Data: 03 oct 2015.
Destinația: România, Zărnești, Piatra Craiului.
Echipa: Ștefan, Monica și Dragoș (la maraton), Adriana, Andrei, Cris, Bejan, Adriana și mama lui Ștefan (susținători). Veniți din București, Berlin și Cluj :).

4000 km pentru 7 ore frumoase de chin și extaz :). Noroc că am zburat de data asta. Partea proastă e că zborul către București e la ore imposibile și ne dăm puțin programul peste cap. Nu că am fi fost prea odihniți înainte.  Vineri spre seara reușim să ajungem la Zărnești, după un drum foarte aglomerat. Ștefan ajunge mai devreme și ridică pentru amândoi pachetul de concurs. Pe mine mă culege Dragoș din Sinaia, unde am oprit pentru o ora-două și ajungem ceva mai târziu, dar mai prind puțin din atmosfera de la Casa de Cultură. Nu-mi vine să cred că sunt așa nepregătită pentru maratonul pe care-l aștept cu sufletul la gură de multă vreme. Cam de când l-am terminat anul trecut. Nu mai am sistem de hidratare la rucsac, cu odihna sunt în urmă…. Cu toate astea nu mă stresez așa tare cu asta. Mâine oricum va fi o zi minunată. Știu asta. N-are cum să fie altfel în Crai, fie că alerg cum mi-aș dori, fie că scârțâi. Oricum anul acesta vreau să testez ce înseamnă să pornesc mai tare în primii km și să încerc să evit aglomerația de la corzile fixe.

Deși mai toate concursurile la care am participat până acum (nu prea multe) mi-au rămas la suflet, MPC-ul ocupă un loc special. A fost primul care mi-a înfiripat acum câțiva ani gândul că poate cândva mă voi apuca de alergat și voi participa. Atmosfera de la start și de la premiere de acum vreo 5 ani, când am fost doar spectator,  a fost primul imbold.

Să revin la cursa de anul acesta. Adidașii i-am cusut, dar de sistem de hidratare pentru rucsac tot n-am reușit să fac rost. Las’ că mă descurc cu o sticlă de jumătate pe care o s-o țin în mână și o s-o mai umplu la punctele de alimentare. Să-mi iau sau nu alea de compresie pentru gambe? Nu prea le-am testat, dar am înțeles că ar fi bune împotriva crampelor și cum în ultimele două săptămâni mă trezesc noaptea din cauza lor când încerc să mă întind puțin, poate ar fi cazul să le iau. Culcarea iar o întârziem din păcate și un mic ghinion cu căldura la pensiune îmi strică cele câteva ore rămase de somn. Pare că doar la noi în cameră nu s-au încălzit caloriferele. Totuși sunt mai odihnită acum față de alte maratoane. Cumva încep să mă obișnuiesc și parcă nu mă mai stresez așa tare. Dar emoții cât casa tot am. Nu știu exact pentru ce.

*mai frumos nici că se putea să cos :))))

Trezirea e greoaie. Intru la duș și mă rog să vină apa caldă. Ieeeei, a venit! E chiar fierbinte. Mă chircesc și stau nemiscată cu dușul pe mine. În sfârșit începe să-mi iasă frigul din oase. Așa nu-mi mai vine să ies!

*priveliștea de la cafeaua de dimineață

Nici de micul dejun nu prea ne-am ocupat. Avem pâine și măsline si niște struguri. A, și Ștefan a fiert două ouă care nu prea mă atrag. Știu că ar trebui să mănânc mai mult, dar gândul la mâncare îmi cam provoacă greață. O cafeluță în curte, o țigară și puțină socializare cu alți participanți și gata, ar cam trebui să ne pregătim de plecare. Îmi încerc iar norocul și-l întreb pe unul dintre alergători daca are cumva un sistem de hidratare în plus. Răspunul a fost unul la care chiar nu mă așteptam – da, are. Nu pot să cred. Uite că n-o să mor de sete. Ce bucurie!

