Data: 17 iulie 2016.
Destinația: Vorarlberg, Austria; Vf. Mörzelspitze.
Echipa: Ștefan și Monica.

Album foto.

S-a întors Ștefan și vreau să-i arăt noile poteci descoperite weekendul trecut în Austria. Plănuim o zi plină de alergat pe munte. O sa fie problabil ultimul antrenament mai zdravăm pentru Tromso Skyrace.

Dimineața suntem destul de leneși așa că alergarea începe pe la 2 la prânz, în plin soare. Dar ziua e lungă, nu ne stresăm. Până la zona pe care vreau să i-o arăt încercăm să ocolim drumul de mașină și cam pierdem poteca puțin. Ne simțim bine, doar ușor leșinați de la căldură.

La prima cabană ne oprim la o Cola, ne răcorim și pornim spre vârfulețele din zonă, căutând traseele care par mai abrupte. Curg kilometri, curge și transpirația pe noi. Dar asta și vrem. Efort și nițel chin.

Mai în plin soare, mai pe la răcoarea pădurii. Momentan tot în urcare. E tare fain și potecile-s goale. Ce-i drept e vreme de stat la cabană, la plajă și băut bere.

Viteza nu-i prea mare, dar ne străduim totuși să alergăm și pe urcare.  Vine și primul vârf țintit, unde ne bucurăm de stâncă și teren mai tehnic.

Priveliștea cu lacul Bodensee ne e deja cunoscută, dar nu ne-am plictisit de ea. Exceptând zona cu lacul, suntem înconjurați de munții dragi. E greu la deal. Dar când ai urcări, urmează și coborâri faine.

Coborâm în valea urmatoare, într-un mic sat unde mi s-ar părea fain să închiriem o cabană la un sfârșit de săptămână și apoi începe iar urcușul. Și-i greu, al naibii de greu pe căldura asta. Ne răcorim la fiecare ocazie.

Ștefan e tare însetat și bea non-stop. Mie mi-e frică să exagerez. Mai mult îmi clătesc gura și dau cu apa pe față.

S-au strâns deja 10 km și ne iese în cale o cabană drăguță – Sattelalpe. Oprim, fără să stăm pe gânduri, la un suc rece.

Ok, ne-am răcorit puțin, hai la alergat. O luăm spre creastă, încetișor, cu mici pauze de fragi și poze.

Cu cât urcăm mai mult cu atât ducem lipsă de locuri umbrite.

După 15 km de la mașină ajungem pe vârful Mörzelspitze (1830m) și urmează o potecă tare faină pe creastă, unde ne taie calea o căprioară.

Ajungem la o intersecție de poteci și zăbovim puțin. Decidem să o luăm spre mașina. Începe o lungă coborâre. Greșim traseul și reușim s-o mai lungim puțin. Deja ne încearcă oboseala.

Am trecut de km 20 și ne-am trezit că ne depărtăm de țintă. Ștefan începe să dea semne de probleme la burtă. Nu se simte prea bine. Dar mai avem mult până la mașina așa că ar face bine să-și revină. Continuăm coborârea pe un drum forestier interminabil presărat și cu câteva urcări line și ajungem cu greu, înapoi în Ebnit la apus. Nu, nu aici avem mașina. Mai avem de trecut un munticel…

Ștefan se simte din ce în ce mai rău. O dăm în mers. Până și mersul devine dificil. Deja avem 30 km alergați și vreo 2000m urcați. Mai încercăm scurte pauze, dar Ștefan nu pare să-și revină. Din contră…

Începem încetișor ultimul urcuș. E deja întuneric și s-a făcut răcoare. Nu mai poate fi vorba de alergat la deal, dar măcar să mergem. Mai avem cel puțin 5km. Ne oprim, iar mai mergem și tot așa. Ștefan nu știe ce să mai facă. Până și atmosfera în pădure, noaptea, devine dubioasă. Gata, ne oprim. E imposibil să mai continue. Îi e extrem de rău. Nu mai poate să respire. Fața îi e albă și picată. Venele de la tâmple umflate. Deja ma îngrijoarează cam tare. Se pune în fund, se întinde. Nu functionează nimic. Se panichează și il apucă declarațiile de dragoste cu gândul că gata, ceva se întâmplă. O să-i cedeze inima. Mă simt total neputincioasă și încerc să fiu cu capul pe umeri să găsesc o soluție. Dar nu am una, nici nu stiu cum să reacționez. Îmi păstrez calmul, măcar atât să fac. Să sun la salvare? Încerc să-l conving să-și provoace un vărsat. Tind să cred că a exagerat cu băutul fără să-și dea seama. Și treaba asta-i mult mai gravă decât deshidratarea. Adică mult mai periculoasă. Cu chiu cu vai reușeste. Îi iese pe gură numa’ lichid. Și destul de mult. În sfârșit își mai revine puțin. Phiu. Îl apucă tremuratul și i se face iar sete. Dar nu, îmi pare rău, mi-e frică să-l las să mai bea ceva. Se acoperă cu folia de supraviețuire și o luăm la pas, încetișor spre mașină. La miezul nopții ajungem acasă, terminați.

Am tras o sperietură măricică în seara asta. Bine că s-a terminat cu bine. Urmează o perioadă de recuperare.