Perioada: 03 – 05 octombrie 2014;
Destinația: Piatra Craiului, scurte drumeții cu prieteni și un maraton montan.
Echipa: Stefan, Monica, Adi, Chirila, Bejan, Iulia.
Anul trecut m-am decis să particip pentru prima data la Maratonul Pietrei Craiului, dar n-a fost cu noroc. A dat cu zăpadă fix înainte de concurs si maratonul s-a transformat într-o tură scurtă pe munte. Sau poate a fost noroc căci anul trecut nu stiu daca l-as fi terminat. Oricum, cert este că anul acesta eram usor stresați să nu se întâmple iar ceva. Chiar ni-l doream. Stefan va fi la a treia lui participare la MPC, însă pentru prima data cât de cât antrenat.
Am ajuns în țară joi si spre seară ne-am îndreptat către Sinaia, împreună cu Adi. Vineri eram în Zărnesti cu emoții cât casa. Deja ar trebui să am emoții pentru un timp mai bun, dar eu încă mă stresez dacă o să reusesc să-l termin sau nu. MPC-ul a fost scuza pentru decizia (gresită probabil) de a nu asculta medicul când mi-a zis că pentru a rezolva problema la picior îmi trebuie minim o lună de repaus. Ne luăm în primire pachetul de maraton si camera la pensiune si pornim în recunoastere pe prima parte a maratonului, până în satul Măgura. Eram curioasă cum e primul urcus din traseu. Nu pare cine stie ce, dar una e când esti la plimbare si alta când încerci să alergi. Satul e superb, mai ales acum, toamna. M-as muta aici la pensie, dacă o să mai apuc…normal. Desi până atunci s-ar putea să devină mult mai comercială zona.
O bătrânică scormoneste cu spor prin pâmânt pentru a recupera cartofii. În rest, nu e prea multă agitație. Câteva oițe si 2-3 oameni când ajungem la strada principală. E o amorțeală plăcută, o atmosferă care te linisteste. Înainte de retragerea spre pensiune ne întâlnim cu Dinu si Marlene Mititeanu, care cărau niste rucsaci imensi pentru locul unde vor fi mâine voluntari. I-am întâlnit si pe traseul maratonului, într-o poieniță situată după Stâna din Grind. Ne-au încurajat, felicitat si pozat si ne-am bucurat să-i vedem.
Ne întoarcem la pensiune încărcați de energie. Soseste si Chirilă, care va participa pentru a doua oară la un maraton montan. Se gândeste că va fi mai bine decât la Ciucas, dar nu cred că stia ce-l astepta, chiar dacă diferența de nivel nu părea prea diferită :).
În asemenea plimbări îmi cam pare rău că nu mai avem aparat foto. Cu mobilul ies mai greu culorile astea frumoase de toamnă.
Văd că mai sunt si case vechi de vânzare. Mă si imaginez muncind la renovare si apoi stând tolănită lângă sobă cu o carte în mană, un ceai fierbinte si aromat lângă si ascultând cum trosnesc lemnele.
Noaptea mă chinuie. Nu stiu care-i cauza. Cert e nu prea reusesc să dorm. În mod normal nu mă deranjează gălagia sau zgomotele din timpul nopții, dar de data asta am ascultat fiecare scârțâit, fiecare zgomot făcut de turistii din celelalte camere. Până si respirația celor din cameră o auzeam. Când a sunat ceasul de trezire încă eram în asteptarea somnului cel adânc si bun. Măcar un lucru bun din asta – nu-mi ia mult să mă trezesc că n-am din ce, poate doar din amorțeală. Emoțiile se aseamănă cu cele de la primul maraton, adică maaari. Mâncarea nu prea intră, însă as bea 10 cafele.
Mai mult sau mai puțin mâncați o luăm încetisor spre punctul de start. Avem cred mai mult de un km de mers pe jos, perfect pentru o mică încălzire. Lumea începe să se adune. Ne întâlnim la start si cu Mike si restul Pinguinilor, pe care îi mai stiam din pozele de grup. Întrăm în zona de start pe categorii. Pe centru rămâne un culoar pe unde intră câstigătorii de anul trecut, sub aplauzele noastre.
Băieții par încrezători. Eu sunt încă cu un mare gol în stomac. Voi alerga în Craaaai!