Ce am zis că voi face de data asta și nu am mai făcut până acum:

  • voi alerga câțiva km de înălzire (3-4) înainte de start
  • nu voi mai face poze în timpul concursului
  • nu voi mai sta la povești cu alți alergători în timpul concursului că prea mă întind de fiecare dată la palavre
  • voi alerga cât de tare pot la început și voi vedea ce-o să mai pot spre final
  • azi e ziua mea și mă voi bucura la maxim de ea (nu de naștere, ci pur și simplu…).

 

Și acum, ce mi-a ieșit:

Pornim cu gecile pe noi, într-o semi-alergare către punctul de start, dar e deja destul de târziu așa că  încălzirea se reduce la 1,4 km alergați încet. Bine și așa, față de nimic. Ne întâlnim la start cu Mike, Claudia, Adi și alții din comunitatea faină de alergători și ne punem la coadă. Dacă tot n-am prea mâncat de dimineață deschid un gel și iau jumătate din el. Poate, poate… prind puțină forță. Mă simt cam fără energie și încă nu am pornit. Începe “covorul roșu” și îi aplaudăm cu spor și drag pe câștigătorii din anii precedenți. Încă nu pot să înțeleg cum reușesc să zboare pe munte încât să temine maratonul în mai puțin de 4 ore. Căci eu cred că zboară, nu aleargă. Mai zbor si eu de multe ori, dar doar cu mintea, corpul nu vine după mine. Ba vine câteodată, când visez că alerg, că zburd prin munți. Ah, ce ușor pare în vis! Parcă plutesc; sunt ușoară si mă arunc de pe o stâncă pe alta fără să simt vreo urmă de efort. Mda, să ies din vis, că realitatea-i alta. Alergările pe munte sunt extrem de rare, iar antrenamentul nostru de câte 5-10 km prin parc sau prin pădure, pe plat, nu ne prea ajută. Poate ne menține cât de cât, dar nu prea are treabă cu ce se întâmplă la un maraton montan. Dar “operațiunea căsuța în Alpi” pare că prinde contur :). Să locuim într-un sătuc la poalele munților….nu mai am rabdare. Parcă mi-e și frică să nu intervină ceva și să se destrame visul.

10-9-8…1 Staaaart! De data asta suntem destul de în față si lumea din jurul meu țâșnește. Pornesc și eu destul de tare și simt cum crește pulsul și-mi taie respirația. Dar forțez cât pot. Oare cât o să pot? Momentan alerg mai tare pe urcarea lină de la început decât alerg în mod normal pe plat. Mi-e clar că n-o să mă țină mult, dar curând trec gândurile și încep să mă bucur de alergare. Răcoarea de care mă bucur la început nu ține mult. Parcă mă cam dor gambele, dar nu tare. Probabil e de la echipamentul de compresie pentru gambe, cu care nu sunt obișnuită. Mă trezesc cu Mike în fața mea și mă mir că am reușit măcar în primii km să țin pasul cu ea. Că eu forțam cât puteam, iar ea doar își făcea încălzirea, asta-i altă poveste :).

Foto credit: Mischa Vlasceanu

Foto credit: Oana Grigore

Începe micul urcuș către Măgura. Am prins ceva forță și mă simt incredibil de bine. Lumea aleargă și nu mă blochez ca anul trecut pe aici. Chiar mai iese câte o depășire mică. În sat trec pe lângă Ovidiu care ne încurajează. Telefonul tot bâzâie, dar încerc să nu-l bag în seamă. Vreau să-mi eliberez capul de probleme. E ziua mea asta! E o sâmbătă minunată și alerg în Craii mult iubiți. Uite ce frumos e! Încerc să uit de telefon. Îmi trec prin minte totuși, fără să vreau tot felul de întâmplări – ori legate de sănatatea celor apropiați, ori legate de firmă. Totuși, n-avea ce să se întâmple fix acum, încerc să-mi zic. Apoi iar mă extaziez de tot ce e în jurul meu. Și iar mă macină că poate s-a întâmplat ceva….și tot așa. Deschid mobilul până la urmă și citesc mesajul “suna-mă cănd poți” de la un prieten care este și client al firmei. Of, ce s-o fi întâmplat? Oare e plecat acum pe undeva? Oare are probleme? Are doar un bilet de avion parcă și trebuia să se fi întors deja. Macar nu e un mesaj cu o întâmplare gravă. O să-l sun când termin, nu pot să vorbesc acum. Dacă era chiar așa urgent mi-ar fi descris și problema. Oare în haosul din ultima vreme am greșit eu ceva? Din când în când gânduri de genul ăsta nu-mi dau pace. Le înlătur destul de rapid de câte ori apar, dar tot mai revin. Cred că am cam obosit să fiu în permanență în stare de încordare, să mă aștept mereu la ce e mai rău. Vreau liniște. Doamne, cât de bine e când reușesc să-mi eliberez mintea. Și cât de bine se potrivește alergarea cu treaba asta.

