Data: 29 august 2018.
Cursa: UTMB - TDS (Sur les Traces des Ducs de Savoie), 121 km / 7300m+ ruta oficiala inițială,  ruta modificată ~124 km / 6800m+, Start în Courmayeur, Finish în Chamonix.
Monica

TDS, TDS… cursa greșelilor, a nervilor fără de sfârșit și-a lipsei de chef.

Marți, 28 sep 2018. Mâine cică-i ziua cea mare, în care voi încerca cel mai lung concurs de alergare. Emoții? Nu prea. N-am mari speranțe că voi ajunge la finish. Sau poate iese, dar mi-e parcă destul de indiferent. Cursele pentru care am avut mari emoții au trecut deja și s-au terminat cu bine (Hornindal Rundt 75k și Tromso Skyrace 58k). Îmi aduc aminte de experiența povestită de Dinu pe blog și dacă el abia a ajuns…. păi cum puii mei să reușesc eu, care-s mult mai înceată. Of, n-am chef de TDS-ul ăsta. Sau poate mi-e prea frică de el de-am făcut tot posibilul să-mi compromit cursa. Naiba s-o ia! Hai că o să fie ok.

Pe la 4 fără ceva plec cu bicicleta spre Chamonix să-mi ridic pachetul de concurs și să mai caut Gu Salted Caramel și RawBite cu mere și scorțișoară, singurele produse pe care am observat vara asta că le pot folosi în concurs. Ieeei, găsesc gelurile Gu, dar batoane ba. Tot e bine.

Azi am fost cuminte și mi-am schițat un plan de cursă, după ce-am făcut o scurtă alergare. Dar de bine ce l-am schițat, mă trezesc că modifică traseul și ora de start din cauza vremii.

“Tough weather. 
Decision: start from Courmayeur on 29/08 at 8:00, normal route except Passeur de Pralognan.”

Bleah, n-am stare să fac altul. Oricum mi se pare total inutil. O sa fie probabil o cursă de supraviețuire pentru mine.

Semi-planul inițial, înainte să modifice ruta:

  • Km 51 (2500+, 3000-) inainte de marea urcare… ideal 8 ore. 10min max pauza.
  • Km 67 (4400+, 3700-) bagaj !!! Spalat, schimbat haine si ciorapi, eventual adidasi, mancat. Maaaxim 15min sa nu ma racesc. Ideal 6 ore (pt 18km cu 2000+ si 1700-), adica pe la 8 seara.
  • Km 86 (5600+, 4900-) max 5 min ca o sa fie frig. Ideal 5 ore (pt 20km cu 1200+, 1200-), ora 1 noaptea.
  • Km 97 (5700+, 5700-) max 10min. Ideal 2 ore pt 11km cu 100+ si 900- Ora 3 noaptea
  • Km 115 les houches (7200+, 7400+) o sa fie numa mers… ideal 6 ore pt 18km cu 1500+ 1700-… ora 9 dimi
  • Km 120 finish (7300+, 7500-) o ora pentru ultimii 5km… haha varianta ideala ora 10 dimi. Adica 28 ore de ore în total :))

Ridicarea kitului de concurs durează foarte mult, deși totul e extrem de bine organizat. Ne verifică rucsacul de concurs și-mi iau geaca de ploaie la puricat.

Apoi pierd o groază de timp la supermarket și nici nu găsesc baterii pentru frontală. E o nebunie acum în oraș. Om lânga om. Absolut amețitor. Din pesajul primit de la organizatori înteleg că se schimbă și echipamentul obligatoriu. Cum naiba o să-mi încapă mie toate în rucsacul mic? Acum nici nu-l mai pot schimba. Noroc că mă întâlnesc cu un alt alergător care mă liniștește. Nu-l cunosc, dar recunosc tricoul de la Ciucas X3. Pentru mâncare comand până la urmă niște paste de la Pizzeria la care am ajuns de prea multe ori deja de când sunt în zonă și mănânc în camping.

Îl invidiez pe Florin că reușește să se bage la somn devreme. Io nu știu ce pisici tot fac. Cu ultimele picături de energie mă duc până la baie să las bateria la încărcat. Rucsacul e în mare parte pregătit. Poate-i mai bine că au modificat ora de plecare. Măcar dorm mai mult. La 6.15 trebuie să fiu în stația de bus. Hmm, deci la cât să pun ceasul? Hai la ora 5 și-o să încerc să mă grăbesc de dimineață că-n mod normal nu-mi ajunge o oră să mă dezmeticesc. Rahat… 6 ore se somn. În fine, trecem peste. Mda… și alea dormite prost. Măcar mă trezesc râzând. Am visat că undeva după jumătatea cursei, când nu mai suportam greutatea rucsacului, am descoperit că aveam sandalele de oraș în el :))  De… traumele de la Tour du Mont Blanc de săptămâna trecuta s-au amestecat cu stresul pentru TDS.

Dimineață încerc să-mi păstrez calmul și mă straduiesc să nu fac gălăgie prea mare. Toate lumea doarme în jur. Un duș și-o cafea la primus… și gata, s-a făcut ora de plecare. Torn apă rece peste cafea să se răcească și-o dau pe gât într-un minut.

Hai că am ajuns la timp la autobuz.  Mi-e soomn. Schimb câteva mesaje cu Viorela care tocmai și-a terminat alergarea matinală și iau micul dejun. Nici cu asta nu m-am pregătit…. Bag niște biscuiți cu ciocolată și-o banană. Deja mi-e puțin greață și soooomn. Gata, ia calmează-te Monica! Uite ce răsărit frumos. O să-ți placă!

Ajung în Courmayeur și recunosc drumul pe care am mers săptămâna trecută. Ups, e ceva de mers până la start. Ajung la locul unde se lasă bagajele, mă dau cu o cremă pentru mușchi pe picioare, doar doar o să-mi treacă durerile, umplu flaskurile cu apă și-mi fac loc printre miile de oameni. Am încă două, trei puncte dureroase pe la cvadricepși. Sper să se calmeze după ce mă încălzesc. Uai câtă lume în fața mea! Estimez cam 1000 de alergători. În realitate sunt peste 1500. Aștept startul, lipsită în continuare de emoții. Nu-mi trece prin cap să mă strecor mai în față. De știam eu ce mă asteaptă….

