Perioada: 24.07.2015 – 09.08.2015.
Destinația: Suedia, Norvegia si Franța.
Echipa: Monica si Ștefan.
Intro aici
Zilele 1 – 4 / Suedia – Stockholm, Kiruna, Abisko
Zilele 5 – 9 / din Abisko (Suedia) până în Tromso (Norvegia)

Partea a treia, zilele 10-12.

A venit ziua cea mare, ziua cu Tromso Skyrace. Plecarea nu este din centru. Avem de ales între a urca minim jumătate de oră pe jos până la start sau a lua telecabina. Picioarele sunt ferfeliță. Minunea nu s-a produs. Febra musculară e încă acolo și nu mai avem ce face. Dăm ce putem și asta este.

Urcăm cu telecabina. Nu ne vedem în stare de a ne face încălzirea cu o urcare susținută. Sus, vremea nu e deloc atrăgătoare. E umezeală, ceață și frig. Și picură… Iar emoțiile sunt cât casa.

Alergătorii își fac încalzirea. Încercăm și noi să alergăm puțin. Ne echipăm și așteptăm startul înfrigurați. Trei nebuni – doi la cursa mare și Sara la cursa scurtă. Startul se dă în același timp.

Gata, ne-am aliniat la start. Ce-o fi o fi!

Începe cu un urcuș destul de lejer la început și încercăm să alergăm. Ștefan prinde viteză. Mie abia mi se mișcă picioarele, dar mă străduiesc. Doamne cât de obosite sunt. Am făcut-o lată cu ruperea pe biciclete, dar ce mai putem face acum…. oricum, nu-mi pare rău de experiența de până acum. A fost prea fain.

Zăpada e încă prezentă. Pfoai ce atmosferă. Ne încălzim însă de la alergat. Parcă suntem în altă lume deja. Dau tot ce pot din mine în condițiile date.

Ștefan cred că iar a plecat prea tare că nu durează foarte mult până îl ajung din urmă și continuam alergarea destul de aproape unul de celălalt. Avem parte și de o mică coborâre unde reușesc să maresc viteza, iar Ștefan se departează puțin, dar îl ajung cum începe urcușul mai susținut până pe primul vârf mai mare.  Mai încercăm și niște poze cu mobilul din când în când. De traseu sunt din ce în ce mai entuziasmată.

Ajungem în primul vârf după vreo 2 ore de la start. Aici se desparte traseul lung de semi.

Sara o s-o ia în stânga și o să înceapă lunga coborâre tehnică iar noi pe unde? Ups, e o limbă de zăpadă în dreapta și înclinația pantei îmi dă fiori. Mă chinui să-mi trag mănușile de iarnă și nu vor ale naibii să intre din cauza udăturii (reușesc să-mi pun doar una). Îmi fac curaj și-i dau în jos pe zăpadă, ținând coarda fixa într-o mână. E, hai că nu-i chiar așa rău. Cu mici emoții trecem de bucățica asta și urmează o coborâre tehnică. Îmi place. Simt aventura și încerc să nu-mi iau trânte. Merg destul de atentă.

Traversăm râul de câteva ori și ajunge apa până la genunchi. Dar ce mai contează… suntem oricum uzi din cap până- picioare de la ploaie.

Deja mă îndrăgostesc de traseu. E sălbatic și am rămas foarte puțini alergători în jur. Iar ceața asta ne desparte cu totul parcă de orice urmă de civilizație. Trecem de partea cu bolovăniș și suntem înconjurați de un verde crud, cu râuri și cascade. Sunt în al nouălea cer. Nu mai contează concursul. Ne chinuim să facem poze, dar durează mult până reușim că și ecranul telefonului e ud și nu mai ascultă de noi.

Urmează iar o coborâre dificilă, abruptă, pe pământ cu rădăcini, foarte alunecoasă. N-avem experiență, dar ne străduim să nu cădem la fiecare pas.

Apoi întrăm pe teren plat, unde pare dificil de alergat. E foarte moale terenul, iar potecă nu există. E superb, dar viteză e mică.

Ajungem la principalul punct de alimentare în 3 ore și jumătate. Stăm cam 10 minute să mâncăm și să ne refacem. Timpul limită aici era de 5 ore, așa că nu ne facem griji foarte tare. După vârful cel mare – Hamperokken, ne așteaptă o lungă coborâre unde sperăm să mărim viteza. De știam noi ce ne așteaptă….

