Perioada: 31.10 – 01.11. 2016.
Destinația: Italia, Alagna Valsesia.
Echipa: Ștefan și Monica.

Album foto.

După concursul Monte Casto Trail, la care a participat Ștefan și a suferit câteva ore bune, ne retragem la relaxare într-un camping din Alagna Valsesia. Am mai fost aici în 2013 și ne-a placut. Ajungem seara destul de târziu, punem cortul și mai zăbovim nițel la o bere lângă șemineu. Pfff, ce bine e. Amândoi tânjim după odihnă.

De dimineață speram să domim până târziu, să ne refacem, dar soarele ne face nerăbdători să ieșim din cort.

E plăcut să nu te grăbești cu micul dejun și să-ți bei liniștit cafeaua la soare. Dar chiar să lenevim toată ziua nu reușim. Pe la 12 ieșim la o plimbare care se transformă într-o bălăureală de câteva ore. Nu durează mult până să renunțam la potecă și s-o luăm aiurea în sus, prin pădure.

*în dreapta-i cortul, pe stânga e poteca


Păi deja ne vine cheful de aventură. N-o facem lată, dar ne distrăm strecurându-ne prin vegetația deasă și ne avântăm puțin pe stânci.

La întoarcere, un miros puternic de hoit ne mută nasul din loc. Mda, descoperă Ștefan un animal mort. Eu nu vreau să-l văd. Plec cât mai repede din zonă cu un sentiment cam neplăcut. Parcă mă ia și frica puțin. Ieșim din zona stâncoasă și-mi revine sentimentul de bine.

Ne retragem în camping mulțumiți de scurta hoinăreală, o ieșire până în centru și în rest mai pierdem vremea pe lângă cort.

Pentru a doua zi e clar că trebuie să ne propunem ceva, orice. N-o să avem stare. Alegem o drumeție spre Tagliaferro, să mai visăm puțin la munții de vis-à-vis și la Monterosa (Dufourspitze),  vârful ascuns acolo sus, după cabana Margherita.

De data asta suntem în picioare la 6 dimineața, iar pe la 8 și ceva pornim pe traseu. Iarba e încă înghețată și suntem singuri pe potecă. Frigul de acum e perfect pentru urcarea susținută.

 

Pfoai cum e când ieșim din umbră și ne mângâie soarele. Să tot stai întins pe iarbă, să visezi cu ochii deschiși la vârfurile din zare.

Când ajungem în primul pas zăpada ne împiedică să continuăm. Uite că nu ajungem nici de data asta pe vârf. Poate a treia oară o să fie cu noroc. Analizăm alternative de ocol, dar nu…nu merită riscul. Așa că ne postăm frumos la soare.

N-aș mai pleca de aici o vreme. Cel puțin cât mai e soare. Dar avem totuși drum lung până acasă.

Gata, ne-am încărcat bateriile și o luăm la goană în jos, spre mașină.

Aș putea să repet de multe ori traseul ăsta fără să mă plictisesc și fără să mă satur de privit spre Cabana Margherita, cocoțată la peste 4500m. Cândva o să dormim acolo. Nu, Ștefan? În drum spre vârf 🙂