Miercuri, 29 sep. Ora 8.00. Se pornește în mers. Atmosfera e faină la start, însă nu mă atinge prea tare. Foarte multă lume ne încurajează de pe margine. Pe mine mă cam amețește mulțimea asta. Destul de curând o putem da în alergare. Gata, simt că începe concursul și mă binedispun puțin. Un kilometru și ceva în care pun picioarele încă destul de dureroase în mișcare. Dar treaba asta nu durează mult căci începe urcarea. E deja cald, iar drumul nostru e pe un forestier extrem de prăfos. Fărâma de entuziasm se duce pe apa sâmbetei și nu-mi vine deloc să mă pun pe depășit. O stare de nervi se instalează curând. Mă disperă bețele celor din fața mea, aglomerația și praful. Îmi iau și un cot în piept. Clocotesc deja. Mi se pare groaznic. Încep să strănut. Pun buff-ul la nas căci am senzația că o să mă înec cu praful ăsta. Încerc să schițez câte un zâmbet, dar e imediat alungat de diverse lucruri care mă deranjează.

Credeam că o să mă trezească alergarea, dar starea de moleșeală și lipsă de chef prind rădăcini și mai puternice. Trec pe lângă primul punct de alimentare, întrebându-mă de ce e acolo și de ce se oprește lumea. Nici să mă încălzesc n-am apucat. Alerg câteva secunde pe plat și-apoi tot încerc să depășesc pe urcare, dar nu merge. Renunț pentru moment. Măcar de o parte am reușit să trec fără mult efort prin faptul că n-am stat la Checrouit.

Ora 9.30. Scot telefonul mobil și-i dau mesaj lui Ștefan: “mestec praf si ma plictisesc”.

Ora 9.40. Scriu mesaje, lucru pe care nu obișnuiesc să-l fac în timpul unei curse. Tot lui Ștefan:

“Pur si simplu stau. Mai fac cate un pas la cateva secunde. E oribil.”

Mă uit la munții din jur și mi se deschide un zâmbet firav. De undeva mi-a rămas în minte “this could be the best day of your life”. Încerc să mă încurajez. Un alt băț în picioare. Un căcat de “best day”. Worst day poate. Sunt mai nervoasă decât în zilele în care încerc să mă las de fumat. Hai calmează-te! Să te calmezi tu, că io-s deja prea plină de draci! Nu vezi ce rahat de zi? Auzi, ia să renunț la cursa asta. Gata, mă opresc la cabană si stau la cafeluță și-o să fie atât de bine! Discuții interminabile în capul meu. Mai urcăm puțin, mai stăm că se îngustează poteca și ne blocăm, apoi iar ușurel la deal ca oile.

Terenul e ceva mai ok parcă, dar aglomerația e încă în toi. Pe unde-i mai lin îmi mai ies niște depășiri. Apoi vine o scurtă coborâre, unde depășesc zeci de persoane cu un consum de energie imens. Dar măcar să-mi vină cheful de alergare și de tras. Nu mai contează că mă obosesc aiurea. Vreau entuziasmul meu clasic! Și mă distrez pentru câteva minute, țopăind printre pietre, pe lângă potecă, cât să nu-i deranjez pe ceilalți alergători. Cred că par ca o nebună acum. Lumea din jur e liniștită și răbdătoare căci e ditai cursa.

Gata pentru moment cu depășirile. Revin pe urcare, în șir indian. Deja sunt aproape 2 ore și jumătate de la start când ajung pe primul vârfuleț, la Mont-Favre.

Starea pe care o am acum e o premieră. Nici nu știu de unde s-o apuc. Tot ce-mi vine în minte e să abandonez. Atâtea gânduri de abandon, adunate în primele 3 ore, n-am adunat în total la cursele de până acum. Mușchii nu par să se încălzească nici ei. Am tot felul de dureri. E ca naiba totul. Dar cel mai trist e că nu reușesc să zâmbesc. Care mai e sensul să merg mai departe?

Of, of…Monica. Hai că e abia începutul, mai sunt o groază de kilometri. Sigur o să fie mai interesant. Nu ceda așa de la început. Toată lumea zice că TDS-ul e o cursă tehnică și poate cea mai frumoasă dintre cele de la UTMB.

Vine coborârea. Respir adânc și dau drumul la gaz. Nu-mi pasă dacă-mi obosesc aiurea picioarele. Tot ce vreau e să regăsesc bucuria alergării. E teren mai accidentat aici și cei din jur aleargă cu încetinitorul. Și iar cu un mare consum de energie, îi dau cu forță la vale, în cea mai mare parte pe lângă poteca plină, sperând să nu-mi sucesc glezna. Hai că-i mai bine. Îmi tot spun că o să fie o zi frumoasă. E doar începutul ăsta nenorocit mai greu. Ajung la forestierul pe care mergeam obosită acum o săptămână, seara, după o zi plină. Atunci, după ploaie, era mult mai plăcut. Acum e soare, cald și praf. Mă lupt cu mine să nu o dau în mers. Alerg încet, dar alerg. Mai depășesc și aici ceva lume. La capătul forestierului e punctul de alimentare de la Lac Combal. S-au scurs deja 3 ore de la start și-am făcut abia 16km conform ceasului. Foarte multă lume aici. Mda, nu are sens să stau la coadă pentru mâncare. Îmi umplu bidoanele cu apă și încep încetișor urcarea.

Mănânc ce am la mine, din mers. Înapoi la șirul indian. Se văd fain munții. Starea mea ar fi trebuit să fie mai bună. Parcă e ceva mai ok, dar cheful tot la minim e. Mă depășesc câțiva alergători. Să încerc să mă țin după ei? Neah, mi-e lene. Urc în ritmul cârdului, cu o luptă constantă în capul meu și cu mâinile ridicate cât să nu-mi intre în ochi bețele mișcate haotic de cei din fața mea. Momentan, gândul de abandon reușesc să-l alung cu “o să vină și partea faină și-o să-ți pară bine că ai continuat”.

