Destinația: Norvegia. Perioada: 10 iulie - 5 august 2019. Jurnal curent (2): din Geilo până la Flåm, pe o rută celebră Rallarvegen (The Navvies' Road), 17 - 19 iulie 2019. Rallarvegen: Haugastøl - Finse - Myrdal - Flåm (aprox 80km). 
Monica.
17 iulie 2019 (ride 56km, 825m+)

Pe de-o parte aș vrea să mă grăbesc, să ajung mai repede pe Rallarvegen, pe de altă parte vreau să pornesc cu voie bună. Beau cafeluța (semi)relaxată pe malul râului, în campingul din Geilo. Parcă n-am cea mai bună stare, dar încerc să mă relaxez. Înainte să plec nu rezist tentației de a mai face un duș cald. Cine știe când o să mai am ocazia.

Reușesc să vărs restul de cafea și zaț într-un cobur plin. Uuu, ce minunăție! Dă-i și curăță tot… timpul trece. Plec abia pe la ora 12 din camping. Apoi urmează partea de shopping (gaz și mâncare la greu) și ups! S-a rupt ceva la un cobur. Respir adânc și mă așez lângă bicicletă să savurez Snickersul pe care îl car de o săptămână. După ce mă îndulcesc nițel o să văd ce soluție găsesc. Hai că până la urmă mă prind care e treaba și rezolv problema.

Nu încep bine pedalatul că vine ploaia anunțată. Mă echipez și îi dau înainte. Când ajung în Haugastøl, la intrarea pe traseul Rallarvegen, e deja vreme bună, iar hainele-s uscate. E ora 17 deja.

Rallarvegen e un drum făcut acum peste 100 de ani, pentru construcția liniei de tren Oslo – Bergen, deschisă în 1909. Pentru vremurile de atunci, construcția a fost o mare provocare. În fiecare vară, cu ajutorul cailor, erau transportate în munți toate materialele necesare.

Oooo, nu mă așteptam să fie așa bun drumul ăsta. Părăsesc regiunea Buskerud și intru în Hordaland. Cum e deja târziu nu mă intersectez cu prea multă lume. Sunt câțiva la începutul traseului care se întorc. Da, e fain pe aici! Sunt cu ochii în patru după un loc bun de cort. Pe lângă condițiile de bază am nevoie și de o potecă pentru alergare.

Ce m-a luat prin surprindere este cât de multe cabane sunt pe aici. Credeam că e un drum pustiu, fără case, prin munți, pe lângă șina de tren. Undeva în zare sunt niște copii care se bălăcesc.

Oboseala probabil mă face mai “mustăcilă” și nu găsesc un loc perfect de rămas. Unde e mai drăguț e semn că e că n-ai voie să pui cortul. Mă opresc de câteva ori să refac nivelul de energie. Revine zâmbetul pe buze căci e tare frumos.

Uaaa, ce surpriză plăcută! Un mic bar “self-service”. Mă bucur ca un copil și-mi iau o prăjitură. Am de toate la mine, dar asta arată mult prea bine. Cred că e și cea mai gustoasă mâncată în ultima vreme. Sau doar locul o face mai bună?

Deja se văd ghețarii. Lacuri, floricele, zăpadă, aer proaspăt. Nimeni în jur. Bucuria crește și uit de oboseală.

În cele din urmă ajung până la Finse și observ o zonă unde sunt mai multe corturi. Pentru asta am de trecut pe un pod îngust care are și câteva trepte. Durează destul de mult, căci am de scos bagajele și trebuie să le duc pe rând pe partea cealaltă. Dar m-am liniștit căci știu că aici voi rămâne următoarele două nopți. Asta din două motive: am nevoie urgentă de pauză și nu aș vrea să fac o coborâre lungă cu bicicleta, pe ploaie, pe teren accidentat. Plus că oricum ar fi vremea e păcat să nu profit de zona asta demențială.

E 10 seara. Încerc să mă decid unde să pun cortul. Sunt foarte multe variante. În cele din urmă aleg un loc, pregătesc totul pentru somnicul lung ce mă așteaptă și apoi amenajez spațiul de gătit. S-a făcut deja destul de întuneric și nu-mi vine să mă bag la somn. Nu-mi fac griji de ora de culcare. Mâine dorm cât am chef. Am doar o alergare pe munte în plan.

A trecut de miezul nopții și-am pus toate hainele pe mine. Mă uit la luna care strălucește în fața mea. Gândurile, care iar se învălmășiseră în capul ăsta enervant, încep să se împrăștie. Vin emoțiile pentru cum o să fie mâine pe traseu. Abia aștept să exlorez puțin zona. Aș sta chiar mai multe zile aici, dar nu știu cât o să mai fac până în Bergen. Nu pot întârzia. Aștept să mă lovească somnul. Mă simt așa de obosită, dar am depăsit pragul ăla când poți adormi ușor.

18 iulie 2019 (run 11km, 365m+)

Mă trezesc pe la 11. E superb afară. Soare, dar frig. Și bate vântul destul de puternic. Pfoai ce minunăție de loc!

Mă tolănesc pe iarbă, cu privirea spre munțișorii acoperiți cu zăpadă. Ce văd e una din zonele de ablațiune (Blåisen) ale ghețarului Hardangerjøkulen. E al șaselea ca mărime din Norvegia și are o suprafață cam de 73 km². Dacă ar continua să se topească în ritmul actual, prin anul 2100 ghețarul o să mai existe doar în poze 🙁

După 3-4 ore de relaxare îmi fac curaj pentru alergare. Cerul s-a cam acoperit de nori. Picioarele sunt încă obosite.