Începe să-mi fie extrem de cald și mă gândesc cum să-mi scot geaca de pe mine fără să mă opresc și fără să mi se pună un cârcel cum am mai pățit alte dăți. E și mai multă lume pe margine care ne încurajează. Atmosfera e foarte tare și bucuria crește din ce în ce mai mult. Cerul e complet liber de norișori. Se vede foarte frumos, dar de dragul alergării, visez să se adune câtiva nori și să-mi facă o surpriză frumoasă. Sunt foarte certată cu căldura, mai ales când alerg. O cursa ideală pentru mine e cu ploaie sau ninsoare și cu multă stâncă. Încerc totuși să nu scad ritmul pe urcări, chiar dacă simt cum mă topesc, iar inima cam sare din piept. De durerile din dreapta/stânga (ficat/splină sau ce-o fi pe acolo) nu mai zic nimic. Sper să treacă curând. Ce bine că m-am decis la fustă! Pe căldura asta cred leșinam in pantalonii lungi și destul de groși.

Mai vine un urcuș și inevitabil, încep poveștile cu cei din jur. Amintindu-mi de ce mi-am promis la începutul cursei, încerc să nu dau curs, dar…dar, concursurile astea sunt frumoase nu doar pentru plăcerea alergării pe munte ci și prin oamenii pe care îi întâlnești mereu și pe care-i simți instant prieteni. Monica, te rog eu mult, măcar încercă să asculți doar și să vorbești cât mai puțin! Vezi de urcarea ta! Încep chiar să mă distrez în gândul meu de “cearta” asta. Chiar dacă mai stau la povești, mă străduiesc să o iau la goană atunci când dau de o pantă mai lină, măcar acum, când mă mai țin încă puterile. Mă bucură să văd și să aud de entuziasmul celorlalți. Și zâmbesc când alții îmi povestesc cum încearcă să fugă din oraș în fiecare weekend. Ce bine! Sper să devină o modă.

Undeva, prin pădure, parcă simt că mă lenevesc. Mai uit câteodată că sunt la alergare și mă mai năpădesc gândurile; apoi revin la prezent. Mike, care nu știu când ajunsese în spatele meu, mă depășește și nici că o mai văd până la finish :). Ștefan pe unde o fi? A luat-o înainte binișor. Pe coborârea de la stână mă simt în al nouălea cer. Chiui de bucurie în sinea mea și alerg cu brațele deschise, doar doar de-aș îmbrățișa locul. E perfect.

La punctul de alimentare “La Table” stau doar cât să-mi umplu paharul propriu cu apă, să iau o felie de măr și o iau la pas, încetișor, până termin de băut. Apoi începe iar alergarea. Mă mai bucură cât de cât răcoarea din pădure, dar tot sufăr de cald. Mă întreb deja cum o să fie marele urcuș prin soare până la Funduri. Greu n-a fost. Chiar m-am simțim bine și aveam tendința să depășesc, dar, ca de obicei, mi-era jenă. Așa că am stat la locul meu încercând să mai curăț traspirația de pe frunte care mi se scurgea în ochi. Și e cam enervantă usturimea de la șărurile ieșite prin piele. Dar nici să-mi pun buff-ul pe căldura asta nu mă încumet. Spre final, am noroc de câteva fete mai descurcărețe cu chef de urcare care iau inițiativa la depășiri. Hop-țop și eu. Visez să fac în viitorul apropiat MPC-ul singură sau cu câțiva prieteni, să vad cum e șa alergi cât de tare vrei, fix atunci când ai chef. Voluntarii sunt foarte energici pe aici. Încurajări maxime din partea lor. Of, după primul maraton, când ziceam cu mare convingere că nu mai vreau așa ceva, visam ca la următorul “Apuseni” să fiu voluntar și n-am fost, căci am vrut iar să alerg. Dar cândva tot voi fi :). O încercare (pur întâmplător) am avut la un concurs mai scurt în Germania și a fost fain sentimentul.