Ora 12.15 / 20km de la start, aproape 2000m+ până aici. Se termină urcușul. Mi se deschide în față o vale plăcută la vedere. Hai Monica la alergat că vine coborârea și-o să te simți mai bine! Pornesc cu determinare, dar nervii încep să crească. Nu e o potecă drăguță așa cum mă așteptam. E un nenorocit de forestier, ce-i drept cât se poate de alergabil. Și alerg. Nu tare, dar mă străduiesc să alerg. Bucuria pe care am tot încercat să o construiesc iar scade din ce în ce mai mult. Căldură mare și drum forestier – fix ce-mi place mie mai mult :))) Din loc în loc mă mai opresc câteva secunde. Sunt atât de tentată să merg pe aici! Respir adânc, forțez un zâmbet, strâng pumnii, îmi trag două palme imaginare și mă pun iar pe alergat. Imi vine să ma iau la trânte cu aerul. Îmi pierd crunt răbdarea. Aproape 10 km de coborâre cu bucățele mai plate pe ici-colo și-o oră de chin mental. Deja simt că-mi înțepenesc încheieturile. Așa nu-mi place mișcarea asta… fiecare pas e identic cu cel anterior. Mai ridic din când în când genunchii, mai rotesc o mână. Trece greu ora asta de coborâre de la care aveam speranța că mă va repune pe picioare.

Ora 13.10. Au trecut 5 ore de la start. Situația nu pare să se îmbunătățească. Căldură cât cuprinde, priveliște frumoasă, dar care nu mă ajută de data asta și-un teren care nu mă îndeamnă deloc la alergare.

Ștefan îmi trimite mesaje de încurajare, iar răspunsul meu:

“Mai am putin si abandonez din lipsa de placere
Un cacat de coborare
Forestier 100%
Nu mai am chef pur si simplu
M-am pus pe mers
5 ore in care n-am reusit sa ma conving ca-mi place”

Hai! Înapoi la alergat! Mersul a durat câteva secunde, cât am scris mesajele. Urmează o mică coborâre abruptă, pe o potecă îngustă și prăfoasă. Pe marginea ei sunt smocuri de iarbă. Încerc iar să depășesc. Mi se duce piciorul într-o gaură mascată de iarbă, mă dezechilibrez și dau destul de zdravăn cu genunchiul în pământ. Au, au, au. M-a calmat trânta asta. Gata, fără alte încercări eroice. Mă repun pe traseu și cobor în ritmul celor din jur. Urmează o zonă destul de simpatică, unde alternează urcări mici cu părți mai plate și unde începe ploaia. Deși aș sta să mă răcoresc, scot totuși geaca. Mă gândesc că dacă nu o fac, o să regret mai încolo când o să fiu fleașcă. Câțiva dintre alergătorii pe care i-am depășit mai devreme, trec pe lângă mine pe aici. Dacă aș sta mai bine cu cheful de cursă… m-aș ambiționa să le țin ritmul, dar nu e cazul. Urc cam în dorul lelii… și cred că dacă n-ar ploua acum, m-aș întinde pe iarbă să dorm nițel.

Ora 14.30. Mesaj către Ștefan, care îmi mai scrie din când în când: “Nu am cheeeef”

E drăguț locul. Poteca e pe marginea unui lac. Dar eu din starea proastă se pare că nu o să mai ies. Bombăn multe în capul meu. Însă un lucru mi-e clar acum. Nu mai pot abandona cursa. Am făcut deja 35km… nu-i pot arunca la gunoi. Trebuie să o termin că altă dată eu nu mai calc pe aici. Și dacă decid să renunț o să-mi stea pe creier până o duc la capăt. Deci până la finish oricum ar fi!

Urmează o coborâre zdravănă. Cam 1400m diferența de nivel. Pornesc la atac, fără prea mare plăcere, dar cu determinare să rezolv definitiv problema cu TDS-ul. Depășesc tot ce pot. Unele bucăți sunt abrupte rău, pe poteci înguste și iar pline de praf căci soarele a revenit în forță. Alerg fără să țin cont de ce-o să le fac muschilor. Dă-i naibii. E îndârjire acum. Alerg de nervi.

Ora 15:16. Mesaj către Ștefan, trimis când am dat pe coborâre de o bucățică de fals plat: “Asa lipsita de entuziasm nu cred ca am mai fost la o cursa”.

Aș vrea să-mi bag picioarele în ea de cursă, dar nu pot să mă opresc. Pur și simplu nu pot să abandonez, deși îmi doresc tare mult asta. Simt că mă pedepsesc mergând mai departe.

Continui sa alerg ca nebuna pe aici și depășesc cât pot. Dar nimic din ce se întâmplă nu-mi readuce bucuria. Mă apropii de Seez și din ce în ce mai multă lume mă încurajează. Mă străduiesc să le zâmbesc și să le mulțumesc, deși aș vrea să nu mă bage nimeni în seamă. Parcă-i prea mare efortul să deschid gura pentru un amărât de “merci”. Coborârile, care mereu erau motiv de chiuială de plăcere, sunt acum un chin. Ajung la un mic punct de alimentare. Refill apă, un pahar de Cola și, în premieră pentru mine în timpul unei curse, merg la baie.

Am ajuns într-un soi de parc. E plat și fals plat de aici. O luptă criminală în capul meu. Mă îndemn să alerg, fac niște încercări. Eșuez, o dau în mers. Iar alerg încet, apoi merg câțiva pași și tot așa. Încep să râd de situație.

Încă puțin și ajung la punctul de alimentare de la Bourg-Saint-Maurice. Mă binedispun pentru moment. Prea e drăguță toată lumea în jur. Înfulec fără oprire tot ce prind – cașcaval, salam, portocale, ciocolată. Aici nu mai e coadă la mâncare, chiar dacă e multă lume adunată. Unii stau relaxați la masă, alții o taie rapid mai departe. În cazul meu e primul punct în care decid să nu mă grăbesc. Mă spăl pe față și umplu bidoanele. E voie bună. Și mi-e foame de lup. E semn bun.

