Data: 10 decembrie 2016.
Destinația: Vf. Säntis 2502m, Alpstein, Appenzeller Alpen, Elveția.
Echipa: Ștefan și Monica.

Album foto.

Cu toate că a venit deja iarna, ne stă pe creier o restanță și anume să ajungem pe cel mai înalt vârf din zonă – Säntis. Nu ne vine să credem că am reușit aproape un an întreg, de când ne-am mutat în Elveția, să-l ratăm. Dar uite că a venit și ziua lui. Face parte din masivul Alpstein din lanțul Appenzeller Alpen.

Legenda spune că era cândva un uriaș pe nume Säntis sau Sämtis, iar Meglisalp (sătucul cocoțat în munți) era perna lui cu iarbă catifelată și flori. Sunt multe povești simpatice din zonă, cu uriași, elfi și prințese.

În vară, la o drumeție prin zonă, am ochit o potecă interesantă și pe acolo ne gândim s-o luăm dacă avem noroc să nu fie încă prea multă zăpadă.

Ne iese o trezire matinală și pornim pe traseu când se crapă zorii. Satul de la baza muntelui e încă amorțit și bruma acoperă dealurile. În jurul vârfului e zăpadă, dar suntem echipați bine și încrezători că azi vom ajunge acolo. Ce departe pare…

Pornim din Wasserauen pe un traseu cunoscut până in apropiere de lacul Seealpsee. Dar nu mai coborâm la lac ci o luăm pe o potecă îngustă, pe curbă de nivel, care ne duce la un mic sat cocoțat în munți – Meglisalp. Nu pare a fi locuit acum. Probabil doar vara sunt căsuțele de piatră pline. Aerul rece ne trezește bine. Suntem singuri pe traseu și mă bucur de fiecare pas și de tot ce e în jur. Abia aștept să-și facă soarele apariția. E încă ascuns după munți, dar a început să lumineze crestele.

*Seealpsee în dreapta și vf Säntis în zare

Zăpadă nu-i și o cam dăm în alergat. Doar câteva treceri cu gheață și încercări de poze ne mai fac să încetinim.

*satul Meglisalp

Ne simțim super bine amândoi. Ajungem la Meglisalp și ne imaginăm cum ar fi să locuim aici pe timp de vară. Renunțăm la ideea de popas mai lung că e prea frig încă. Mai urcăm puțin, să dăm de soare.

Ieeei, soare! Vai cât de bine e! Câteva capre negre zburdă în apropierea noastră, iar vârful e din ce în ce mai aproape.

E prea frumos și merităm o pauză mai lungă. Ne întindem pe iarbă la soare, la o cană de ceai, ouă fierte și ceva dulce, bineînțeles. Nu-i rău deloc. Aș putea să rămân aici, să meargă doar Ștefan până pe vârf, să facă poze și să mă culeagă la întoarcere, nu? Și așa vârful o să ne întâmpine cu prea lume multă probabil.

În cele din urmă reușim să renunțam la bine și să continuăm traseul. E din ce în ce mai multă zăpadă, dar nu pune probleme.

Ah, ce bine-i la soare!

Ne apropiem de vârf. Terenul devine ceva mai abrupt și cu mai multă zăpadă, dar suficient de ușor încât să nu ne dea emoții.

În zare se vede lacul Bodensee, acoperit momentan de nori.

Gata, am ajuns la nebunia de pe vârf. Un întreg set de construcții. Un soi de shopping mall pe vârf. Cu restaurant, muzeu, hotel și un magazin cu suveniruri chiar drăguțe, dar și cu prețuri pe măsură. Și destul de multă lume care a urcat cu telecabina să se bucure de priveliștea de aici într-o zi cu soare. Ne așezăm la terasă, la o bere și o Cola. Pentru coborâre vrem să încercăm un alt traseu.