Ah, ce frumos e! Nu mai e mare de nori ca anul trecut aici, dar acum se vede totul de jur-imprejur. Sunt liberă și fericită! Și ce de oameni frumoși în jurul meu! Andreea scoate sunete care mă duc cu gândul la regrupari. Tare dor mi-e de cățărat la stâncă. Un voluntar e supărat că i s-a stricat clopoțelul, dar vine un alt alergător cu ideea de a-l lovi cu o piatră. Și încep să răsune până în vale cred încurajările :). Sunt tentată să fac poze că-i tare frumos, dar îmi aduc aminte ce mi-am promis – să rezist fără. Las’ că-mi vor rămâne întipărite în minte peisajele :).

Foto credit: Corina Fodor

Imi aduc iar aminte de mesaj, dar de data asta, fără să mă stresez. Îmi zic că “nu  e nimic grav, iar daca am greșit eu ceva, o să mă coste și cu asta basta”. Nimeni nu-mi poate lua bucuria din acest moment. Cât mai stau la coada de la corzile fixe raspund la mesaj că “sunt la maraton, …..etc”. Gata, acum o să-mi iasa cu totul și asta din minte. Treburile par să se miște mult mai rapid de data asta pe aici. Sunt încrezătoare și mă simt excelent. Începe coborârea și așa aș avea chef să zburd pe aici! Dar e destul de aglomerat încă și nu pot face asta. Fac un pas mai lung si “aaaaaaa”. Crampă. Mama ei de crampă! Au, au, au. Sar cei din jur cu intrebări dacă sunt ok. Sunt ok, doar doare, o să treacă. Încerc să le ascult sfaturile de cum să-mi treacă mai rapid și pornesc cu mare grijă mai departe și cu durerea clasică. Pași cât mai mici, nu mai întind mult piciorul și mă folosesc de mâini cât pot. Stau cu o ușoară frică de crampe la fiecare pas mai dificil, adică mai întins. Din când în când iar se pornește câte una, dar de intensitate mai mică. Schimb suficient de rapid poziția cât să nu se mai blocheze total gamba. Mă intreb dacă imi fac bine chestiile astea care-mi strâng mușchii așa tare. N-am mai avut așa probleme până acum. Să fie din cauza lor? Sau poate chiar m-au ajutat si aș fi avut parte de și mai multe crampe până acum. Habar nu am. Merg mai departe. Chef de alergat am în continuare mai ales pe aici, dar ne impotmolim deseori în grupulețe de alergători care par să fie cu mai mult chef de povești. Încep să prind și eu ceva curaj și începem să-i încurajăm pe băieții din fața noastră șă mărească ritmul. Chiar aș păstra de data asta poveștile pentru diseară. Când zic că începem, mă refer la mine și la încă două fete care alergăm de ceva vreme împreună – Ioana și Andreea. Băieții nu prea par să-și dorească, așa că ne fac loc să trecem. Și iar mai alergăm, iar încetinim și așteptăm să depăsim. Pe aici e chiar fain că e terenul mai accidentat și e ca un joc de copii cu alergatul pe grohotis, printre stânci sau rădăcini întortocheate. Cum să nu-ți placă?  Pe drum sunt întrebată de un alergător “dar unde te grăbești?”, cu toate că încerc mereu să nu deranjez pe nimeni și stau liniștită în spatele cuiva, fără să rog pe nimeni nimic, până am suficient spațiu de depășire sau până se oferă persoanele din față să mă lase să trec. Răspund cu zâmbetul pe buze “Ăăă, pai visez la sucul de mere de la Plaiul Foii că nu prea mai am apă”. Parcă mi-e puțin jenă….dar totuși, suntem la un maraton, parcă aș vrea să și alerg :).