Îmi fac o scurtă analiză. 51-52km, 8h45min și aproximativ 2500m urcați până acum. Ei, hai că nu e chiar așa rău. Am doar o oră în plus față de planul unei curse bune.

Urmează verificarea bagajului și-apoi o iau din loc.

Începe un urcuș destul de zdravăn, pe o potecă ce taie șoseaua din loc în loc. Mi se pare că merg prin saună. Urc extrem de încet și mă opresc des să le fac loc alergătorilor din spate care împing zdravăn în bețe. Un tip e șocat de mine. Nu înțelege cum de am ajuns până aici fără bețe. Ce-i drept… de când a început cursa n-am văzut pe altcineva fără. Mda, poate ar trebui să învăț și eu să le folosesc. Pe ici-colo, unde se mai deschide câte o poiana unii s-au oprit și au pus semnul cu “Do not disturb. I’m sleeping”. Ce-aș ai dormi și eu puțin… dar dacă închid ochii, cred că nu mă mai trezesc până mâine dimineață.

Ora 17.20. În continuare merg încet pe prima urcare de după Bourg-Saint-Maurice. Mă așteaptă cam 1500m diferență de nivel. Aici trebuia să înceapă partea cea mai interesantă a cursei. Dar ghinion. Cu traseul modificat, partea aia nu mai există. O să mă lupt cu demonii în continuare.

Schimb de mesaje cu Ștefan:

“Deci nu mi a venit cheful
Ma plimb pe munte fara sens
N-am nici cea mai mica motivatie”
Stefan: “De ce fără sens? Nu e nimic frumos? Tot drum nașpa?”
“Asfalt, forestier si abrupt prafos
Pur si simplu nu mai pot inghiti
Privelistea e ok
Dar nu-mi trebuia cursa pt asta
Nu stiu cum sa ma mai conving
Am zambit cred ca 10 min in total azi”

Surprinzător urmează o mică coborâre. Pe asfalt, ce ……. Scuze. Îmi vin în minte o serie de înjurături în toate limbile, pe care nici n-aveam idee că le știu. Unele grave rău, inventate pe loc. Alerg ușor, cu mare silă. Mai vorbesc cu alți alergători. Unii încearcă să-mi ridice moralul. Dar n-au șanse. De obicei eu eram aia cu voie bună când alții păreau supărați pe soartă. Ei uite că acum aflu și eu cum e. Și totuși… de ce naiba merg mai departe?  Să tai TDS-ul din listă, să nu mă intreb ce-am ratat, să nu mă întreb după… “cum ar fi fost dacă mergeam până la capăt”. Termin nenorocitul ăsta de concurs și cu asta basta. Dă-l naibii de timp. Speranțe să mai simt un dram de bucurie nu mai am.

Urcare, urcare, urcare, pe o vale destul de plictisitoare, ba pe șosea, ba pe un traseu paralel, pe o vreme în ton cu starea, o vreme care în alte situații mi se părea perfectă pentru alergare. Mai încerc din când în când să-mi mai înving lenea și să alerg, oricât de încet, pe urcările line. Ușor, ușor mai depășesc câteva persoane. Cei mai mulți doar merg.

Revenim la șoseaua asfaltată și recunosc locul. Încă puțină alergare în reluare până la Chappieux. Lumina devine mai slabă. E deja ora 8 și jumătate seara. Cumva familiaritatea locului îmi extrage un zâmbet, dar viteză nu mi-o mărește. Mă gândesc că acolo am bagajul și voi face o scurtă pauză. Ajung la case. Nimic în jur. Hmm. Mă uit la ceas și mă întreb unde naiba e punctul în care am bagajul? Pe ruta inițială era la km 67. Acum atât îmi arată ceasul. Dar ce mai conteaza. E unde e. Treaba lui…

Urmează cam 20 de minute de urcare destul de plăcută pe potecă, ca apoi să intrăm iar pe asfalt.

3 km de asfalt care par interminabili. Mă suprind că tresar de câteva ori. Ațipesc în mers pentru câteva secunde. Mi s-a întâmplat și mai devreme, tot pe o bucată de șosea. Sunt niște zone foarte antrenante :))) Mi s-au tocit și nervii după mai mult de 12 ore de chin. Mi-e lene și să mă mai deranjeze ceva. Merg, alerg încetișor și tot așa. Frontala n-am scos-o încă. Acum doar n-o să mă împiedic pe asfalt, nu? Luminează ceilalți suficient. Plus că ar trebui să apară mai repede punctul ăla nenorocit de control. Auzi, dar eu ce-mi iau din bagaj? Nu simt că aș avea nevoie de ceva.

Ora 21.28. Ajung la Roselend. Aici e pauza mare, cu mâncat și schimbat haine. Nebunie mare aici. Ceasul zice că-s la km 71. Bagajul e pregătit deja când intru în cort. E cald și bine aici. Locuri la masă nu se găsesc așa că mă trântesc pe jos, într-un colț. Unii stau întinși și se relaxează cu ochii închiși, alții sunt grăbiți. Durează până mă orientez ce am de făcut. Scot chestii de bagaj, le pun la loc, mă duc să-mi iau de mâncare, mă învârt de colo-colo. Ia bagă-ți mințile în cap și fă ce trebuie!

Ora 21.45. Ștefan îmi tot scrie și mă întreabă cum stă treaba. N-am chef să răspund nimănui, dar mă straduiesc să o fac. S-a agitat atât să vină aici… să mă susțină în timpul cursei… Pe de-o parte apreciez mult gestul, pe de altă parte mă enervează că simt presiune din cauza asta. De ajutat în punctele în care are voie oricum nu poate. Dar vrea el să ajungă în unele să mă încurajeze. Nu-mi pasă de nimeni și de nimic acum. El îmi scrie de locuri și puncte… chestii SF pentru mine acum. Habar nu am unde sunt și încotro mă îndrept. Stiu doar ce-mi arată ceasul și urmăresc marcajele.