“Tanaaaam”. Începe alegarea. Mi-e teamă să mențin ritmul lui Stefan. Prefer să-mi păstrez energia pentru final. Îmi recomandase Mike încă de anul trecut să alerg mai tare la început ca să nu prind aglomerație la urcarea spre Măgura, dar n-am avut tupeu să fac asta. Acum parcă mă oftic puțin căci da, am prins câteva locuri în care am fost nevoită să stau multicel la coadă. Rămâne să fac asta la anul când sper că voi fi mai antrenată. Plus că acum stiu deja traseul si-mi va fi mai usor să fac o mică planificare.
Foto credit: Radu Cristi (http://inimacopiilor.galantom.ro/donezamintiri2014)
Foto credit: Varzari Gabriela
În prima parte alerg cât de cât constant. Încă nu mi-am intrat în ritm, dar sunt obisnuită ca în primii 5 km să nu mă simt prea în formă, mai ales când e multă lume în jurul meu. Nu văd pe nimeni prin apropiere. Stefan e mult în față, iar Chirilă mai în spate.
Foto credit: Varzari Gabriela
Foto credit: Varzari Gabriela
-
Foto credit: Varzari Gabriela
Încetisor ajung si în satul Măgura. Pe la începutul urcusului am mai putut depăsi căci era puțin mai lată poteca, dar am reusit să mă si blochez în “trafic” la un moment dat. Mai am mult până să fiu bună pe coborâri asa că mă avantajează putin urcusurile. Încep să fiu nerăbdatoare când stau în spatele cuiva, dar mi-e jenă să rog acea persoană să mă lase să trec. Nu mă afectează oricum problema asta acum, căci peisajul a devenit mai interesant si am cu ce să-mi umplu timpul.
Foto credit: Roxana Alupulesei
După primii 10 km încep să mă simt din ce în ce mai bine. Țopăi, râd si mai schimb o vorbă, două cu alți alergători. Povestile devin mai lungi pe urcări, când scădem ritmul. Emoțiile au început să se evapore. Încă alerg linistită cu gândul să-mi conserv energia. Astept să mă întristez de locurile în care am auzit că au fost defrisări masive, dar ori n-am fost foarte atentă, ori nu mai e chiar asa rea situația față de anii trecuți. Să fie ceața care ascunde pădurea chinuită? Sau poate au schimbat traseul. Prin pădure e plăcut că-i răcoare, iar ceața are ca de obicei, farmecul ei.
Foto credit: Roxana Alupulesei
Începe si primul urcus mai lung. Pe la jumătatea lui mă întreb dacă vom ajunge în vârf, căci tare mult pare până sus. Sau o să o luăm cumva pe o curbă de nivel? Partea cea mai frumoasă a fost când am iesit în creastă si m-a lovit peisajul superb si total neasteptat. Dintr-o dată, am dat de stâncă si în fața noastră se întindea o mare de nori. La asa cadou nu speram de la primul MPC. Prea frumos!
Emoțiile de maraton au dispărut complet. Acum simt deja că-l voi termina cu bine. În punctul cel mai înalt de pe traseu ne asteaptă câtiva voluntari. Îsi exprimă bucuria când mă văd toată un zâmbet, chiar dacă am avut parte de urcare până acum. Dar cu asemenea peisaj uiți de tot efortul depus. Îmi vine să iau munții în brațe. Dacă as putea să-i iau si acasă ar fi si mai bine. Desi cumva reusesc să-i iau si acasă, că-i am mereu în gând.
Asa as rămâne aici, tolănită pe stâncile încălzite de soare. Dar sunt la maraton asa că hai să-i dăm tare la vale! Tare, dar nu prea tare se pare, căci urmează o coborâre abruptă si apoi blocaj în trafic.
Acum înțeleg de ce aveau mulți viteză de melc pe aici când mă uitam pe cursele lor anterioare, chiar dacă e coborâre. În curând se blochează traseul. Sunt montate niste corzi fixe si s-a aglomerat foarte tare. Unii încearcă să coboare pe lângă, dar sunt întorsi de voluntari. Îmi astept linistită rândul si încep să dârdâi. Bluza de lână e flească si pe aici e destul de frig dacă nu te misti. Mi-au înțepenit umerii si îi tot masez. Brrrr. Dacă mai stau mult o să uit că sunt la o cursă de alergare montană. Moment bun să mă tot uit în zare. Si nu mă mai satur de priveliste. Mai încerc din când în când să calmez unele spirite din jur. Suntem toți aici, în vârf de munte, e frumos, ne simțim bine, ce sens are să comentăm de unu sau de altul, că face sau nu face ceva bine? Menține-ți zâmbetul pe buze că e păcat, zău asa!
