Data: 3 aprilie 2015.
Destinația: în jurul casei, Appenzeller Alpen.
Traseu: Sennwald – aproape de vârful Hoher Kasten (1794m) – Cabana Ruhesitz – Vf. Fänerenspitz (1506m) – Eggerstanden – Eichberg – Altstätten.
Echipa: Monica și Ștefan.

Cu o zi înainte ne-am decis pentru o drumeție sau o alergare pe la un vârf din apropiere, dacă tot pare că zăpada s-a dus suficient.

Duminică suntem puțin cam obosiți sau poate doar leneși pentru o plecare matinală. Până ne decidem ce facem și ne pregătim de plecare se face 11. Alegem să lăsăm mașina acasă și luăm busul până la baza traseului, în Sennwald. Iar la întoarcere vedem la fața locului, poate luam un tren din valea de peste munte.

Au venit căldurile și alergarea nu se prea lipește de mine pe urcare. Câteva sute de metri pe asfalt și intrăm în pădure, unde-i mai răcoare. E plin de leurdă; miroase puternic și plăcut a usturoi. Încercăm să mărim viteza, dar în mare parte mergem în ritm vioi; ei bine…hai că mai și alergam ușor pe unde ne permitea înclinația. Încercăm scurtături, dăm de o cascadă, ne mai înfundăm. O mică parte din urcare era pe asfalt și tot încercam să-l evităm. Drumul e liber cu excepția unor localnici care veniseră la un popas din drum să facă un grătar.

*un loc perfect de duș pentru zilele călduroase de la vară

Traseul continuă pe un drum forestier și la un moment dat trebuie să trecem prin tunel care-mi dă ușoare emoții.

Scurta trecere prin tunel mă face să mă gândesc la explorări prin peșteri. Nu sunt deloc tentată de așa ceva. Sunt convinsă că-i frumos, dar senzația pe care o am în asemenea spații nu-i deloc plăcută.

Peisajul începe să arate interesant – stânci, cascade, pădure, priveliște frumoasă către valea Rinului.

Facem un mic popas la cabana Alp Rohr, încă închisă. Cred că este unul dintre motivele pentru care îmi place așa mult pe aici – sezonul de iarna s-a terminat, iar cel de vara încă nu a început. Așa că suntem singurii drumeți pe aici.

De la cabană începe, în sfârșit, poteca. O pierdem de câteva ori căci mare parte din semne sunt acoperite încă de zăpadă. Ne simțim bine, alergăm prin zăpadă și o luăm cam pe lângă poteca de vară, în sus, pe unde apucăm.

*vedere spre Vf. Hoher Kasten

Ne apropiem de creastă și, tot ocolind porțiuni cu zăpadă sau noroi, ne trezim urcând aiurea prin iarbă. Care pe unde are chef. Ștefan o ia mai spre potecă, în stânga, iar pe mine mă ia valul și-i tot dau în sus. Pare lejer. Iarba e uscată și nu alunec pe ea. Mă simt așa bine că… fac o boacănă. Urc, urc și ups, mă blochez. Îmi dau seama că descățărarea nu prea e o soluție. A început să devină cam abrupt și pe lângă iarbă sunt petice de stâncă fărâmicioasă. Fix acum a început să sufle și vântul puternic și mă dezechilibrează ușor. Cum am reușit sa ajung aici? Cele mai tari senzații (în sensul de frică) pe munte le am pe pantele înierbate și tocmai pe așa ceva am luat-o. Mi-o caut cu lumânarea. Nu e foarte mare hăul din spate, dar nu mă văd oprindu-mă ușor dacă alunec pe aici. Ceva tot se rupe într-o asemenea cădere. Pfff, analizez variantele din jurul meu. Vântul a luat-o razna; dacă îmi bate în față simt cum mă chinui să respir. Încep să simt frigul și o ușoară frică. E și un strop de plăcere bolnavă când mă trezesc în situații de genul acesta, dar acum mă concentrez pe ce trebuie să fac în continuare să ies de aici. Momentan am dat de o bară metalică prinsă bine în stâncă și mă țin de ea cât timp îmi reglez puțin pulsul. Ștefan a ajuns pe potecă și-mi zice să nu merg mai sus că pare nasol pe acolo. Îmi zice să descațăr. Ok, o părea banal din poziția lui, dar mie coborârea pe așa ceva nu mi se pare o opțiune. Până la urmă, trasez o linie imaginară care mi se pare mai ok și încerc. Merg cu foarte mare concentrare, încet, atentă la aderență, la fiecare pas. Trec de partea puțin stâncoasă și ajung iar la smocuri de iarbă uscată. Îmi fac un fel de trepte pentru picioare (cam greu cu adidașii), înfig bine mâinile în pământ și ajung, într-un final, la Ștefan. Pfiu, a trecut acum, dar parcă nu-s normală. Acum mă uit în urmă pe unde am venit și tot nu-mi arată a fi dificil. Dar când eram acolo îmi părea că dacă îmi alunecă un centimetru piciorul, mă duc la vale și nu mă mai opresc.