Mesaj către Ștefan:

“Nu stiu unde zici [că vrei să ajungi] ca eu am 71km [pe ceas] si sunt la locul unde am bagajul.
Adorm mergand…
Cica urmatorul punct e cam la 20km
Tb sa iau cu mine bateria mare cred ca e totul pe minim”

Am ajuns de un sfert de oră aici și n-am făcut nimic încă. Doar i-am trimis un mesaj lui Ștefan din care nu știu ce înțelege. Dar nici nu știu ce sa explic mai mult.

În primul rând mă decid să fac stretching. Și tare bine intră. Chiar dacă m-am distrus săptămâna trecută la Tour du Mont Blanc, măcar am învățat 3 lucruri valoroase:

  1. Isotonic, isotonic, isotonic! Absolut necesar și util. Apa simplă devine rapid fix degeaba dacă nu-i adaug electroliți.
  2. Stretching, stretching, stretching. Nu te opri prea mult și de fiecare când o faci, bagă stretching.
  3. Rucsacul greu chiar te nenorocește după ceva vreme.

Găsesc locul unde te poți schimba, sar peste câțiva alergători trântiți pe jos, schimb tricoul și bustiera cu unele uscate. Nu știu ce sens are, dar o fac. Mă întorc la bagaj, pun mobilul la încarcat, trag o bluză groasă pe mine și-un buff cu polar și merg cu recipientele mele să-mi iau mâncare caldă. Niște paste și supă. Pastele nu intră prea bine, dar zeama caldă e perfectă. Foame mi-e în continuare. Toată ziua mi-a fost. Mă îndop iar cu tot ce prind la mână. Cașcavalul și salamul au fost baza cursa asta.

Cu toată învârteala mea pe aici reușesc să pierd o oră. Uau, o oră???  Ei, nu contează. Măcar am trecut de jumătatea cursei. Nu mă pot decide ce să mai iau la mine. Hai cana că poate mai au supă la următoarele puncte, bufful gros… niște geluri și batoane și cam atât.

Ora 22.25 Gata, am pornit frontala, parcă mi-a mai trecut puțin și somnul de mai devreme. Urc în ritm lejer, întâi pe un drum forestier, apoi pe potecă. E umezelă, parcă plouă ușor. Se vede șir de frontale și-n sus și în spatele meu. Par destul de ok acum. După o oră de încălzire pe urcare vine supriza zilei.

O coborâre tehnică, cu noroi, bolovani, ploicică și stâncă pe lângă. Hmm, cred că-i tare fain în timpul zilei pe aici. Nu stau pe gânduri și-i dau la vale cu forță. Cea mai faină, antrenantă bucată din tot concursul. Plăcere maximă. Nu contează că tălpile sunt deja dureoase după 75 de km. Simt în sfârșit plăcere. Nu mai credeam în ea. Revin complet la viață și depășesc tot ce prind în cale. Un francez se ține după mine. Întreb dacă vrea să-i fac loc. Zice că nu, că-i place jocul meu. Iuhuuu, bucurie dragă, de 15 ore te astept!

30 de minute minunate, în miez de noapte, cu concentrare, alunecări, redresări, viteză cât se poate în condițiile date. Uau, știam eu că-mi place să alerg! Doar că nu în orice condiții…

Noroiul zboară, picioarele-s jucăușe și moralul crește.

Ziua 2. Ora 00.14. Ajung la Gittaz toată un zâmbet. Îl văd pe Ștefan. El știe doar mesajele dramatice pe care i le-am trimis și nu înțelege cum de sunt așa fresh și bucuroasă. Nu prea îi vine să creadă. Iar mie tocmai ce mi s-a deschis apetitul pentru concurs. Se duc vreo 5 minute aici, cât mai schimb o vorbă două cu el, mă spăl pe față și-mi iau apă, dar mă grăbesc să o iau din loc. Francezul îmi mulțumește pentru coborâre (“for pushing me”), că l-am antrenat și pe el în joc.

Urmează o urcare de vreo 5 km, cu vreo 700m+ diferență de nivel. Începe mai tare ploaia. Sunt încă entuziasmată. Simt un dram de aventură. Am urcat în ritmul meu, nu prea tare, dar ok și-am mai depășit alergători. Lumea din jur s-a îmbrăcat bine și pare obosită. Eu sunt în revenire. Mă cam încearcă frigul, dar momentan merge. Nici prin gând nu-mi trece să mă îmbrac acum, pe ploaie. Cumva în mintea mea pantalonii lungi și bluza din rucsac sunt pentru urgente. Asta înseamnă că în caz de accidentare am ceva mai gros și uscat la mine care să mă salveze de la îngheț până mă culege lumea.

Cam într-o oră și jumătate ajung pe vârf, pe la 2300m. Treaba cu udătura și frigul începe să mă deranjeze, dar încă mă distrez. E prezentă senzația de aventură și-un dram de luptă de supraviețuire. Vine iar o coborâre tot de vreo 3km. Noroiul e la putere. Nu există pas fără alunecare. Dar în continuare alerg pe unde am ocazia și încerc să mă mișc, să pun sângele-n mișcare. Când treaba-i prea înceată simt oricum mult prea puternic frigul. Terenul pare mișto pe aici. Păcat că nu văd nimic în jur. Hai că a devenit interesantă cursa.

Fac exerciții cu mainile, doar doar n-or îngheța de tot. Mănușile nu mă mai ajută. Sunt flească de multă vreme. Geaca de pe mine mi se pare degeaba. Cred că singurul care-mi ține puțin de cald e noroiul în strat gros de pe picioare.

