult calm și cu bateriile ușor încărcate. Când întru în oraș gândul iar fuge către o Cola, dar totul e închis la ora asta. Aaaaaa, dar știu un loc aproape de casa de unde-mi pot lua. Opresc la benzinărie, bag monede în aparat și uite Cola! Pfff, cum intră. Am ajuns, am scăpat. Ah, ce bine-i acum! E trecut de miezul nopții, dar mă simt împlinită după așa un weekend. Hai la somnic 🙂