*Foto credit: Andrei Popescu // *Ioana în frunte 🙂

Nu știu dacă frica de crampe a provacat și celelalte dureri, dar cert e că începe lupta. E un amestec între bucurie și durere. Problemuțele de care-mi era frică că-mi vor chinui cursa n-au aparut, însă am făcut cunoștință cu altele noi – junghiuri intercostale și crampe pe la burtă. Ce naiba! Probabil din cauză că am forțat la început….sau poate din cauza țigarilor. Mama lor de țigări. Acum mi se pare atât de absurd să vreau să fumez. N-o înțeleg deloc pe Monica fumătoare. Gata, e clar, nu-mi trebuie. Ajung la concluzia că atunci când mă simt liberă, mă simt și nefumătoare. Dar liberă par să mă simt doar pe munte și eventual după un efort susținut.

*Foto credit: Andrei Popescu // *Andreea, cu multă voie bună

Ajungem la Șprilea și îmi dau seama că scârțâi, dar energie mai am, iar picioarele încă vor. Am rămas deja și fără apă. E premieră și asta. Și e al naibii de rău. Am gâtul uscat și, din cauza junghiurilor, nu mai pot trage tare aer în piept. Trag doar jumătate, cât să nu mă-nțepe mai tare pieptul. Ce n-aș da pentru mai mult aer și niște apă. Dar nu mai e mult până la râu. Hai, dă drumul la picioare că merge!

Sunt cu gândul de ceva vreme la sucul de mere pe care l-am băut anul trecul la punctul de alimentare. Pfoai cum o să-l dau pe gât! Cred că am reușit să le fac poftă și celor din jur cu care alergam.

Aproape de râu ne așteptă voluntarii cu zâmbetul pe buze si cu pahare cu apă. Dau repede pe gât un pahar, le mulțumesc din suflet și pornesc mai departe în viteză. Mă mai opresc doar câteva secunde la râu să mă spăl pe mâini de pământ. Nu de alta, dar când mă ștergeam pe față, se mai amesteca și pământul cu transpirația…

*Foto credit: Oana Grigore

E prima dată când ocolesc râurile la un maraton. Nu știu nici acum de ce, că tare fain era sentimentul de răcorire. Plus că pe soarele ăsta, s-ar fi uscat adidașii în câtiva kilometri.

*Foto credit: Oana Grigore

Hai că nu mai e mult până la Plaiul Foii. Hai, mai rezistă puțin. Cât m-am spălat pe mâini, Ioana a luat-o puțin în față și am încercat să mă țin după ea. Dar mi-era deja atât de rău… A urmat partea cea mai grea pentru mine – drumul plat pâna la punctul de alimentare de la Plaiul Foii. Respiram pe jumătate, cineva îmi înfigea cuțite în piept, ficatul și splina au căzut de comun acord să-mi facă zile amare, iar căldura întregea sentimentul de sfârșire. Mi-a trecut prin minte și daca e posibil să-mi cedeze inima fără să-mi dau seama. Îmi doream să mă opresc, să mă arunc cu totul în râu și apoi să mă întind pe iarbă și să dorm. E drum drept, fără obstacole și eu abia mă târăsc. Mă straduiesc din răsputeri să mențin viteza. Simțeam că Ioana e singura care mă mai poate ajuta să nu mă opresc acum. Încă încerc să nu pierd contactul vizual. Știu că aș putea să o iau puțin la pas să-mi revin, dar nu vreau. Hai că poți! Mai e puțin și o să te oprești să-ți tragi sufletul. Te așteptă deliciosul suc de mere! Aleargă! Gândește-te că ești după o zi de muncă și acum trebuie șa-ți miști fundul afară, la alergat. Știu că nu vrei, dar sigur o să te simți mai bine după! Îmi revin iar în minte tot felul de probleme cărora nu le stu rezolvarea, care mă macină și nu-mi dau pace. Vreau liniște. Nu prea mai e nimeni în jurul meu acum și din când în când mai închid ochii încercând să mă imaginez zburând. Încă puțin și o să te oprești. Dar nu acum! Picioarele pot; nu-ți lenevi mintea!  A rămas mai puțin de un km și încep să aud încurajări. Parcă mă mai liniștesc. Stiu că pot ajunge în alergare până acolo. Apoi…mai vedem.