După 15-20 de minute de asteptat si mici conversații îmi vine si mie rândul să cobor pe coardă si mă trezeste o plesnitură pe față de la coarda paralelă pe care coboară altcineva cu forță. Pun mâna si pare ok. Doar o zgârietură lângă ochi. Coborârea continuă încet si după ce trecem de corzi, neavând prea multe sanse să depăsesti. Suntem prea mulți. Dacă tot înaintăm cu greu mai stăm la povesti. Unii se recunosc de la alte concursuri. Trecem de partea mai tehnică si mă distrez pe zona de grohotis în spatele unui alergător cu bețe. Le miscă în toate direcțiile si mă trezesc mereu ferindu-mă să nu mi le bage în ochi. Încerc să păstrez distanța, dar se merge mult prea încet si iar mă apropii prea mult de bețele jucăuse. Si asa chef mare am acum de alergat… Încă mi-e foarte frig. Vreau să mă pun în miscare urgent să mă încălzesc. Dacă bănuiam că o să am parte de pauza asta nu-mi mai păstram asa constiincios forțele în prima parte.
Foto credit: Mihai Benea
Până la urmă persoana din față cu bețele îmi face loc să trec si de data asta nu refuz cum îmi era obiceiul. O iau la goană cu mare bucurie. În curând o să ajung la Spirlea. De acolo e mai lin drumul. Oare cum o să mă simt pe urcusul spre Diana? Momentan sunt în formă. Mai e puțin până la drumul mare si alerg cu spor pe coborâre până dau de un alergător care mergea încetisor. Îl întreb dacă e ok si-mi răspunde că da, dar că vrea să renunțe la Plaiul Foii. E la primul lui maraton si nu mai poate. Nuuuu, nu renunța! Dacă ai ajuns până aici asa repede poți să-l termini. Si dacă mergi până la finish îl vei termina. O să-ți rămână în memorie maratonul ăsta ca fiind una dintre cele mai frumoase experiențe! Mi se derulează în minte în câteva secunde primul meu maraton :). Încerc să-l mai încurajez, dar insistă să nu mai stau după el si sa alerg în continuare. Poate totusi n-o să se oprească. Si tare bucuroasă am fost când l-am văzut în spatele meu pe urcusul spre Diana. Deci si-a revenit si a continuat. Ieeeeei.
Foto credit: Radu Cristi (http://inimacopiilor.galantom.ro/donezamintiri2014)
-
Foto credit: Radu Cristi (http://inimacopiilor.galantom.ro/donezamintiri2014)
-
Foto credit: Ciufu Mihai Ştefan – Plaiul Foii
Foto credit: Simon Levente-Attila Plaiul Foii
Foto credit: Fisheye.ro
Foto credit: Fisheye.ro
Gata, mai e urcusul final si apoi o coborâre lină si frumoasă de vreo 10 km.
*Chirila // Foto credit: Fisheye.ro
La Plaiul Foii dau pe gât două pahare de suc de mere delicios si pornesc încrezătoare spre Diana. Nu forțez ca să mă pot bucura de ultima bucată. Oricum pare mult mai greu de urcat după 30 de km, fată de data trecută când am fost la plimbare pe aici. Dar nu-i bai. Mă simt foarte bine. În vârf e distracție mare. Ne asteaptă “Diana”, nu refugiul, ci o voluntăriță drăgută care mai are încă multă energie pentru încurajare. N-o chema asa în realitate, dar ideea a fost bună :). A trecut mai usor decât mă asteptam partea asta.
Foto credit: Andrea Stroisteanu / urcus Diana
Foto credit: Andrea Stroisteanu / urcus Diana
Trec si de ultimul punct de alimentare unde câtiva alergători visau la ceafă de porc cu cartofi prăjiți, dar asta e, mai au puțin de răbdat. Până atunci se pot înfrupta cu niste feliuțe de mere :). De aici alerg cu spor spre finish. Poteca e ideală, picioarele răspund la comenzi fără probleme si bucuria e maximă.
