Destinația: Italia, Valea Valtellina, Sondrio și Bormio. Concurs alergare montana Valtellina Wine Trail 2022. Perioada: 11-13 noiembrie 2022. Echipa: Ștefan, Monica, Victor (9 luni), întâlnirea cu gașca de italieni.

Nu, nu, chiar nu! Ar fi absurd să particip la maraton. Sunt complet neantrenată, nedormită de vreo 10 luni, ghindocu’ e alăptat încă destul de des și în timpul zilei, am tot felul de dureri și aproape 10kg în plus față de standardul de dinainte de sarcină. Din păcate nu fac parte dintre mamele care s-au refăcut rapid și bine după naștere, deși mi-am făcut cât de cât temele. Cei 40 ani și-au spus probabil cuvântul. Sau poate nu vârsta, ci doar stresul și ineficiența. Sau genetica, cine știe :))

Înscrisă sunt de mult timp, ca în fiecare an. Si chiar îmi imaginam că voi reuși să îmi fac timp pentru alergat. Am insistat o perioadă, însă simțeam că mă distrug aiurea. Undeva prin octombrie am avut de câteva ori ocazia să ies la câte o alergare scurtă, de 3 până la 5km și undeva în dosul capului meu tâmpițel exista o speranță de participare. Dar totuși, cum ne descurcăm cu Victor? Trebuia mama să vină cu noi, să petreacă timp cu nepoțelul și să ne ajute, dar nu a mai fost posibil. Mda, tre’ să-mi scot alergarea din cap. Ar fi cel puțin aberant să particip… Totuși, când fac bagajul, iau și echipamentul cu mine :))) Just in case.

Ajungem de joi seară la destinație. Victor adoarme în mașină și îl transferăm cu succes în apartamentul închiriat. Camera inițială unde îi pregătim “patul”, adică o saltea pe jos, are un miros mult prea înțepător de mucegai, așa că la una dintre desele treziri îl mutăm în camera mai ok.

Vineri e zi de relaxare și alegem o excursie la băile termale din Bormio. Deschid abia la 11 și e cam ca nuca în perete pentru programul de somn a lui Victor, dar o facem. Conducem o oră, timp în care își face ghindocul somnul, ceva mai scurt decât varianta optimă. Ne mai jucăm puțin în parc cu el, iar eu merg până la market pentru ceva de mâncare și o CAFEA. Mda, curios, în Italia nu reușesc să găsesc rapid cafea. Mă întorc cu coada între picioare.

La SPA, la recepție, încep nervii. Nimic nu se potrivește, cu bagaje prea multe, cu apele curgând pe noi și transferând copilul care e cam bâzâit acum de la unul la celălalt… încercăm să înțelegem de ce Victor nu poate intra. Înțeleg că nu are un anumit tip de slipi, cu plastic pe interior și nu se acceptă ce avem, dar dacă nu îl băgăm în apă și rămâne îmbrăcat… care pisici e problema? În fine, intrăm până la urmă. Avem deja foarte puțin timp la dispoziție până începe plânsul de foame și apoi de somn al lui Victor. Ideea mea era să bifăm treaba asta, daca tot am făcut drumul și să ne liniștim la o cafea la barul din interior. Ghinion. Și ăla e închis. Respiră adânc. Chiar nu s-a întâmplat nimic. Dar chiar nu e nimic grav! E totul ok, doar nițică nepotriveală. Reușesc să intru de 2 ori la saună. Tare dor mi-era. Intră și Stefan. Cu Victor ne descurcăm decent, în special Ștefan, deși SPA-ul ăsta nu e deloc prietenos cu bebelușii. În poză pare relaxare maximă, nu?

Mă bucur că am fost la terme. Am spart gheața, a fost aiurea, dar avem deja un plus de experiență pentru dățile viitoare, când vom putea fi mai pregătiți. Drumul de întoarcere încercăm să îl potrivim cu al doilea somn al lui Victor. Apoi facem o plimbare de seară prin Sondrio și ridicăm pachetele de concurs. Doamna care voia să-mi ia anul trecut interviu la finish m-a recunoscut. Și-a adus aminte de burtoiul meu :)) Tot nu vreau să povestesc în fața camerei nimic, n-as putea lega vreo propoziție decentă.

Sâmbăta dimineață, după vreo 3-4 ore de somn adunate printre alăptări de noapte interminabile și o trezire pe la 4 dimineața… mă pregătesc să iau startul. Încă nu sunt convinsă, parcă nu pricep ce se întâmplă, MI-E SOOOMN, dar am decis ieri că ar fi mai interesant să încercăm asta: eu să alerg, iar Ștefan să stea o zi întreagă cu ghindocul iubit. Ambele activități vor fi provocări. Să dau vina pe creieru’ distrus de proaspătă mămică, nu?

Ora 9 si ceva. Sar din mașină cu bagajele, în speranța că Victor își va continua somnul. Mă învârt prin zona startului, stau juma de oră la coadă la baie, rog pe cineva să-mi facă o poză la start și-mi aștept rândul în capătul cârdului de alergători, încercând să-mi dezgheț picioarele. O alergare de încălzire nu am băgat, căci oricum o să alerg foarte încet. Nu mă interesează să ajung să fac un ultra azi :)) Începutul foarte încet la Valtellina înseamnă un stat fără de sfârșit pe prima mică urcare. Sunt printre ultimii zece și înaintăm câte doi-trei pași pe minut.