Mda… îmi plac ploaia și frigul și-n mod normal sunt ok așa îmbrăcată, însă n-am luat în calcul oboseala acumulată până acum. Și uite cum am făcut o nouă mare greșeală care o să mă coste binișor. Deja tremur din toate încheieturile și stau încordată în permanență. Plouă în continuare și mi-a intrat crunt frigul în oase. Mâinile nu le mai simt de ceva vreme. Mda, gluma-i glumă, dar se cam îngroașă treaba pe aici. Distracția mea că lupt pentru supraviețuire se cam transformă în realitate. Acum degeaba scot hainele uscate din rucsac că aș degera cât m-aș opri și le-aș uda și pe alea instant. Pffff, unde naiba e punctul ală de control și alimentare? Dacă ceva mai devreme mă gândeam că-i dau la vale fără să mă mai opresc la el… acum îl văd ca pe o salvare. Oare rezist până în Contamines? Dar ploaia asta nu pare să se oprească. Hai măi, ce naiba! Alerg până în oraș și-acolo o să-mi revin. Mușchii n-au nicio problemă, ba chiar sunt mai bine decât la start. Doar tălpile sunt dureroase și ustură, dar trec ușor peste asta.

Ziua 2. Ora 02.15. Au trecut două ore de când mă lupt cu frigul și udădura la modul mai serios și nu prea mai cred că o să ies victorioasă din lupta asta. Se termină coborârea și intru într-o stare de conservare cumva. Strâng din dinți și-i dau înainte. Trebuie să rezist. Nu vreau să stiu cât energie inutilă am consumat cu tot tremuratul ăsta.

Ceața, noroi, ploaie.

Ziua 2. Ora 03.10. 90km până acum și 19 ore de când am început cursa. Ajung înghețată la Col du Joly. Dacă nu e cort alerg mai departe până în Contamines. Probabil o să fie ceva mai alergabil și-o să pot mări viteza să mă încălzesc. Știam că-i coborâre până acolo și mâ gândeam că n-o să fie așa frig ca la 2000m. Dar este cort la Col du Joly. Și mâncare și supă caldă!

Mă opresc și mă decid să aștept să mă refac. Cu greu scot tremuratul din mine. Dau hainele ude jos de pe mine după mult chin. Mi-e imposibil să desfac singură fermoarul de la geacă. Degetele nu mai funcționează. Mă disperă și numărul. Reușesc să-mi fac gaură în geacă cu acul de siguranță. Mă cuprind iar nervii.  Aici nu-i loc separat pentru schimbat, dar nici că-mi mai pasă. Nimănui nu-i mai pasă. Mai toți tremură cu toate că au alergat îmbrăcați. Încerc să mă usuc și să dau jos o parte din noroi. Nu prea merge. Trag pantalonii uscați peste noroi, pun bluza cu mânecă lungă, pun mânecuțele de vânt… și dârdâi în continuare. Scot și folia de supraviețuire și mă pun pe băut supă fierbinte. Noroc că am luat cana de supă cu mine. Mobilul nu mai funcționează. Mă enervează iar stresul că ar trebui să-l țin pe Ștefan la curent. În mod normal nu mi-ar păsa de telefonul mobil, dar acum trebuie să mă lupt și cu el. Pun și ceasul la încărcat că-i pe ducă bateria. Încet încet îmi revin. Supa și folia au făcut minuni. Încerc să mă mișc și să mă mai întind, să nu se racească mușchii. Acum, după mai mult stat, se cam simte durere în tot corpul, dar na… e normal. Chiar daca ploaia s-a mai calmat pun și pantalonii de ploaie pe mine să-mi țină de cald.

Ziua 2. Ora 4.00. Gata, hai să termin cu TDS-ul ăsta! Câțiva voluntari se miră că vreau să pornesc mai departe. Mulți au renunțat în zona asta. Dar nici nu mă gândesc să zic stop. N-am suferit atât până aici ca să renunț acum. Ce mare brânză a mai rămas? Maxim 35km. Am suficiente ore la dispoziție. Pun ceasul la mână și-o tai din loc, cu ambiție să alerg în forță și să se termine mai repede povestea. Momentan suntem o mână de oameni care bâjbâim. Nu se vede următorul marcaj și ne-am împrăștiat care pe unde în căutarea lui. Să nu se înțeleagă greșit. Traseul e excepțional marcat, dar când e ceață… aia e. Te mai și învârți nițel. Mă uit la ceas să-mi fac un calcul și nu mai apare nimic pe ecran. Simt cum o iau razna. Parcă mi-a băgat cineva venin în sânge. Încerc să mă calmez. Las’ că s-a salvat undeva. Nu-i posibil să se steargă cu totul înregistrarea. Nu-s convinsă, dar încerc să-mi păstrez calmul și să alerg mai departe. Dau iar drumul la ceas. Ce trist… îmi zice că am alergat câteva sute me metri 🙁

Rahat. Trebuie să trag pe dreapta. După ce-am trecut pe lângă zeci de băieți care doar se întorceau cu spatele și făceau mereu la drumul mare… nu mai stau pe gânduri. Bine… tot ma retrag câțiva metri de la potecă și sting frontala.  Așa, acum trebuie doar să încerc să uit de faptul că mi-a dispărut cursa de pe ceas. Alerg la vale și alerg și doamne… cât de lungă-i coborârea asta. Mă întreb dacă s-a dezlipit complet pielea de pe talpă că eu așa simt. Destul de multe porțiuni tehnice. Bine că-s acum. E ok, dar îmi pare rău că n-au fost și la începutul cursei. Oricum îmi dau seama că am făcut bine cu oprirea de refacere la Col du Joly. Mai dura mult și bine până ajungeam în Contamines. Cred că intram într-o dulce hipotermie până aici. În a doua parte a coborârii intrăm pe un alt forestier interminabil unde lupta-i mare pentru nițică alergare. Alternez un jogging cu mers și iar am senzația că nu mai apare punctul de control. Sunt obosită destul de tare. Asta e clar. Dar fără gânduri de abandon. Suferă și mergi până la capăt acum!