Când mă opresc, îl văd pe Ștefan și, fără să-mi dau seama, țip la el: “Ce cauți aici?” Mă așteptam să fie deja la finalul ultimului urcuș. Cred că s-a speriat de mine și a luat-o destul de repede din loc :)).

Eu când am auzit că am ajuns în mai puțin de 5 ore aici, m-am relaxat. Nu mă mai grăbeam nicăieri. Durerile înceapeau să se estompeze și să revină starea de bine. Cu setea încă mă lupt. Știu, știu că nu o să-mi facă bine, dar nu mă pot abține și dau pe gât 3 pahare cu apă rece. Știam că trebuie să mă opresc, dar chiar n-am avut puterea  asta și burta s-a revoltat bineînțeles pe urcușul spre Diana… Îl înțeleg mai bine acum pe Ștefan. Sper să fiu mai atentă cu apa data viitoare.

Mi-au umplut voluntarii bidonul la maxim cu apă și am pornit voioasă, cu dureri ceva mai mici spre Diana. Mă opresc puțin pe drum să-mi spăl sarea de pe față și continui într-o alergare ușoară. Aici iar ne așteaptă Ovidiu cu încurajări. Mai încerc să alerg câte puțin, dar panta devine din ce în ce mai înclinată așa că încerc să merg cât de tare pot. Cu respirația e mai greu căci tot nu pot să trag mult aer în piept. Junghiurile s-au cam accentuat. Oare mă afectează centura pentru puls? De ce o țin oare? Că oricum nu am ceas încât să verific cât de mare e… Poate ar fi fost inteligent din partea mea să renunț și la jambierele de compresie și la centura, dar n-am făcut-o. Mă întreb încă de ce.

Pe urcare mi-e mai bine, că apuc să mă odihnesc puțin. Oare o să prind putere pentru coborârea lină de la final? Îl vad pe Adi coborând, împreună cu alți oameni și cu cineva pe targă :(. O, nu! Ce s-o fi întâmplat? Sper că nimic grav. Il văd cum își ridică capul pe concurentul pe care îl cărau și mă liniștesc. Îmi cam revin în minte iar ganduri, de data asta mai mult cele cu problemele de sănătate (ale altora) și le învârt și sucesc și încerc să scap de ele. Azi e ziua mea…azi sunt fericită, dar mă cam sensibilizez puțin. Apoi iar zâmbesc. Sunt pe urcușul spre Diana. Un grup de voluntari gălăgioși (în sensul bun) sparge șirul gândurilor.

Cum mă apropii de zona ușor stâncoasă îl zăresc pe Ștefan. Pare că se mișcă cu încetinitorul și îmi vine să-i trag una să-l propulsez. Încerc să nu scad ritmul, îl depăsesc, mă mai intorc șa verific ce face, îmi face semn să merg înainte. Mai e puțin și ajungem la finalul urcușului, un loc cu voie bună, cu raze de soare care acum nu mă mai deranjează, și voluntari energici.

