Data: 25 martie 2018. Destinația: Elveția, Oberriet (valea Rinului).
Concurs: Rhylauf, Swiss Championship (Schweizer Meisterschaften 10 km Strasse).
Echipa: Ștefan, Monica.

Cu puțin timp înainte am văzut un afiș cu un concurs local de alergare și ne-am decis să ne înscriem. N-am mai încercat până acum curse scurte pe plat și suntem curioși de viteza noastră. Cam scump pentru o cursă așa mică, dar fie, hai s-o facem. Prea e lângă casă. Mai cunoaștem și comunitatea de alergători de aici, nu?

Din cauza cursei, pică alergările lungi clasice de weekend, dar e așa fain afară sâmbătă că nu putem sta cuminți. Ieșim la o plimbare pe dealuri, prin pădure, la cules leurdă, bucurat de soare și strecurat prin pădure, pe lângă poteci. O lungim cam mult și ne întoarcem seara acasă, ușor obosiți după 4 ore de hălăduit. Eu mai ies la o alergare scurtă de scuturat picioarele. Stefan nu mai are chef. Ei lasă că o să intre un somn lung la noapte, înainte de concurs. Sunt 10km, nu-i ditamai cursa.

Ce vreme! De când o așteptam 🙂

Duminică însă nu mă trezesc în stare prea bună de funcționare. Până la 11, când trebuie să plecăm de acasă, încerc să-mi revin. Am emoții exagerat de mari. E o cursă cu așteptări de timp, simt o ușoară presiune 🙂 Radu îmi zicea zilele trecute “iei bataie daca nu e sub 50min”. Și eu vreau asta, dar oare o să meargă totul bine încât să-mi și iasă treaba asta? Hmm, usor de zis, dar… habar nu am cum o sa reactioneze corpul. Dacă la începutul lunii ianuarie a tras Radu de mine și mă bucuram de 10k în 53min… cum naiba scot sub 50? Ok, a tot tras și am tot bătut recordul personal de vreo 6 ori anul astă… până am ajuns la 50m39s, după cum zice Strava. Dar toate alergarile astea au fost la limită… simțeam că nici 100m nu mai pot face în același ritm. Chiar mă întrebam câteodată cum naiba de mă nimerește chiar așa. În fine… deci teoretic e posibil să scad, nu?

Ștefan, după multe încercări, reușește să-mi reconecteze centura de puls la ceas. Mă chinuisem și eu ultimele zile, dar cedasem într-un final. Pfff, ce-i cu pulsul ăsta de dimineață. Stau liniștită pe scaun și e sărit de 100. Nu mă pot relaxa suficient încât să-l văd că scade. E pur și simplu dublu față de cum e de obicei (cam 43 după trezire și 50 și ceva la relaxare in timpul zilei). Poate s-a stricat centura…. Nu cred. Mă și simt ciudat. Cred că e real. Asta e…. Hai să ne miscăm fundu’ spre Oberriet, un orășel la mai puțin de 10 km de casă.

În sfârșit a revenit primăvara. Se pare că în forță și sper să fie mai puternică de data asta și să nu mai cedeze așa ușor în fața iernii care nu prea mai avea chef să plece. E o zi tare faină, cu soare. Aflăm de la cei care tocmai au terminat semimaratonul că jumătate de cursă e cu vânt din spate și jumătate cu vânt din față. Deci se echilibrează treaba.

Pfoai câtă lume! Zice Ștefan că-s peste 1500 de persoane înscrise la toate probele de azi. E o cursă din campionatul elvețian de 10k pe asfalt, nu doar una mică, locală. La cum arată cei mai mulți din jurul nostru ne imaginăm că sunt rachete. Pe lângă participanți sunt și foarte mulți care au venit la încurajare, cu mic cu mare. E și treaba asta sport național pe aici, se pare. Ne facem o ușoară încălzire în care renunț să mă mai intreb ce e cu pulsul ăsta atât de ridicat azi. E dus cu pluta. Chiar așa să mă afecteze emoțiile? Dar acum parcă mi-au mai trecut. Sau sunt pra obosită?

Ne așezăm pe la mijlocul plutonului și așteptăm să se dea startul. Toată lumea pornește în forță și mai că se calcă unii pe alții. Dar în 10 secunde se anunță ceva la microfon. S-a anulat startul. N-am înțeles din ce motiv. Ne retragem și așteptăm a doua încercare. No hai că la a doua am pornit. Om lângâ om. Alerg în ritmul celor din jurul meu că n-am oricum de ales. “All in” ai zis, Radu? “All in” să fie. Alerg aproape ca la sprinturile de 100m. Hmm, cred că-i cam tare, dar ce conteaza? La un moment dat o să mă lase gazul și aia e. Primul kilometru trece repede și începe să se mai elibereze în jur. Cam simt disconfort cu multă lume în preajmă. Îi mai rău ca la Mall. Alerg cu ochii întredeschiși, în lumea mea. Mă uit doar în față și mă concentrez pe alergarea mea. Le mai zâmbesc din când în când oamenilor care ne aplaudă și încurajează, dar revin repede la concentrare. Hai că pare un ritm rezonabil ăsta. Următorii doi km mă simt în continuare bine și alerg cât pot de tare. Doar setea mă chinuie încă de la start. La antrenamente nu cred că trece un kilometru fără să iau o gură mică de apă. Acum e gâtul uscat și soarele nu ajută foarte mult. Ei hai, că n-o să mor 50min fără apă.

Eeee, de la km 5 încolo începe chinul. Era și cazul. Simt cum îmi cedează partea de mijloc a corpului,  cu dureri de burtă și spate. Organele se revoltă și mă straduiesc cât pot să țin abdomenul puternic. Nu mă ajută de data asta prea mult și recurg la îndoirea spatelui pentru ameliorare. Imi strică poziția de alergare, dar măcar pot continua cu dureri suportabile. Văd cum scade viteza și pulsul, deși efortul pare din ce în ce mai mare. E momentul în care încep să fiu mai atentă la ceas și să nu-mi permit să depășesc pace-ul de 5. Rasuflu ușurată la fiecare final de kilometru când văd că nu l-am depășit. Încă sunt șanse sub 50min. Mai sunt 4 km. Ce mare rahat? Cât e de obicei încălzirea… Trec pe la punctul de alimentare și iau din alergare un pahar cu apă. Mare greșeală căci nu pot să beau din el. Reușesc să-mi umezesc buzele și nu știu ce să fac cu el acum. Mă opresc, îl las pe jos, lângă multe altele și pornesc mai departe. De ce nu l-am aruncat din mers.. nici asta nu știu. Căutam un coș de gunoi cu privirea. În fine… câteva secunde care mă scot puțin din ritm, dar revin la normal. Km 7 – zona cu vânt din față, durerile de mijloc au crescut. Ups, pulsul începe să scadă, viteza la fel. Încerc să măresc viteza și nu-mi iese. Km 8 – cred că-i cel mai greu, dar știu că mai am atât de puțiiiin. N-ai voie să depășești pace-ul de 5 orice ar fi, Monica! Ce naiba! hai, încă 200m, trage de tine până la copacul ăla. Hai că sigur merge. Pfiu, hai că a ieșit și ăsta sub 5. Încă 2km. Floare la ureche. Deja mi-am schimbat poziția corpului ca să atenuez din durerea de mijloc și să mai calmez organele revoltate. Mă cocoșez puțin și merge. Pfff…. mi-a scăzut și pusul de ceva vreme. E clar că nu trag cât ar trebui. Dar e un sentiment ciudat. Picioarele par extra fresh, respirația e normală, încă n-am apucat să gâfâi în cursa asta… și totuși nu pot mări viteza. Parcă nu reușesc să mă mișc eficient. Încerc să mă ajut de mâini pentru viteză. Nimic. Nu mai pot să scad sub pace de 4.50 orice încerc. Îmi impun să depășesc, reușesc să fac asta cu vreo două persoane, dar mai departe nu merge. Ultimii doi kilometri îmi tot pun întrebarea asta “ce naiba pot să fac să sprintez acum, pe final? De ce nu funcționează? Mai sunt 200m până la finish. O groază de lume aplaudă, mă strigă pe nume, super atmosferă. Zâmbetul mi se întipărește pe față când îmi dau seama că termin cu siguranță în mai puțin de cele 50minute.

Ștefan mă așteaptă la finish și am de cine să mă sprijin în primele secunde de revenire. A terminat cu aproape 5 minute înaintea mea. E un nou record și pentru el, dar na… mă așteptam la asta. E mult mai rapid decât decât mine. Asta știam 🙂

Hai că ieșit ? La 5k am scazut timpul cu 2 minute și jumătate fața recordul de la inceputul anului, iar la 10k cu 5 minute și jumătate. Final… recoruri personale la 10k – 47’22” (pace 4.44) si la 5k – 22’47”. Imi dau seama că nu-i mare brânză de timp, dar pentru mine-i bun. În clasament sunt printre ultimele la categoria mea aici. Mama ei de categorie – mai nou sunt la M35 (masters..). Încă nu m-am obișuit cu ideea că am adunat atâția ani. Măcar de m-aș simți mai înțeleaptă.

No, mai am mult de muncă la capitolul viteză în alergare, dar e un început încurajator. Și parcă ușor ușor mă prinde ideea de viteză mai mare, care nu prea a fost în prim plan. A fost greu în a doua jumatate si groaznic fără rucsac cu apă, cu care sunt obișnuită să alerg mereu. Abdomenul a cedat dupa primii 5k si m-am luptat cu durerile din stanga/dreapta, spate și de burtă. Nu știu clar care a fost cauza, dar mă gândesc că e timpul să mă reapuc de exerciții că prea le-am lăsat baltă în ultima lună și să dau jos mai repede cele 3-4kg pe care le am în plus înca de prin decembrie.

După cursa noastră a fost și cursa de 800m pentru copii mici, de grădiniță. I-am urmărit puțin pe ghindoci cum alergau. Mici, zdraveni, energici 🙂

Atmosfera si rezultat peste asteptari.

*Radu = Radu Milea. M-am lasat pe mana lui acum vreo 10 luni si sper ca ma va suporta in continuare.

*Rhylauf Oberriet | Schweizer Meisterschaften 10km (Swiss Championships) www.rhylauf.ch

*Monica: Loc 112 din 196 (și locul 17 la categorie), timp oficial concurs 47’47”

www.strava.com/activities/1470837384

*Ștefan: Loc 232 din 409, timp oficial 42’56”