Planul e ca la un punct de alimentare de pe la km 20 (sau mai devreme), să mă întâlnesc cu băieții și să alăptez. Dacă nu o să vrea, poate găsesc un locșor mai retras să pompez. Se termină dopul de pe prima urcare și începe alergarea. Mă bucur de mișcarea asta, dar sunt stângace și tare grea. Îi dau înainte, alerg foarte ușor și pe urcările line. Ce-mi place! Mă simt parcă la limită încă din primii kilometri, dar simt și nevoia sadică să trag de mine.

Foarte multe locuri îmi trezesc amintiri ba de la prima ediție, când a fost extrem de greu (nu mă antrenam și aveam genunchii în pioneze), ba de la ultima la care am participat, probabil cea mai bună cursă a mea dintre toate edițiile. Un melanj de trăiri. Parcă intru în joc. Alerg și mi-e extrem de greu, am tot felul de dureri, dar mai vreau! N-am încă încredere că pot duce tot maratonul, nici nu vreau să pun presiune pe mine, dar am chef de chin d’ăsta fain.

Multe încurajări pe traseu. Încerc să le răspund tuturor. Chiar mă bucură și-s cu zâmbetul pe buze. Cu câțiva alergători alerg bucățele din cursă și mai schimbăm o vorbă în englezo-italiană. Ba mă depășesc ei pe asfalt, ba eu pe poteci. Alergarea pe teren tare e destul de dură pentru tot felul de tendoane neantrenate pe care le simt ici-colo.

Chiar e frumos! Chiar reușesc să mă mai și relaxez mental. Bebe e pe mâini bune. Mi-e dor deja de el.

Găsesc și urcarea pe asfalt, cu vederea spre vârfurile înzăpezite, unde a făcut Ștefan poză la fiecare ediție. Tre’ să fac și acum 🙂

 

Ștefan a găsit un loc de joacă pentru copii și se distrează cu Victor, urmând să pornească spre punctul de alimentare. Eu chiar dacă alerg foarte încet, o fac cu spor și fără pauze. Ajung surprinzător de repede la punctul de întâlnire. Iuhuuu! Ce dor mi-a fost de ghindoc! Victor a mâncat mult deja din borcan, deci alăptatul nu mai are sens, iar sânii nu sunt încă dureroși, așa că decid să nu pierd timpul cu pompatul. Pentru Victor alăptatul din timpul zilei oricum e doar de … alint, nu de foame. Sunt pregătite și biberoane, just in case.

Stau puțin cu Victor, iau o felie de portocală și-o bucățică de ciocolată și o tai din loc, să nu pierd dorința de a mă chinui :)) Despărțirea e cu nițel plâns, dar îl pune Ștefan în marsupiu și adoarme rapid. Sunt oare planetele așa bine aliniate încât chiar voi ajunge la finish?

Crame cu miros înțepător de vin, potecuțe printre viță de vie, scări dureroase și-o alergare în ritm de melc, dar totuși alergare în cea mai mare parte. E periculos să fac pași mari – crampele abia așteaptă un moment potrivit să-mi dea în cap.

Respir adânc. Nu mai pot! Dar hai că totuși mai pot :)) E curios cum mă simt la limită la fiecare pas, dar nu mă pot opri. Cumva parcă nici durerile nu mai sunt ce-au fost după ce am trecut prin nașterea naturală :))) N-are ce să fie mai puternic de atât. Oare când o să-mi fac timp de antrenamente, o să fiu o alergătoare de ultra mai bună după experiența asta?

Fiind mai printre ultimii, suntem mult mai răsfirați așa că mă pot bucura mai mult de unele poteci faine.

Am trecut de km 30. Se vede Sondrio în depărtare. Știu  că e tot un sus-jos, și mai vine spre final câte un “sus” la care nu mă așteptam, ca de obicei. Dacă nu se întâmplă ceva grav, chiar îl termin. Știu asta acum.

Îl țin pe Ștefan la curent în permanență pe unde sunt. Decidem să ne vedem direct la finish. Trec podul nou, mai cobor puțin, încă un pod și dau de băieți. Victor plânge și mi se strânge inima. Mai am cam un km de alergat. Ștefan mă îndeamnă să continui și ne reîntâlnim curând. N-a reușit să găsească parcare în zona de finish și a parcat la cazare. Ca să mă prindă, a mers prea tare cu căruciorul cică și nu prea i-a plăcut lui Victor. Se cam sterge nițel din bucurie și numa’ cu gândul la ghindoc sunt. Mă prinde și Marco pe ultimul kilometru, aleargă puțin cu mine și mă tot ia la întrebări. Nu mă pot concentra la ce răspund. Cert e că sunt cu entuziasmul sus de cum a decurs ziua și am reușit să bifez toate edițiile de până acum, cu mențiunea că anul trecut, când eram cu burta mare, am fost la o cursă mai mică, unde mai mult am mers.

Băieții mei nu reușesc să mă prindă când termin cursa, dar ne reunim curând și Victor e călare pe mine. No chance să-l mai dezlipesc de mine, să mă schimb :)) Iubitul meu mic!

Mai stăm la socializare cu grupul de italieni, la un cico și-o pizza. E mega raritate asta. În mod normal nu mai ies seara, dar mai facem și câte o excepție. Victor îmi adoarme în brațe în restaurant.

Duminică avem ca de obicei rezervare de grup la un mic restaurant destul de renumit în zonă, Baita del Gufo, cocoțat pe deal. Facem și o plimbare prin pădure pentru somnul lui Victor, socializare și lungul drum înapoi spre casă.

A ieșit domne, a ieșit! Am terminat maratonul și am supraviețuit toți trei cu brio.

Și o poză cu finalul ultimelor 3 curse :))

Link cursă Strava: www.strava.com/activities/8107354331

Ne vedem la Valtellina Wine Trail 2023. Să vedem care dintre noi aleargă.