Data: 18 dec 2016. Destinația: Altstätten - St. Anton Pass (1100), Elveția.
Echipa: Monica și Ștefan.

Maine ne așteaptă un drum lung cu mașina spre România și o vacanță până la începutul lunii ianuarie. Înainte să înceapă chinul cu bagajele, hai să dăm o ultimă fugă pe dealurile care ne-au  bucurat tot anul. E duminică, răcoare și încă nu-i zăpadă la altitudini mai mici. Începem alergarea cu urcarea, clasică deja, spre pasul St. Anton. Nu cel renumit din Austria, ci cel de lângă casă. Alegem varianta cât mai directă urmând potecile înguste care ne ies în cale. Nu m-am săturat de pădurea asta și n-am reușit încă să explorăm toate cărările. Oricum, și dacă alerg pe același drum de 1000 de ori, tot e mai plăcut decât să fac zilnic turul lacului în parcul IOR din București.

Ieșim din pădure și de apropiem de St. Anton Pass. Priveliștea de e tare cunoscută și dragă, spre valea Rinului și munții din Austria și Liechtenstein. Dar mereu e ceva diferit. Mă minunez de fiecare dată și-mi vine să scot mobilul să fac încă o poză de pe vârf. Dimineața în general ești deasupra norilor, la prânz, pe vreme bună, strălucesc vârfurile acoperite de zăpadă din zare, iar seara poti avea noroc de culorile mereu faine ale apusului. Dar cred că cel mai fain e dimineața când răsare soarele.

Ștefan, ca de obicei, scoate untul din mine în primii kilometri, mai ales dacă sunt pe urcare. Dar las’ că vede el mai încolo, după ce apuc să mă încălzesc 🙂

Gata cu urcușul, cel puțin pentru moment. O luăm într-o direcție neîncercată până acum si ne opresc din alergare 3 pisici pisicoase. Ștefan e înnebunit. Le-ar lua acasă la smotocit. Cu greu se desparte de ele și continuăm alergarea, descoperind noi poteci prin pădure.

Urmează o muche simpatică cu mici urcări și coborâri, apoi îi dăm la vale în forță până acasă.

Ne revedem la anu’ poteci dragi!