*Foto credit: Mihaela Dinoiu // Finalul celebrului urcuș către Diana

Asta a fost. Acum să-i dăm la vale cât putem! Mai e o porțiune faină, mai interactivă și apoi urmează coborârea lină, unde își revine Ștefan în forță și mă prinde din urmă. Alergăm împreună o bucată de drum. La Colțul Chiliilor stăm foarte puțin. Mi-e iar greu la vale, căci încerc să măresc viteza, dar corpul parcă se destramă. Ștefan se chinuie și el cu burta și dă semne că vrea să se așeze câteva secunde. Dacă ar fi durat mai mult sigur mă apucam iar să țip la el să se ridice. Mă ajunge iar și, încetul cu încetul, o ia în față. Știu că mai e puțin și ușor și mă straduiesc să nu cedez tocmai acum. Încep să mă obișnuiesc cu respiratul pe jumătate, dar bine nu mi-e deloc. Mai sunt 3-4 km și vad cum se mărește distanta între mine și Ștefan. Alerg cât pot de tare, dar nu reușesc să-l prind. Se duce și se tot duce. Nu sunt intersată de un timp anume, vreau doar să nu mă opresc din alergat. E singura mea pretenție. Strâng din dinți și alerg mai departe chinuită. Poienile sunt împodobite cu brânduse, mai e încă lume pe traseu care ne încurajează. Îmi vine să plâng, dar gândul să mă opresc din alergare nu-mi trece prin cap. Durerile se contopesc cu bucuria. Renunț la încercarea de a-l prinde pe Ștefan și alerg în ritmul meu. Când dau de asfalt picioarele parcă se cimentează și merg cam 3-4 metri, după care mă cert și reîncep alergarea. Este de departe cel mai greu final. Ba zâmbesc și râd cu forță, ba mi se schimonosește fața de la dureri. Știu că mai e puțin, dar partea asta nu-mi place. Trec pe lângă mama lui Ștefan și cu cât mă apropii de finish cu atât mai lungă mi se pare porțiunea asta. Mai sunt 500m și Mike vine în întâmpinarea mea, să mă conducă și încurajeze pe ultimii pași. Încerc să sprintez, dar nu mai am suficientă forță. Am terminat, știu asta. De pe margine mă vede și Marius Popescu (care m-a chinuit cu un interviu la Atinge Omu’) și mă încurajează. Mi-aduc aminte ca data trecuta mi-a spus: sper ca la următorul concurs când ne întâlnim să fii nefumătoare”. Of, of, acum așa mă simt, dar peste o jumătate de oră îmi voi relua probabil activitatea asta dăunătoare.

*Mike îl conduce întâi pe Ștefan la finish și-l corupe să sprinteze 🙂

*apoi mă culege și pe mine de pe drum

Ultima sută de metri mă unge pe suflet. Multă zarvă, copii care întind mână și cu care încerc să dau palma. Ce bucurie! Ștefan mă asteaptă la finish și vrea să mă ia în brațe, dar înca nu mi-a revenit respirația. Îmi trag sufletul un minut si încep să merg într-una. E prea dureros momentan să ma opresc. Sigur se blochează mușchii daca fac asta. Nu trece mult și apare și Dragoș. Iuhuuuu, a terminat super bine, cu 2 ore și ceva mai repede decât anul trecut și fără să pară la capătul puterilor. Antrenamentul lui din ultimul an pare că a dat roade bune :).

*Finish liiine!

 

*Foto credit: Alexandru Matei

Ajung la aproximativ două minute după Ștefan. Față de anul trecut eu sunt mulțumita, reducând timpul cu 35 minute. Și chiar consider că am dat tot ce-am putut de data asta, chiar dacă n-am fost prea norocoasă cu durerile. Deja încep să simt entuziasmul pentru următorul MPC, mai ales când mă gândesc că până atunci ne vom muta la poalele munților. Sper, cel puțin :).

Urmează seara lungă și frumoasă cu premierea și mă bucur nespus pentru Claudia, care a terminat pe locul 2 la open feminin. Uau, n-aleargă ea mult, dar și când aleargă…începe să zboare.

* Câștigătorii la Open

* Copilașii ne pun medaliile la gât 🙂

* Șampanie și tort căci sărbătorim a 10-a ediție a MPC-ului

* Respect. Categoria 70+

Acum am revenit în Berlin, unde-s între 0 și 5 grade. Se simte deja mirosul de iarnă, iar alergarea e o plăcere. Iubesc iarna și frigul, cu toate că sunt printre cele mai friguroase persoane pe care le cunosc.

Rezultat MPC 2015:

  • locul 14 la categorie (Feminin 30-39) din 67 fete care au luat startul.
  • locul 30 la Open din 129 care au luat startul.
  • timp final: 07h06m21s.

 

Album cu pozele noastre: aici.

Album cu pozele adunate de la fotografii voluntari: aici.

 

Cursa pe Strava: