Data: 02 aprilie 2016.
Destinația: în jurul casei, pe valea Rinului; Elveția, Austria (Feldkirch) și Liechtenstein.

Sâmbăta o cedăm cumpărăturilor. Îmi tot caut adidași de alergat și nu gasesc ce vreau. Pe partea de shopping nu am avut noroc, dar ne-am ales cu o plimbare plăcută cu bicicleta prin trei țări și cu mici cumpărături de’ale gurii din Austria.

Cu mâncare la pachet și coburile parțial pline, că nu se știe niciodată ce ne trece prin cap pe drum și pe unde ajungem, o luăm ușurel spre Austria. Mai completăm desaga la primul supermarket ieșit în cale cum trecem granița că foamea parcă ne urmărește azi.

În mare parte e pistă de bicicletă separată. Grădinile sunt deja puse la punct sau în curs de amenajare, pline de flori și plăcute la vedere.

La primele magazine de pe listă ajungem fix la închidere din păcate, așa că pedalăm până la un Hervis mare, cu ceva mai multe speranțe. M-au zăpăcit culorile de la hainele sport, dar ce căutam tot n-am găsit.

Ne gândeam să oprim și la niște zone de cățărat, să vedem potențialul, dar le-am ratat și p’alea. Renunțam la încercări și pornim spre Feldkirch.

Viteza e mică și opririle dese – mai pe la un parc auto scanând mașinile mai mari, în care s-ar putea dormi bine, mai pentru îndesat în burdihane.

*prin centrul orașului Feldkirch

La o biserică veche din drum, St. Michael din Feldkirch,  facem iar popas. E cocoțată pe un delușor și se vede frumos de aici. În curtea interioară mă chiombesc la o adunătură de cranii și mă întreb ce-i cu ele acolo. Mda… un osuar… nu găsesc detalii. În curtea bisericii e un mic cimitir plin de flori. Câțiva localnici au venit să le mai îngrijească.

Intrăm în Liechtenstein fără să ne dăm seama, dar la castel nu ne mai tentează să mergem. Însă mă lasă Ștefan să decid pe unde să o luăm….nu-i a bună. Normal că aleg un drum care să-mi chinuie corpul. Hai să trecem dealul.  Ștefan o ia înainte cu o lejeritate uimitoare când eu mă strofoc la greu să urc panta asta. Probabil cei 16km pe care-i face zilnic până la birou și înapoi se simt acum.

E al naibii de greu, dar și când vine coborârea pe sepentine, în viteză, ce tare e! Mai nasol e că mi-am pierdut ochelarii și nu-i așa plăcut pentru ochi.

Din vârful dealului se vede Hoher Kasten, un vârf pe care tot vrem să urcăm. Pare că s-a dus zăpada. Am putea alerga mâine pe acolo.

Ne întoarcem spre casă pe pista de biciclete de pe malul Rinului.

Ziua se termină cu o pufuleală. Pfoai cum îi sticlesc ochii lui Ștefan când vede cum o pisică de pe drum vine spre el. Gata, a lui e! Pentru smotocit, normal. În general sunt mai sperioase.