Foto credit: Mihai Benea
Foto credit: Mihai Benea
Foto credit: Mihai Benea
Foto credit: Varzari Gabriela
Foto credit: Varzari Gabriela
Trecerea de la potecile moi la asfalt a fost puțin mai grea, dar mai era mult prea puțin ca să cedez. Asa că alerg în continuare cât pot de tare. Văd deja locul de unde am plecat de dimineață. Ah, cât sunt de fericită! Mai vreau. Îmi ia ceva timp să-mi revin din emoții. Nu-mi dau seama cine e în jurul meu. Mă întâlnesc cu Stefan, care a ajuns mai devreme si începem să povestim despre cursă cu mare entuziasm. Na, c-am terminat!
Mergem să ne luăm tricourile si să mâncăm ceva. Între timp, îl asteptăm pe Chirilă. Bejan merge să-l întâmpine si aleargă cu el ultimii km. Reusim să-l prindem si noi pe ultima suta de metri si chiuim, îl încurajăm si ne bucurăm că a reusit să-l termine. El e eroul azi, după 9 ore si ceva de efort. Stim si eu si Stefan cum e.
Seara mergem toți la premiere. La MPC e mereu o seară specială, cea de după maraton. Fiecare este chemat pe scenă să-si primească medalia. Nu se dau atunci când termini maratonul cum se obisnuieste la alte curse. Se fac prezentări, se explică “spiritul” acestei competiții si durează multe ore. Este sărbătoare aici si un eveniment important pentru Zărnesti. Se pune mult suflet în organizarea celui mai vechi maraton montan din România. Chiar dacă suntem toți obosiți stăm până la final si aplaudăm până suntem siguri că vom avea febră musculară si la mâini. Sala e plină de oameni frumosi.
Foto credit: Mihai Benea
Foto credit: Mihai Benea
Cred că cele mai multe aplauze le-a primit cel mai în vârstă finisher la maraton – Cristian Chiurlea. Vreau si eu să alerg asa la 75 ani, dacă-i mai apuc. A reusit să ridice toată sala în picioare. Felicitări!
Foto credit: Mihai Benea
Foto credit: Mihai Benea
După întreaga festivitatea de premiere vrem să sărbătorim si noi cu o bere si o masă copioasă, dar totul în centrul Zărnestiului e deja închis. Am mâncat noi o pâine întreagă cât am stat pe scaune, dar nu ne-a ajuns. Mergem la un restaurant mai departe, pe care îl stiam de anul trecut. Lumea se pregăteste si aici de închis. Li se face totusi milă de noi si ne lasă să intrăm si să comandăm (dar nu orice din meniu). Noi visam la nenorociri cu cartofi prăjiti si friptane, dar bună si pizza acum. N-avem de ales. Bun si vinul fiert.
Azi, la cât sunt de obosită, nu mai am probleme cu somnul. Cum si emoțiile au trecut adormim bustean.
Ziua de după 🙂
Dimineața ne întâmpină cu vreme bună si ne lungim cu cafeaua pe terasă, ascultând povestile interminabile ale gazdei. Bârfe d’ale Zărnestiului si tot felul de întâmplari de familie sau cu turistii.
Mergem cu masina până la Botorog si urcăm cu Bejan si Iulia la Curmătura. Încep să simt remuscări când îmi dau seama cât sunt de validă azi pe traseu. Este dovada că n-am tras de mine ieri la maraton si merit a fi certată. Nu ne grăbeste nimeni, nici în timpul turei, nici la cabană. Si să fie oare prima dată pentru mine când urc pe aici fără rucsac greu în spinare si în adidasi? Cred că da. Ce plăcut e.
La Curmătura ne întâlnim si cu Andreea si Andrei. Erau mândrii de Mara, fetița lor, că a urcat foarte repede până aici. Ne asezăm pe terasă la soare, la povesti, ciorbe si cârnați. Să tot zăbovesti pe aici într-o zi ca asta.
Ne retragem destul de devreme că trebuie să ajungem si în Bucuresti la o oră decentă. Din păcate Bejan a fost nevoit să-si schimbe destinația asa că ne-a lăsat în gara, la Brasov. Ne-am distrat puțin si cu trenurile. Am luat un personal până la Sinaia, de unde mai aveam lucruri de luat, apoi fuguța până în gara mare să prindem trenul de Bucuresti.
