Perioada: 17 - 19 martie 2017. Destinația: Germania, Garmisch-Partenkirchen, Wettersteingebirge (Munții Wetterstein). Ținta: Stuibenhütte. Echipa: Monica și Ștefan.

Album foto.

Un nou weekend ușor prelungit. Parcă nici n-am apucat să ne dezmeticim. Miercuri seară plecăm spre Munich că are Ștefan o conferință acolo. Și dacă tot facem drumul până acolo, hai să-și ia vineri liber și rămânem în zona Garmisch-Partenkirchen. Planul e să mergem cu schiurile de tură la o cabană dragă – Stuibenhütte, descoperită cu 4 ani în urmă. Și-am tot zis de atunci că revenim pe schiuri.

Joi mă gândeam că mă pun pe vizitat orașul, dar mi-am dat seama repede că nu am stare de aglomerație așa că am dus bagajele în mașină și am tăiat-o spre o zonă verde. M-am plimbat în liniște și m-am bucurat de sute de brândușe și ghiocei. Spre finalul zilei am reușit să mă corup și la o alergare pe lângă râu.

*Hinterbrühler Park, München

Gata, a terminat și Ștefan cu treaba. Ajungem seara în Garmisch și punem cortul în campingul deja cunoscut. Ultima data am fost aici cu ocazia inițierii în d’ale ultra-urilor montane – Zugspitz Supertrail 2015.

Încă suntem singurii nebuni cu cortul, dar e bine – îl punem unde vrem și masa e toată pentru noi. Vineri dimineața ne întâmpină cu soare. Zăpada la care speram cam lipsește. A fost super cald în ultimele zile. Hai totuși la schi de tură.

Parcăm la baza unor pârtii de schi și întrebăm dacă avem voie să urcăm pe piste. Nu de alta, dar pe lângă nu-i zăpadă și ne vedem obligați să ne folosim de cea artificială. Cică da, nu-i problemă și ne indică pârtia mai interesantă.

E înfiorător de cald. Nu simt nicio plăcere. Dau jos straturi de haine, suflec pantalonii, degeaba. Încerc să nu zic “hai înapoi, ce naiba căutăm aici?”. Astept să-mi intru în ritm, să depășesc momentul. Să treacă șocul de început și sigur o să-mi fie mai bine. Pe alocuri ne chinuim destul de tare cu urcatul pe schiuri, pe zonele mai abrupte cu zăpada care nu ține. Într-un loc chiar mi le dau jos și urc la pas. Tot aștept să-mi fie mai bine, dar se cam amână momentul. Nu sunt nervoasă și nici nu vreau să mă întorc, dar căldura asta îmi taie aripile.

Ceva mai sus dăm de semne speciale pentru schi de tură. Deci suntem pe drumul cel bun. Au inclusiv un tunel hipnotizant, făcut pe sub pârtiile de schi. Mi se pare faină treaba asta. Facem un popas scurt, de relaxare a minții mai degrabă, apoi mergem după semne, pe un drum ceva mai plăcut, prin pădure.

*tunel pe sub pârtiile de schi pentru drumeție și schi de tură

E minunat fiecare petec de umbră. Încerc să nu bombăn totuși soarele că tare bun e și următoarele zile vor fi cu ploi. Deci e cazul să profit de el cât pot.

Urcăm până la prima cabană din drum și ni se scurg ochii după băuturi reci. Ne oprim pe terasă. Șanse să mai ajungem la Stuibenhütte nu prea mai sunt. Adică de ajuns am ajunge, dar trebuie să ne și întoarcem. Ne relaxăm și mie, cel puțin, mi se pare că am tras suficient azi de mine, în sauna asta.

După popasul la cabană mai urcăm jumătate de oră să vedem ce-i pe sus, apoi schiem pe zăpada înmuiată până la mașină. Schiorii s-au retras deja; suntem printre ultimii pe pârtie și ne putem bucura de răcoare în final și de priveliște. Acum mi se pune pata să dăm și mâine o încercare. Inițial ne propusesem o zi de relaxare în jurul cortului, la citit si gătit.

*Jubiläumsgrat Zugspitze – un traseu de creastă între doua vârfuri Zugspitze și Alpspitz, la care tot visăm de câțiva ani. Dacă ești rapid și mergi nelegat în coardă s-ar putea face într-o singură zi; altfel, exista pe la jumătatea traseului un refugiu. Poate la vară… dacă avem noroc de vreme.

*vedere spre Stuibenhütte (stânga jos)

Prima încercare de a ajunge la Stuibenhütte nu ne iese și nici n-a fost cea mai plăcută tură azi. Dar mi se pune pata să mai încercăm și mâine, chiar dacă o să plouă și am zis că ne relaxăm.

Ultimele raze de soare le prindem pe terasă, la baza pârtiei, cu bere, cârnați și voie bună.

Sâmbătă dimineață suntem întâmpinați de ploaie. Prognoza se adeverește. Dar cum în a doua parte din ziua de ieri ne-a revenit entuziasmul, azi vrem să ne ținem de planul cu ajuns la cabană. Sunt 90% șanse de ploaie, deci mai avem o mică speranță că mai încolo ne va ocoli. Și rămânem cu speranța până la finalul zilei…

Parcăm mașina la baza traseului și pe la 9 sunt cu rucsacii în spinare. Nu-i pic de zăpadă pe aici, dar poate avem noroc mai sus. Si poate se transformă ploaia asta în ninsoare că-i destul de frig.

Suntem destul de odihniți încât să ne putem bucura de traseu și în condițiile astea. Drumul îl știm în mare, l-am mai făcut acum câțiva ani.

Partea plăcută când e vreme rea e că suntem singuri pe traseu. Și momentan nu plouă așa tare. Ba picură, ba îi dă mai puternic, ba se oprește pentru 5-10 minute. A, și aerul e plăcut și verdele mai pronunțat.

După o bucată de drum asfaltat intrăm pe forestier și pădurea ne mai ține la adăpost. Oare mi-am luat pieile cu mine? Hmm, parcă nu le-am văzut.

Cu cât înaintăm cu atât scad speranțele de a folosi schiurile de tură. Ajungem la o cabană închisă și mă decid să verific dacă am totul la mine. Și nu… pieile pentru schiuri le-am uitat. Vai ce mă enervez pe mine. Acum asta e, dacă dăm de zăpadă, eu o să merg la pas și Ștefan pe schiuri. Nu-i mare bai, dar tot mă oftic că nu-s în stare să fiu atentă.

În curând ar trebui să ieșim de pe forestier și să intrăm pe o potecă prin pădure, unde data trecută era suficientă zăpadă pentru urcat pe schiuri.

Și tot căutăm intrarea pe traseu. Mai mergem pe drum cam o jumătate de oră și ne decidem să ne întoarcem că nu-i direcția bună. În cele din urmă observăm ceva ce arată a potecă și testăm. Mai sunt doar niște urme de zăpadă. Hai că o nimerim. Pe ici colo poteca e surpată. Plouă, plouă și iar plouă. Chiar a început mai tare acum. Râdem de decizia noastră pentru azi . Cam tâmpiței să pornim pe traseu în condițiile astea. Dar ne simțim bine.

Spre final dăm de zăpadă. Stefan își pune schiurile. Încerc și eu fără piei. Fiind panta lină am zis că poate merge, dar renunț după niște chin și-o trântă. Rămâne să mă distrez săpând urme; merge mai greu, dar n-am de ales. Cum să-mi uit domne’ pieile…?

Ieeei, uite că am ajuns și la cabană. Doar că o să fie o petrecere privată și nu mai e atât de primitoare ca data trecută. Cabanierul cu încă doi prieteni amenajează interiorul cu ghirlande și altele asemenea. Ne primesc totuși la o bere. Suntem fleașcă din cap până-n picioare și intră curând un frig în noi, d’ala “până-n oase”. Nici berea nu prea intră. Nu poposim prea mult aici. Nu-i suficient de cald încât să se usuce hainele, iar mâinile și picioarele îmi sunt deja amorțite. Dar și să ieșim iar în ploaia de afară… așa nu ne vine.

Partea nasoală e că vom mai avea, din ce înțeleg, o parte de urcare pe pârtia de schi. N-o să fie prea distractiv pentru mine. Sperăm să ajungem la timp acolo încât să prindem teleschiul. Și poate data viitoare imi controlez rucsacul înainte de plecare.

Gata, ne-am făcut curaj și am ieșit în ploaie. Zăpada e oribilă, dar ne distrăm de situație. Nu credeam că voi schia cu geaca de ploaie, aia de bicicletă, pe mine.

Urmează o traversare prin pădure pe o potecă îngustă și destul de plină de ace de brad și pietricele. Pentru prima porțiune am tentația să-mi scot schiurile, dar nu! Analizez terenul. Mi-e frică, dar teoretic n-am ce să pățesc grav dacă pic pe aici. Hmm, respir adânc și-mi dau drumul. Pfiu, hai că a mers. Se miră și Ștefan de mine.

 

Gata, am ajuns la pârtiile pustii de schi. Nu mai e nimeni pe aici, dar avem noroc și prindem încă deschis teleschiul. Și urcăm chiar gratis. Tipul de acolo n-a vrut să ne ia banii.

Plouă în continuare și-i tare ciudat să schiez. Amândoi suntem acum cu gândul la un Kaiserschmarrn la prima cabană din drum. Ne iese una în cale și intrăm. E cald și bine aici. Scot bluza udă de pe mine și o pun la uscat lângă sobă. Ah, ce bine-i aici. Dar cu desertul căutat n-avem noroc. Ne mai pot servi doar cu o supă. Bună și aia. Greu cu urnitul de aici, dar e cazul deja. De data asta nu mai avem mașina la baza pârtie. O să mai avem și de mers pe jos câțiva kilometri.

Ieșim de pe pârtie la un moment dat și căutăm un drum către mașină. Ștefan insistă să coboare pe schiuri până la ultima bucățică de zăpadă. Mie mi-e cam milă înca de schiuruile noi.

Gata, schiurile și clăparii pe rucsac. Nimerim o potecă ok și ajungem înapoi la mașină după vreo 9 ore distractive prin ploaie. Numa’ schi de tură n-a fost ăsta, dar măcar am ajuns la Stuibenhütte. Și cumva mi-a plăcut tura de azi. Mă simt energizată psihic. Acum simțim amândoi că merităm o cină gourmet 🙂

După un duș fierbinte la camping ieșim la o bere în Garmisch. Înapoi la cort și înfofolită cu două geci de puf ne punem pe pregătit masa. Miami, miami – somon gătit la primus 🙂

Gata cu schiurile. Mi-a ajuns udătura. Mâine ieșim cel mult la o alergare ușoară, mai pe la poalele munților.

Dimineața de duminică e destul de mohorâtă, dar curând iese soarele și prognoza parcă se schimbă puțin. Strângem cortul și alegem un loc de parcare mai ok pentru o alergare pe poteci. Tindem să ne mișcăm repede să nu ratăm vremea asta bună.

Cum ieșim din mașină dau nas în nas cu floricele colorate. A ieșit și soarele… feerie.

*Pflegersee

Prima parte e o urcare destul de lină, o potecă lată, unde se plimbă deja destul de multă lume. Pe margine e plin de flori. Ne gândeam că rămânem la un suc la cabana de la lac, dar ni s-a făcut chef de tras puțin. După lac urmează o potecă îngustă și liberă, pe curbă de nivel, prin pădure. Iuhuuu, e perfect!

Nu ne vine deloc să ne întoarcem. Continuăm spre Kramerspitze pe un traseu foarte fain, cu priveliște, culori, stâncă și, spre final, cu zăpadă. Putem vedea locurile pe unde am schiat ieri.

E genial la alergare. Nu-mi dau seama dacă e chiar stât de fain traseul ales sau e contrastul mare față de ultimele două zile de chin. Plus că mi-era tare dor de-o alergare în peisaj alpin.

Este fix genul de potecă după care tânjesc mereu, printre stânci și pini. Iar temperatura e perfectă.

Ne așezăm puțin pe iarbă să mai admirăm peisajul și să ne tragem sufletul. Dar o luam la goană destul de repede când realizăm că stăm fix lângă un mușuroi zdravăn, cu furnicuțe roșii și mari.

Pe aici, pe sus, ne mai întâlnim cu un alergător care o tot ia pe scurtături și ne depășim reciproc de câteva ori și pe urcare și la coborâre.

Hai că nu mai are sens să ne chinuim până pe vârf. Și așa am depășit distanța la care ne gândeam pentru azi. Terenul devine cam neprietenos. E plin de zăpadă pe sus și poate nu-i tocmai cea mai sigură potecă în condițiile astea, oricât de mult am fi tentați să ajungem pe Kramerspitze.

Ne bucurăm de o coborâre pe același traseu, vânând scurtăturile. Păzea, cineva coboară cu bicicleta! Pfff, parcă văzusem chiar semn de interzis… Mi-ar sta inima-n loc numa’ să mă pun pe șa pe aici. În multe zone poteca-i prea îngustă, plină de pietre, și super abrupt lângă. Probabil se simt pe MTB cum mă simt eu pe picioare.

Țopăim cu spor până ne iese în cale o pisică. Ștefan e hipnotizat ca de obicei. Și ce să vezi – vine spre noi și are chef de mângâieli.

Ah, ce bine a fost! Chiar dacă e deja târziu decidem că merităm o saună rapidă înainte de drumul lung spre casă. Plus că acolo o să putem face duș, sa dăm jos sarea. Cu așa o zi, încheiem bucuroși weekendul prelungit. Până la urmă vremea n-a reușit să ni-l strice. Ne-am descurcat, aș zice, și pe ploaie și pe soare. Iar ziua întreagă de relaxare cu o carte-n mână o mai amânăm nițel.