Vf. Säntis 2502m

Gata, ne-am încărcat bateriile. Ne învârtim puțin până găsim ieșirea către traseul dorit. Au făcut un tunel pentru asta. Trecem prin el apoi începe o coborâre abruptă cu lanțuri. Urmează să facem dreapta curând s-o luăm pe celaltă vale. Când ajungem însă la bifurcație observăm că traseul e marcat cu albastru – adică dificil. Mă uit în jos și mă apucă amețeala. Eu pe aici nu cobor așa echipată. Ștefan descațără cu grijă câțiva metri prin zăpadă. Îi zic să se întoarcă că eu nu mă bag la așa ceva. Nu-mi vine să cred că a luat-o în jos fără stres. Mai analizăm puțin situația și decidem să ne întoarcem totuși pe unde am venit. Las’ că avem timp să explorăm toate traseele din zonă.

Revenim pe vârful Säntis. Ne dăm seama că am cam lungit-o pe aici și s-a făcut târziu. Ar fi cazul să ne mișcăm mai repede. Ne uităm la traseul pe care voiam să o luăm. Brrr, mă ia cu furnicături când văd ce abrupt e începutul. Nu, nu sunt pregătită pentru așa ceva.

*coborârea pe traseul Lehmen la care am renunțat

Coborâm cu spor și bucurie.  S-a răcorit acum și e perfect.

Ajungem iar la o intersecție de trasee și Ștefan vrea să încercăm altă potecă. Mi se pare cam târziu pentru încercări. Tot vreau să fiu mai responsabilă. Dar reușește destul de ușor să mă convingă.

Cum să fie o idee bună să aleg un traseu necunoscut, noaptea, într-o zi de iarna? Alergăm până la prima zonă mai dubioasă cu zăpadă. Fiecare își alege ruta pe care o consideră mai ok. Dar nu-i prea bine. Colțarii de adidași pe care-i avem ne ajută, dar parcă nu suficient pentru cum e aici zăpada. Mă uit la Ștefan cum se duce prea în miezul problemei și-mi stă inima-n loc. O luăm încetișor, cu emoții și scăpăm nevătămați. Aș vrea să mă întorc pe poteca cunoscută, dar nu-mi vine să mai urc panta asta. Fie ce-o fi. Simt că începe aventura. O dăm iar în alergare, cu voie bună, printre smocuri de iarbă, stănci și petice de zăpadă.

Nu mai e nimeni pe traseu. Nici măcar urme nu sunt. Dar sunt multe capre negre care se întrebă ce căutăm oare pe aici. Aici e locul lor de joacă acum; drumeții s-o ia prin alte părți.

Nu-mi pare deloc un traseu ok în condiții de iarnă. Ca să nu mai zic de cum suntem acum echipați. Continuăm cu grijă, dar și cu o oarecare grabă. Nu știm ce ne așteaptă mai încolo și în curând se lasă întunericul. Ștefan  nu știu ce are de e așa încrezător că am scăpat de zonele dificile. Se mai calmează terenul, apoi dăm  de lanțuri, apoi, iar se liniștește, apoi intrăm pe o curbă de nivel care-mi dă emoții și de căderi de pietre și de alunecări pe zonele cu zăpadă.

La fiecare traversare pe zăpadă fac pași mici, cu atenție maximă. Chiar nu vreau să alunec. Ștefan trece destul de lejer și mă așteaptă.

Pfiu, am ajuns la niște căsuțe și se vede valea unde o să fim pe teren cunoscut, în siguranță. Soarele a apus și răsuflu ușurată. Sper să nu avem surprize și de aici încolo. Se întunecă, dar luna luminează destul de puternic. Cerul e plin de stele. Bucata asta de coborâre e tare plăcută. Am scăpat de stres, am simțit nițică aventură, am fost în sfârșit pe Vf. Säntis și acum ne relaxăm admirând cerul.

Puțin mai jos e lacul Seealpsee și se văd câteva frontale. Le aprindem și noi să nu speriem lumea. Câțiva au venit la lac cu aparatele foto.

Resimt oboseala și cer pauză pe malul lacului. A ieșit totul bine până la urmă și acum mă simt perfect.

Până la mașină mai avem câțiva kilometri pe soșea. Trec destul de repede intr-o ușoară alergare.

*una dintre legendele din Meglisalp aici