No, c-o apărut si povestea lui Ștefan, după îndelungi asteptări:
A fost fain de data asta că am reusit să venim puțin mai din timp la MPC. Ajungem dară vineri pe la prânz în Zărnesti, ne cazăm, apoi plecăm cu Adi într-o tură scurtă către Măgura. Pe seară se alătură si Chirilă grupului, care tocmai fusese la primul lui maraton montan acum 2 săptămâni, în Ciucas. I-a plăcut tare mult, asa că s-a hotărât să vină si la MPC. În mintea lui era cam asa: dacă la Ciucas s-a simtit foarte bine si a scos în jur de 8h, iar la MPC nu e diferență de nivel asa mare ca acolo, atunci ar trebui să fie mai usor. Plus că are deja si o primă experiență. Nimic mai fals, după cum a putut vedea pe propria piele a doua zi :).
Vine si ziua cursei… Nu-mi mai aduc aminte exact ce timp mi-am propus inițial, ci doar să-mi bat recordul (de 9h13 :)) ), lucru care nu părea foarte greu de făcut. Am pornit destul de tare la început, pe primii câțiva kilometri din Zărnesti, ca sa nu prind aglomerație pe urcusul către Măgura. Depăsesc ceva lume cunoscută, printre care o recunosc pe Claudia (meet the sun). Drept urmare nu am avut de asteptat pe urcus, si am putut merge binisor, cu toate astea nu am alergat deloc, decât pe plat. Nici ulterior, până în Șaua Funduri nu am avut multe momente de alergare; au fost multe urcusuri destul de abrupte, si nu am vrut sa risc nimic alergând pe ele. Clar pe unele din ele era alergabil cât de cât, rămâne să mai lucrez la asta. O văd la un moment dat pe Silvique câteva zeci de metri în față, pe serpentinele care urcau spre Funduri, dar nu are niciun sens (îmi zic eu) să fortez depăsiri pe aici. Claudia vine tare pe urcare si mă depăseste. Acum mi se pare un segment clar de îmbunătățit pentru la anul; dacă nu alergare pe aici măcar un mers mai alert. No, ajung sus în creastă (după 2h 55), se vede superb marea de nori peste valea dinspre Plaiul Foii; zăbovesc puțin pentru poze, apoi urc către punctul de unde începe marea coborâre. Aici nu scap de aglomerație, lumea stă la coadă pentru corzile fixe. Unii o iau si pe lângă, dar nu câstigă mare lucru; poteca se gâtuie si tre’ să astepte. După ce se mai linisteste terenul, tot nu e foarte alergabil, e în mare parte abrupt, si pe urcări si pe coborâri. Mă depăseste Oana pe-aici; eu nu mă simt foarte-n elementul meu pe teren mai abrupt; deh, n-avem unde ne antrena pe asa ceva în Berlin :). Trec de Marele Grohotis, apoi văd Refugiul Șpirlea în zare, dar mai e până acolo. Mi se pare uimitor cum merg/alerg pe aici spre deosebire de drumețiile pe acelasi traseu, când faci ore bune de la Funduri până la Plaiul Foii (mi se pare că sunt 3-4h pe indicatorul cu BA). Ultima porțiune, prin pădure, înainte de Șpirlea e mai alergabilă, asa că bag cărbuni; dar cu atenție totusi că sunt rădăcini si bolovani. Cobor binisor si de la refugiu la pârâu, dar încep să simt setea; mi-e foarte sete, am băut mult la punctele de alimentare, beau si acum la râu. Mă cam resimt imediat, apa rece si multă deodată nu-mi foloseste deloc la sete, mai mult îmi dă dureri de burtă. Nici la copac nu pot merge să mai scap de dureri asa că alerg cum o fi. Dau de Oana pe coborâsul spre Plaiul Foii; îmi zice că nu-s foarte ok picioarele ei pentru panta asta. Pe ultima porțiune de plat, înainte de cabană, mă cam molesesc, ca într-un final să ajung ca vai de mine la punctul de alimentare. Mă doare rău burta, beau ceva ceai cald si suc de mere si stau să mă odihnesc. Între timp trec Mike si Oana, care fac o pauza scurtă apoi o iau la goană spre Diana. Eu… fug la toaletă si stau vreo 15 minute :)). Îmi revin cât de cât si mă arunc din nou în cursă. Curând vine panta către Diana, la început mai alergabilă, apoi începe poteca spiralată prin pădure. Merg în spatele unei tanti si al unui tip, cu care mai schimb câte-o vorbă. As zice că mă misc bine pe urcarea asta. Nu alergare, dar nici ca acum 3 ani când abia mă târam pe aici. Merg, dar destul de repede. Acum îmi dau seama că puteam mai mult, dar am preferat să stau la taclale cu lumea si să urc în ritmul lor, care mi se părea acceptabil. No, sus aproape de Diana, aud voluntarii cum strigă: “Haideți la Dianaaa! Diana caldăăăă”. Stiam ca urmează un coborâs mai nasol. Din fericire descopăr că nu e chiar asa abrupt cum îmi aduceam aminte si pot coborî într-o alergare decentă. Vorbesc cu Bejan la mobil, îmi zice c-a ajuns în Zărnesti si că vine în întâmpinarea mea, da-i zic că încă nu, că mai am mult. Ajung curând la schitul Colții Chiliilor, unde fac o pauză scurtă, apoi pornesc la drum. De-aici e foarte alergabil până la finis, e coborâre lină cu ceva porțiuni de plat. Am tras de mine cât am putut pe-aici, mi se părea că alerg bine, dar văzând pace-ul, nu e de fapt cine stie ce. Am mai si mers câteva porțiuni, desi mai puteam fizic, dar mintea nu era pregătită pentru atâta efort. Iarăsi, un segment lung, numai bun de îmbunătățit la anul. După coborâsul final de la intrarea în Zărnesti, îl văd pe Bejan cu Iulia (soră-sa) că-mi vin în întâmpinare, apoi aleargă cu mine până la finish. Sunt destul de sfârsit (sau asa mi se pare). Continui să alerg (rapid în mintea mea) prin oras si trec finish-ul. Iupiii, 7 ore 24 timpul final; cu aproape 2h mai bine ca data trecută; mă bucur dar am si un sentiment interior că puteam mult mai mult. Ca dovadă că doua zi muschii nu prea sunt obositi… Stau la palavre cu Bejan, mă recunoaste si Celina, soția lui Dan (cu al cărui grup de munte mai mergeam acum ceva ani, si cu care am fost la primul MPC, în 2010). La vreo 15 minute vine si Monica, super extaziată de traseu, de starea fizică, de tot. Iupiiii, l-am încheiat cu bine amândoi! Ne întrebăm ce face Chirilă, dar mobilul lui e mort. Apare într-un final, după vreo oră jumate (9h 30 parcă timpul lui final), bombănind traseul îngrozitor si admițând că e de departe mai greu decat Ciucas-ul :)) Pe seară urmează minunata premiere MPC, cu tot tacâmul: program artistic, toți medaliații pe scenă, diverse discursuri si prezentări. E frumos, dar parcă cam lung pentru noi, obosiți si flămânzi. Ar fi fost mai inspirat să fi mâncat înainte… Facem poze, mai vorbim cu ceva lume, apoi ne îndreptăm hămesiți către singurul restaurant deschis din stațiune si ne îndestulăm.
A doua zi, vreme faină, urcăm de voie la Curmătura (unde plănuim să facem nunta) cu Bejan si Iulia. E atât de frumos, si atât de plăcut să mergi fără bagaj si fără grabă. La cabană ne întâlnim cu Andrei si Andreea (+ Mara, fetița lor), pe care i-am cunscut iarna trecuta, în Făgăras la Barcaciu, ei venind pentru o tură pe Ciortea cu Adi Vălean. La cabană lenevim la povesti si păpică, apoi ne întoarcem lenesi către Zărnesti, apoi Brasov – Sinaia – Bucuresti cu trenul. Fain tot măi!
Legat de povestea lui Stefan tot astept de ceva vreme si nu dădea semne că se va apuca de scris, dar uite că a reusit. De bine ce apucasem eu să transform în două-trei fraze ce scrisese el cu liniuțe imediat după maraton… Asa, si ce mai zice Stefan că va face la următoarea cursă: pauze mici, să mănânce că de data asta nu prea a reusit, băut mai puțin deodată si tras mai tare pe urcări. Asa să fie! Data viitoare mă astept să fii dusat si parfumat deja când ajung eu la finish :).
No, bun… Eu ce mă fac acum? Ce maraton să pun pe primul loc? Pe cel din Apuseni sau cel din Piatra Craiului? Of, sunt prea frumoase. Rămân ambele pe podium, n-am ce le face. Si în suflet și în minte, clar!
Ne vedem la anul, Crai frumosi si dragi!
Cursă Stefan:
Cursă Monica:
Leave a Reply