Ziua 2. Ora 6.00 Haha. Am ajuuuns. La Contamines, nu la final. 100 de km până aici și 22 de ore de la start. Ștefan nu-i aici. Era punctul unde avea voie să mă ajute. Asta e. Tind să pornesc mai departe. Apoi mă gândesc că a stat toată noaptea nedormit, că s-a agitat atât… O să se oftice daca nu ne vedem. Mobilul în continuare nu vrea să funcționeze. Bateriile externe nici ele. Mă opresc și mă tot chinui să-l usuc și să-l pun la încarcat. Mă disperă îngrozitor treaba asta. Tot ce-mi doresc e să plec mai repede de aici. Opresc ceasul și salvez bucata de la Col de Joly până aici. Trag speranțe că o să găsesc cei 90km pierduți. Dar nuuuuu, cursa a disparut complet. Nervii mei ating cote maxime.

Ora 6.10 Reușesc să deschid mobilul și văd că mi-a scris că e aici și mă așteaptă. Îl caut iar, nu-l văd. Între timp reușesc să-i scriu.

“Mobilu nu merge
Garmin mi a pierdut ruta
Nu te mai astept
Ca mi vine sa plang de nervi
Nu stiu cum de am reusit sa fac tel sa functioneze
Ca ma chinui de cateva ore
Bateriile mici nu mi functioneaza
Acum arata 1%
Sper sa ne vedem la finish
Ma cac in el de tds
Inca ma gandesc daca sa renunt aici
Una dintre cele mai urate zile”

Nu răspunde. Îi scriu că plec și că ne vedem la finish. Ok, dependența de Strava e clară. Nu eram suficient de nervoasă și obosită… treaba asta cu cursa pierdută a pus paie pe foc. Parcă n-o să am dovada chinului prin care am trecut :)) Îmi vine să arunc tot și să renunț. Abandonez. Dă-o naibii de cursă infectă. Nu mai vreau nimic! Iar încerc să mă calmez. Rahat, am uitat să fac și stretching. Simt cum mă răcesc. Totul îmi pare negru. Nu mai suport durerile, nu mai suport nimic. Îmi vine să plâng.

Nuuuu, naiba să te ia de TDS! Până la capăt, în puii mei! Iar inventez injurături. Nu mai tremur de frig. Tremuri de nervi. Nu-mi vine să cred ce se întâmplă. De ce-mi fac asta? Cui îi folosește chinul ăsta inutil? Îl sun pe Ștefan. Să vină, să terminăm povestea și să plec mai departe.

Într-un final ajunge. Îmi vine să-l strâng de gât. Săracu’ n-are nicio vină. Dar nu-mi aduc aminte să mai fi fost vreodată atât de nervoasă. Totul e pe dos. M-am răcit, tălpile le simt de 10 ori mai puternic după pauza asta fără sens, mi-am confirmat că am pierdut înregistrarea, sunt obosită, sunt, sunt… într-o stare îngrozitoare.

06.40. Plec din Contamines cu moralul la minim, dar cu o determinare stupidă să ajung la finish, să închei capitotul ăsta de rahat! Mai amplific starea și când mă gândesc că am stat atât de mult degeaba la cort. Cred că și Ștefan era mai câștigat dacă-și continua somnul în mașină și nu mă vedea în halul ăsta. În fine. Să alerg nu mai am deloc tragere. Treaba cu gpx-ul pierdut sunt convinsă că m-a influențat enorm în asta. Dar o iau la deal încetișor. Iar am dat drumul la ceas de la 0. Iar îmi arată că abia ce am început alergarea când în realitate am 100km în spate. Aaaaaa. Cum mă scutur eu de nervii ăștia?

Urc ca un melc plouat pe o stradă asfaltată cu capul în pământ și tălpile arzând. Se termină casele și intru în pădure.

Nu-i rău traseul pe aici, dar acum nu-mi mai pasă de nimic. Încă un pas și încă unul și tot așa, spre Mont Truc, apoi o scurtă coborâre destul de abruptă și iar urcare. E panta mult prea mare aici încât să mai încerc vreo forțare. Începe să mă ajungă din urmă destul de mulți alergători și unii chiar mă depășesc până ajungem pe vârf. Mai încet decât mă târăsc eu acum nu cred că se poate.

Ora 9.25. Col de Tricot. Ajung pentru ultima dată în această cursă la peste 2000m altitudine.

Urmează o coborâre ceva mai tehnică unde nimeni nu mai are chef sau picioare să alerge așa că-mi recâștig cu ușurință o parte din locurile pierdute pe urcare. Nu că ar conta acum cu ceva.

Începe să-mi fie prea cald cu toate astea pe mine. Mi-e așa lene să mă schimb acum… Aș vrea să-mi pun fusta la loc pe mine, dar mă îngrozește ideea de a simți iar ceva ud și noroit. Dau măcar jos pantalonii de ploaie și rămân în colanții care devin din ce în ce mai insuportabili. I-am luat de urgența, nu m-am gândit ca o să apuc să-i port. Mă mănâncă pielea de la ei.

Nu-mi vine să cred ce fain e traseul pe aici. De ce abia acum? Mai țopăi cât pot printre bolovani. O fărâmă de plăcere mai există, chiar și cu toate durerile d’acum și oboseala resimțită.

În jurul orei 10 dimineața ajung la o cascadă drăguță. Trecem un pod pe care au voie maxim două persoane. S-a făcut și mai cald. Sunt deja mult mai calmă. Știu că o să termin nenorocita asta de cursă. Acum rămâne întrebarea cât se mai prelungește chinul. Încerc să-mi dau seama pe la ce kilometru sunt. Nu sunt sigură, dar undeva pe la km 110. Să zicem că are noua rută 125km… deci încă 15km. Oare mai vin alte urcări zdravene? Nu-mi dau seama. Ceasul nu mă mai ajută. Cred totuși că nu. Ar trebui să fie o coborâre până în Les Houches și de acolo un drum forestier / potecă pe care am mai fost zilele trecute.

Nu știu ce calcule sucite fac, dar mi se pune pata să încerc să mă încadrez în 30 ore. Pare că n-am șanse, dar am un nou obiectiv de care să mă agăț. Hai cu alergrea la vale! Mușchii n-au nici pe naiba, nu pot să cred. Dar tălpile sunt oribil de dureroase. Bine, mă doare și întreg corpul de parcă m-a bătut cineva toată noaptea, dar important e că n-am picioarele blocate. Deci pot alerga cât de cât strângând din dinți, nu?