*încă mă uit pe unde am venit și nu pricep cum de mi-a dat atâtea emoții. De ținut minte!

Răsuflu ușurată. Mai urcăm 50 metri și ne lovește din plin peisajul. O căldare frumoasă cu lac, vârfuri cu rămășite de zăpadă… Ah, ce bine-i pe munte!

*Vf. Säntis în zare

Cât mai admirăm peisajul încercăm să ne decidem pe unde s-o luăm în continuare. Hai până pe vârf, apoi coborâm direct și încercăm s-o luăm spre casă. Inițial ne gândeam să înconjurăm lacul, dar tare mi-e că poteca nu-i ok înca pentru cum suntem echipați.

Mai e destul de puțin de urcat. Alerg ușor, dar vântul din spate mă corupe la sprint și alunec pe o treaptă acoperită cu noroi. Poc, pe jos. Bravo Monica… Mă julesc puțin la mână și atât. Dar parcă-mi pierd ușor încrederea în mine azi. Așa că la prima porțiune care mi se pare dubioasă în drumul spre vârf, decid că nu vreau să risc. Poteca e acoperită de zăpadă, panta mi se pare destul de mare, nu sunt urme… Mă gândesc că cine știe ce e mai încolo. Avem colțarii ăia mici la noi, dar nu, eu pe acolo nu o iau. Nu azi. Ștefan e înțelegător și facem cale-ntoarsă.

*gata, hai înapoi

Vântul suflă din ce în ce mai tare, de data asta din față. Îmi îngreunează incredibil de tare coborârea și mă simt nesigură. Cred că la Călțun, acum mulți ani, am prins ultima dată vânt puternic, când s-a rupt cortul.

Urmează o coborâre faină până la cabana Ruhesitz, unde speram să ne oprim la un suc. Era deschisă acum o lună; mă gândesc că e și acum.

Poteca o mai pierdem din când în când și-o mai tăiem prin zăpadă.

N-am alergat foarte mult până aici, dar avem timp să recuperăm. Mai sunt cam 20 km până acasă.

Lăsăm în urmă peisajul montan și ne îndreptăm către valea liniștită și verde – Appenzeller. Mai facem un popas lângă cabana Ruhesitz, pe iarbă. Speram noi la mâncare și băutură, dar n-a fost să fie. E închisă acum. Mai analizăm harta si schițăm un traseu în mare, spre casă. Cu foamea stăm cam rău. Îmi promit că data viitoare nu mai plec fără ceva bun, solid la mine – un sandwich ceva. Acum visez la o  friptură, o salată mare și o Cola.

Vrem să evităm să dăm de asfalt, așa că alegem o potecă care urcă iar pe un mic vârf, Fänerenspitz. Cât de mișto e că suntem singuri pe aici, cu brazi, pini, poienițe pline cu brândușe albe în jur. Într-o parte vedem valea unde locuim și lacul Bodensee în zare, în cealaltă valea Apenzeller și în spate lăsăm vârfurile mai înalte.

Brândușele albe arată interesant; sunt așa… lăptoase. Eram mai degrabă obișnuită cu cele mov și galbene.

Urmează o coborâre lungă până în Eichberg și reușim să fentam șoseaua în mare parte. Pe hartă nu găseam soluții pentru asta, dar la fața locului ne-am descurcat. Iupiii!

În Eichberg se termină drumul forestier și o luăm printre case. Adidașii mei sunt pe cale să se destrame în totalitate. Încerc să am grijă cum calc, încât să mă țină până acasă. Nimerim încă un mic deal și apoi mai avem cam 5 km. Alegem să finalizăm alergarea la gară, singurul loc unde mai găsim la ora asta un magazin deschis. Nu de alta, dar avem o foame și o sete în noi greu de descris :)).

În asteptarea celor noi…îmi iau adio încetișor de la dragii mei chinuiti de alergări, plimbări și cățărari, cusuți și peticiți deja de prea multe ori.

*cred ca a venit timpul sa renunt la ei 🙁

Câteva filmulețe:

*noul stil de alergare la deal, prin zăpada; mai am de lucrat la el

 

*vântul de pe creastă

 

*bucuria alergării la vale, prin zăpadă 🙂