Ah, ce fain e! Sunt în lumea mea. Țopăi printre bolovani și în timpul jocurilor de viteză pierd poteca principală. Începe și ploaia, dar e plăcut. În sfârșit alerg pe răcoare. Ajung la ghețar și mă întorc pe unde apuc, până dau de o altă potecă spre cort. O oră și jumătate de plăcere, joc de viteză și joc de picioare 🙂

Se liniștește ploaia cât îmi pregătesc cina. Clasicele paste cu roșii, cașcaval și ton. Noroc că mi-am luat porția de relaxare înainte de alergare căci începe să toarne zdravăn. Mă retrag în cort cu gândul că o să adorm instant, cu zgomotul ăsta plăcut de ploaie. Dar nu merge. Citesc, stau pe mobil, mă răsucesc și mă întreb cum să fac să ies la baie… La 1 noapte încă stau și privesc ploaia.

19 iulie 2019 (ride 60km, 430m+)

Dimineață nu-mi vine să ies din cort. Plouă în continuare destul de puternic. Pff, azi nu mai am de ales. Trebuie s-o iau din loc. Se pare că n-am ales tocmai cel mai bun loc. Cortul a băltit toată noaptea. Acum e ud și-n interior. 

Strâng lucrurile, curăț cât pot salteaua de dormit, le aranjez în coburi și când văd că se liniștește ploaia ies și încerc să strâng rapid cortul. Reușesc să-l curăț cât de cât de noroi și sunt gata de plecare. Pff, ce noroc! Am nimerit la fix pauza de scuturare a norilor. Începe iar puternic. Trec podul și merg în Finse, unde e stația de tren situată la cea mai mare altitudine din Norvegia (1222m). Sunt câteva căsuțe, un hotel și-un muzeu cu informații despre cum a fost construită calea ferată. N-am intrat, din păcate.

Mă opresc la o cafea și ghici ce! Curând iese soarele. Uau, uau, uau! Cât stau la masă, la micul dejun și la uscat, mai schimb câteva vorbe cu un rus, venit și el tot într-o tură cu bicicleta.

Parcă nu-mi vine să cred cât de frumos s-a făcut. Pornesc spre Flåm super entuzismată. Dacă până în Finse drumul forestier a fost destul de bun, de aici încolo apar din ce în ce mai des bucăți mai nasoale. Zdrăngăne grav bicicleta și când mă dau jos parcă tremură carnea pe mine. Dar cu peisajul ăsta nu mai contează cât de accidentat e drumul.

Opririle sunt dese azi, chiar dacă am plecat târziu. Oricum mai departe de Flåm nu pot ajunge. Acolo se înfundă drumul și va trebui să iau un ferry. Nu mă mai satur de privit în jur. De ce nu pot rămâne aici o săptămână măcar? 

Trec peste niște rămășite de zăpadă, mai împing la bicicletă sau o plimb căci altfel fie zbor eu, fie zboară părți din ea, mai pedalez cu ochii în toate părțile, sperând să nu dau într-o groapă când nu-s atentă. Ajung în cel mai înalt punct de pe Rallarvegen. De aici mă aștept să înceapă o coborâre fără de sfârșit. Dar momentan e un plat vălurit. Curios. Totuși, la final de zi, o să ajung la niveul mării și nu mai sunt chiar atât de mulți kilometri. 

Găsesc un loc ce mi se pare perfect pentru campat. Poate dormim aici când mă întorc cu băieții. E plat, lângă traseu, cu râul lângă, o vatră de foc și o băncuță. Fac un popas mai lung aici. Soarele arde acum, dar încă e o temperatură ok. 

Hai că începe coborârea. Pedalezi pe unele bucăți oarecum relaxat, apoi te trezești cu o zonă accidentată. Pe undeva pe aici văd că zboară ceva. Eee, e doar apărătoarea din față. S-a rupt chestia de metal care o ținea. Improvizez cu celebra “bandă gri”; să vedem cât ține. Apărătoarea era oricum pansată de la o tură anterioară.

Cascade care mai de care mai frumoase și mai interesante. Lacuri, zăpadă, piatră, floricele și soare care se joacă cu norișori albi. 

Se deschide o vale frumoasă și drumul forestier devine mult mai bun. Apar mai multe case. Coborârea și zonele plate mai au câteva mici urcușuri presărate. Pe unele le simt ușor “diabolice”. Pe aici pe undeva mă întâlnesc cu un tip și-o tipă care vin din sens opus. Au bicicletele extrem de încărcate (cred că de două ori mai multe bagaje decât mine, de persoană) și par destul de la capătul puterilor. Ohooo, și mai au mult de urcat. Nu par cu chef de vorbă; doar ne salutăm.

E aproape 9 seara când ajung la o coborâre foarte interesantă de la Myrdal, pe lângă o altă cascadă faină. Un drum cu pietriș albicios, care pare proaspăt pus pe alocuri. O serie de 21 de ace de păr cică. La vreo două curbe sunt nevoită să mă dau jos de pe bicicletă căci sunt prea strânse pentru abilitățile mele și nu am control așa mare pe aici. Se cam afundă roțile în pietriș. Dar arată tare 🙂

Am găsit o poză pe google maps cu bucata asta de drum:

Mda, cred că ar fi bine să fac în același sens traseul ăsta cu Ștefan și Călin, săptămâna viitoare. O să ne rupă urcarea în sens invers. Cel puțin pe mine…

Apoi încă o potiune de forestier foarte bun și dau de asflat. Eee, la asta nu mă așteptam. Uaaaa, ce liniștitor e! Măresc viteza, poate reușesc să ajung până la ora 10 la camping, când mă gândeam că se închide. Google maps îmi zice că mai am o oră, dar ajung mult mai rapid. Gata, înapoi la nivelul mării și la civilizație.

Un dus, spălat haine, o porție de paste și apoi rămân în fața cortului ceva vreme, în liniște.