Data: 8 aprilie 2018. Destinația: Dornbirn - Vf. Staufen, Vorarlberg, Austria.
Monica.

Ieri am lungit-o cam tare cu alergarea și-am hălăduit pe munțișorii de lângă casă 40km. Azi plănuiesc ceva mai scurt, dar cu mai mult urcuș. Unde pot urca zdravăn acum, când încă e destul de multă zăpadă pe munte? Aaa, știu… aleg spaima spaimelor din apropierea casei. Un traseu de concurs din Austria – Staufenlauf. E o urcare pieptiș pe alocuri, de 3,8km, în care acumulezi 1000m diferentă de nivel. Am mai fost de câteva ori acolo și oricât de încet aș merge, urcarea asta mă termină. Cum ieri am văzut că nu mai am chef de germană seara, după alergare, decid ca azi să încep cu studiul și alergarea s-o las după prânz. E o alegere bună zic eu, căci iar e foarte cald și măcar o să se mai răcorească spre finalul alergării.

Pe la 3 fără ceva ajung în Dornbirn și încep alergarea cu o ușoară încalzire. Sunt 23 de grade și curg deja apele pe mine. Ok, hai că 3 km par suficienți. Îmi iau inima-n dinți și-o tai către vârf. Pe prima bucată de traseu e multă lume ieșită la plimbare. Eu mă concentrez să alerg ușor, dar nu mă ține mult și-o iau la pas. Îmi dau seama că am totuși picioarele cam obosite după alergarea de ieri. N-ar putea lumea să nu mă mai bage în seamă când alerg? Nu se vede că mă chinui? Fix să-mi găsesc cuvintele în germană nu am chef acum. Vai cât de greu trec kilometri ăstia. Sunt deja chinuită când ajung la partea cea mai dură din urcare. Pfff, și abia-s la început. Norocul meu e că e mai umbrită partea asta și nu mă bate soarele în cap. Și așa am uitat azi să mă dau cu cremă de soare. Încep să fac din ce în ce mai des pauze scurte. Am senzația că oricât m-aș antrena n-o să fiu vreodată pregătită pentru un kilometru vertical. Pur și simplu îmi pune capac. Dar terenul îmi place. De multe ori te mai tragi cu mâna de stâncile fărâmițate sau de încrengătura de rădăcini. Ultima bucată din traseul de urcare se numește Wurzelweg (“poteca rădăcinilor”).

Spre final poteca-i acoperită de zăpadă, dar se merge ok. Ieeei, am ajuns pe vârf. Rămân puțin să-mi trag sufletul și să mănanc. Deci ce-am zis? Că fac urcarea asta de două ori? Pfff. Hai că mă relaxez pe coborâre și-o să-mi revină cheful de urcat. Cobor câțiva metri și dau de brândușe albe. Săptămâna trecuta am vazut câteva, dar erau încă micuțe și nedesfăcute. Ui, ce drăgălașe sunt!

Ok, coborârea asta n-am mai făcut-o în alergare. E mai zdravănă față de așteptări, dar numa’ bună de antrenament. Viteza-i mică pe aici, însă mușchii ard. Mda, iar am luat adidașii greșiti. Uitasem cât de accidentat e terenul pe aici. Masaj în talpă la greu. Sper să nu-mi sucesc gleznele. Auzi, dar de niște coborâre ușoară chiar nu o să am parte? Păi când naiba vine relaxarea?

A doua parte a coborârii devine mai lejeră și încep să-mi conving mintea că mai pot face o urcare. Ce dulce-i renunțarea când ajung la bază, aproape de mașină… Hai Monica! Poți! Nu vrei să revezi brândușele?

Respir adânc și-o iau iar spre vârf. De data asta mult mai încet, încercând să-mi adun ultimele rămășite de energie. S-a făcut mai răcoare și treaba asta mă ajută.

N-aș putea numi chestia asta alergare. E mai degrabă o drumeție târșâită. Dar încet, încet ajung iar pe Staufen. Prind și apusul pe aici.

*yaaay, I did it!

Cobor cu mintea relaxată și corpul obosit. Curând sunt nevoită să scot frontala căci prin pădure nu mai văd nimic.

Pfff, ce weekend. E grav când rămân singură acasă.