Sâmbătă, 20 feb 2016: la schi în St. Anton am Arlberg.

Duminică, 21 feb 2016: la alergat din Altstätten până în St. Anton- ul elvețian, de lângă casă.

Ștefan visează de ceva vreme la schi. Eu cam mustăcesc. Nu știu de ce, dar parcă mi-am pierdut din entuziasmul pentru schi pe pârtie. Săptămâna din Austria mi-a fost suficientă. Mă simt și rău, aș mai avea și treabă la calculator… probabil nu mai mergem. Vineri seara, destul e târziu, accept cumva o plecare. Vedem de dimineață dacă reușim să ne trezim.

Sâmbătă e grea trezirea. Ștefan e mai sprinten și pregătește mai tot. Plecăm destul de târziu spre Austria, cu nu prea mare chef din partea mea. N-are ce să fie rau, îmi dau seama, e doar o stare de-a mea. Destinația este stațiunea St. Anton, situată cam la 80 km de casă. Mai aproape decât era Sinaia față de București. Primele poze le-am văzut acum mulți ani și mi se părea o minunăție de loc, câteva căsuțe cochete înghesuite la poalele munților într-o vale înfundată. De mult voiam să ajung pe aici, dar acum nu am mari așteptări.

În stațiune ajungem pe la 9 și ceva, dar ne ia juma de oră cel puțin să găsim un loc de parcare. Apoi mai pierdem ceva timp cu închiriatul clăparilor pentru Ștefan căci din vacanța de acum 3 săptămâni a inversat din greșeală clăparii cu ai unui prieten.  Vremea pare acceptabila, deși stiu că soarele va lipsi toată ziua. Ne scuturăm de bani cu skipass-ul pentru o zi și urcăm în prima telecabină pe la 10 juma. La ce lipsă de energie am, nu-mi fac griji însă că a rămas prea puțin timp până la închidere.

Ajunși pe vârf, ieșim în haos. Vânt și ceață. De aici mai pornește o minigondolă simpatică până mai sus, care se balansează puternic și ne aduce aminte de cea din Iran, dar nu se poate schia de acolo; e doar pentru priveliște. O lăsăm pentru o dată viitoare, când se va și vedea ceva de pe vârf.

Și-acum încotro? Senzația e foarte dubioasă. Nu vezi pe unde mergi, nu-ți dai seama dacă o iei în sus sau în jos cu schiurile și te ia cu amețeală de la primele viraje. Parcă nici nu mai știu să stau pe schiuri. Dar zăpada e genială, îți dă senzația de plutire într-un puf perfect.

Scăpăm nevătămați din prima parte a pârtiei, doar cu o mică trântă la Ștefan și cu niște dezechilibrări la mine și ups, teleschi. Am oroare de teleschi în general, dar ăsta îmi dă emoții maxime. Ultima bucată de urcare e pe o pantă foarte înclinată de-mi stă inima-n loc. Pfiu, am scăpat. Emoțiile astea însă mă fac să-mi vină cheful.

La prima cabană din drum ne oprim la o supă caldă, presărată cu fulgi de nea. Acum că ne-am energizat puțin, hai la luptă cu zăpada!

Încetul cu încetul, îmi revine bucuria. Condițiile de pe pârtie sunt geniale. Zăpadă mare, nebătătorită, ninisoare, ceață și vânt pe alocuri. Asta-i iarna! Ah, ce greu e, dar ce-mi place! Așa-mi aminteam eu că trebuie să fie la schi – cu hopuri și condiții ceva mai dure. Mușchii urlă puternic la fiecare câteva viraje.

Ce bine-mi pare acum că am venit. Îmi place la nebunie. Simt că mă reîndrăgostesc de sportul ăsta. La una din ture mă despart de Ștefan si nimeresc o pârtie destul de liberă și mă simt alt om deja. El o ia pe negre.

În a doua parte a zilei rămânem din ce în ce mai puțini pe pârtie. Probabil ninsoarea abundentă nu e pe placul tuturor și nu putem decât să ne bucure treaba asta. În alergătură prindem și ultimul telescaun către vârf și ultima coborâre o facem aproape singuri pe pârtia genială, plină de zăpadă.

Mai e puțin până la baza pârtiei și se aude muzică din toate părțile, de la cabane. ApresSki Party. Alegem și noi una și ne întindem pe aici vreo oră, mulțumiți de o zi excelentă.

Cumpărăturile pentru casă le facem din Austria mai bine și dăm o raită prin centru. Chiar e foarte drăguță stațiunea asta de fițe. Parcă-s fițe mai de bun gust :).

În sfârșit am avut parte de o zi de iarnă. Cam târziu, dar ce să-i faci?

Ajungem acasă rupți de oboseală, iar duminică ne trezim cu greu și cu muschii făcuți ferfeliță.

Incredibil cât de tare ne resimțim după câteva ore de alunecat prin zăpadă mare.  Dar e atât de frumos afară că nu putem sta locului nici azi. 14 grade și soare. Cum să nu ieșim la o alergare?

Găsesc un vârf, “St. Anton” (1107m), în apropierea casei și construiesc repede o rută pe Strava. A fost o alergare pe cinste, chiar dacă extrem de grea pentru picioarele obosite de ieri.

N-are treabă cuțu… s-a pus frumos la soare:

Dar nici nouă nu ne e rău.

De pe vârf se vede frumos în ambele părți, fie că te uiți spre Alpi, fie spre lacul Bodensee.

Ce ciudat…ieri ne jucam în zăpadă, azi suntem inundați de soare și căldură. Popasul încercăm să nu-l lungim, cum am făcut acum două săptămâni, iar o sa ne scadă cheful de a continua.

Prima parte a coborârii îmi dă iar de furcă din cauza combinației ideale de iarbă cu noroi. Cât pe ce să mă lungesc de câteva ori pe traseu. Crește frica și scade considerabil viteza. Stau și mă întreb cum am coborât în viteză la Zugspitz anul trecut? Zburam pe coborârea prin noroaie mult mai mari. Oare era adrenalina de concurs sau faptul că după ce alergasem deja 40 km nu-mi mai păsa de nimic?

Spre marea surprindere a lui Ștefan, s-au strâns azi 18 km, cu 1000m urcare. Și când se gândește că n-avea chef să iasă din casă…. că era prea obosit și-l durea capul.

Link poze schi Austria – St.Anton (Austria)

Link poze alergare Altstatten-St.Anton (SG) și retur.