Un mic sus-jos din care nu înțeleg mare lucru și curând ajung la o cabană. Un punct de control și ceva instalații pe cablu. Par pârtii de schi pe aici. Încă 2-3 depășiri. Pantalonii ăstia mă disperă. Îi ridic, îmi taie circulația. ÎI las mai jos, mi-e mult prea cald. Dă-i naibii și pe ăștia. Hai că mult a fost, puțin a rămas. Hai că merge, dă-i bătaie! Ajung la drum asfaltat. Mai e puțin până la următorul punct, cel din les Houches. Tălpile îmi iau foc, mi-e mult prea cald, dar alerg. Îmi dau seama că viteza-i mică, însă evit s-o iau la pas.

Ora 11.20. Ajung în Les Houches într-o stare destul de bună și pusă pe alergat. Încetișor așa, cât mă mai țin balamalele. Ștefan mă întâmpină. Eu sunt grăbită și nu vreau poze. Sigur arăt îngrozitor. Nu-mi arde de fotografii acum. Iar mi-e foame de lup. Înfulec rapid ce pot, dau pe gât un pahar de Cola. Aaaa, un stop la baie și-am tăiat-o. Am acele 30 de ore fixate pe creier acum. Cică mai am 6-7 km de aici, un sus-jos lin din câte știu. Cum m-am obișnuit deja… probabil o sa fie cam 8-9 km în realitate până la finish și mai am o singură oră la dispoziție. Pffff. Iese sau nu iese? Poate totuși sunt până în 7km și atunci aș avea șanse.

Ora 11.25. O tai din loc spre finish, băgând din mers bucățele de cașcaval în gură. Foaaameeee!

Platul pe care îl așteptam se transforma într-un delușor. Mă rog, mai puțin de 100m diferență de nivel, dar acum o simt din plin. Mă chinui să alerg pe urcare deși cred că-s mai eficientă dacă merg. Luptă mare se dă iar în capul meu. Mai cedez, o dau în mers. Apoi iar alergare. Mă tot uit la ceas și refac calculele. Încep să am speranțe, apoi le pierd. Mama lui de drum interminabil. Mă straduiesc să alerg și pe asfalt. Sunt atât de aproape…. Hai încă puțin. Conform calculelor mele mai am mai puțin de 10 minute la dispoziție și mă întristez. Nu am șanse sub 30 de ore. Cred că mai sunt vreo 2km. Moment în care îmi pică fisa că tot ce-am calculat e complet aiurea. Mă pufnește râsul. Am adunat niște ore complet aberante. Mă uit a ceas. Nu creeeed, am sub 29 de ore până aici și-am intrat deja în Chamonix. Dar poate greșesc noile calcule. Le refac de vreo 4 ori ca să mă conving. Na, la naiba că-i cu bucurie la final.

Foarte multă lumea aplaudă, mă strigă pe nume, mă încurajează și nu-mi vine să cred. Chiar se va termina totul în câteva minute.

Ziua 2. Ora 12.35. Ajung la finish în 28h35min. Ștefan e acolo. Mă întâmpină și-un mic grup de români. Le povestesc pe scurt nervii mei de la cursă și-apoi mă retrag să-mi arunc adidașii din picioare, să beau și să mănânc. Și ce n-aș da acum să scap de pantalonii ăștia infecți de pe mine.

*Foto credit: Teodora Maria Vermesan

Mi-e foame rău în continuare. Bag un burger zdravăn și apoi ațipesc câteva clipe în mașină. Începe să-mi fie greață de la oboseală. Mergem în camping, fac un duș și reușesc să dorm o oră-două. Seara iar ajungem la Pizzerie în Chamonix.

Ziua de după. Picioarele sunt ok, tălpile ustură, dar am febră musculară la umeri și gât. Haha, de la tremurat probabil. Mda… și marele cadou – o frumușică cistită care mă sperie puțin, dar spre norocul meu trece singură în câteva zile. Ficatul s-a dat iar peste cap și bubițele au explodat. O să treacă și alea după o perioadă de odihnă.

Gata si TDS-ul. Sunt ușor tristă că mi-a lipsit entuziasmul. Am tot încercat să-mi regăsesc bucuria pe traseu, dar nu mi-a ieșit. Am tot sperat că “mai încolo o să-mi placă mai mult”, iar apoi am considerat că am adunat deja prea mulți km chinuiți ca să mai pot abandona cursa. Din cele 28 de ore și ceva am simtit ca m-am distrat cam 30 min, când am avut porțiunea de coborâre mai tehnica, pe ploaie, în miez de noapte. Prea mulți oameni, prea mult forestier, prea puțină joacă de picioare., prea multă oboseală. Când a venit partea interesantă deja nu mai aveam forță și ațipeam în mers. Întâmplările de peste noapte și senzațiile de la finish când te aplaudă parcă tot orașul și te strigă pe nume… m-au făcut totuși să nu rămân cu gust amar.

Privind retrospectiv… vinovată pentru dezastrul de la TDS a fost probabil oboseala acumulată înainte de cursă și nu traseul / aglomerația pe care am dat vina inițial. Da Radu, ai dreptate că trebuia să stau cuminte înainte de cursă, dar tot nu-mi pare rău de nebunia cu Tour du Mont Blanc 🙂 Am făcut o alegere și mi-o asum. Și-am învățat la greu din ambele experiențe. Sper, cel puțin :)) Fără TMB e posibil ca la TDS să mi se fi blocat mușchii și chiar să nu finalizez cursa din cauza asta. Cine știe…

O să mai rumeg cu siguranță experiențele din vara asta.

Acum că au trecut câteva zile, mă bate gândul să revin în 2019 la TDS, să încerc să fac o cursă bună sau cel puțin să văd dacă mă pot bucura de ea. Mă mai gândesc. Oricum poate la anul nu mai am noroc să mă extragă.

Date oficiale TDS:

  • 1799 alergători au luat startul, din care 1329 au terminat cursa (470 DNF)
  • loc 50 la categorie, 85 la open feminin si 783 overall