Urmează marele urcuș. Încep să apară primii alergători, care se întorc deja de pe vârf și cărora le facem loc să zboare în continuare către finish. Ștefan cam rămâne în urmă. Eu încerc să mențin un ritm constant și mă tot uit în spate după el. Când nu-l mai văd tind să mă opresc să-l aștept, dar nu mult. Între timp ne-am adunat mai mulți pe aici, e urcare și stăm la povești. Mi-e greu, dar în curând ajungem la partea tehnică de creastă. Și e foarte mișto traseul pe aici. Încerc să depășesc, dar mi-e cam jenă. Unii mă lasă să o iau înainte puțin. Oricum nu merg prea rapid. Sunt atentă unde calc, să nu alunec. Ștefan și-a mai revenit și mă ajunge pe porțiunea asta.

La un moment dat ne blocăm. Ștefan a reușit să o ia înainte. Eu stau cuminte în spatele unui alergător care a îmbrățișat stânca de frică. Are de făcut un pas mai dificil și-i hău în ambele părți. Stânca e udă, iar el nu vede unde poate pune piciorul. Pare că se stresează că ne ține în loc. Îl asigur că e totul ok, că nu mă grăbesc nicăieri și-l ajut cu indicații (la cererea lui). În cele din urmă, reușește să descațere fără să pățească nimic, dar pare să tremure tot. Între timp îi mai fac poze lui Ștefan care cațără următorul perețel.

Încă o bucată mică de cățărare pe stâncă și ajungem pe vârf după 3 ore de la plecarea din vale. Tic-tac … Ne așteptam să facem mai puțin. Dar e mult prea tare traseul. Îmi place la nebunie.

Acum urmează coborârea. Deja nu mai suntem siguri că vom ajunge în timp util, înapoi la punctul de alimentare, dar speranțe există. Mai avem cam 5 km și o oră și jumătate la dispoziție. În mod normal sună realizabil.

Pfff, dar cum e coborârea asta… extrem de abruptă pe un teren total instabil. De plăcut îmi place, dar ne mișcăm în reluare. Față de restul alergătorilor din jur avem ceva viteză pe aici, dar față de cum trebuia să coborâm ca să ne încadrăm în timp… cale lungă.

Alunecări, dezechilibrări… și reușim să facem vreo 40 min pe primul kilometru de coborâre, cu peste 450m diferența de nivel negativă :)). Mda, dacă o ține tot așa n-avem șanse să ajungem în 8 ore în vale. mai vine și o coborâre pe zăpadă, unde nu prea suntem experți și coborâm cu grijă.

Terenul nu devine prea prietenos nici mai departe. Țopăim pe bolovani uzi, unii mai stabili, alții mai puțin. Zona pe aici e cam ca în Retezat. Viteza de înaintare e prea mică. Stegulețele le vedem cu greu în ceața asta. O luăm aiurea de câteva ori. În față nu mai e nimeni după care să ne ghidăm, iar potecă nu există. Ajungem la lac și alergăm cu atenție și cu mici emotii pe zăpadă. N-aș vrea să alunec pe aici și să mă trezesc în lac. Aș degera instant probabil. Brr, numa’ gândul mă înfioară.

Mda….mai sunt 2-3 km și mai avem la dispoziție 20 de minute. E clară treaba deja, dar ne străduim cât putem să alergăm pe unde se poate. Doar că nu prea se poate pe așa teren. Cel puțin nu pentru noi. Dăm tot ce putem si punctul de alimentare nu mai apare…. Doamne cum zburau primii alergători pe aici și noi ne câcâim să nu ne luăm trânte.

Ajungem cu jumătate de oră mai târziu decât ar fi trebuit ca să putem continua. Și abia ce mă simțeam mai în formă. Eram așa entuziasmată și simțeam deja că pot prinde aripi pe urmatoarea parte a traseului.

Pfoai ce tristețe ne cuprinde. Visam de atât de mult timp la concursul ăsta…. toată luna de miere am organizat-o în jurul lui.. și acum. Poc. Primul DNF de când am început să alergăm. Parcă m-a bătut cineva. Un amestec de emoții care mai de care, entuziasm de traseu, supărare pe mine, gânduri de toate felurile. E greu tare de înghițit primul DNF. Suntem destul de mulți care am depășit timpul limită și mai facem conversație, dârdâind de frig și triști…

Ne iau pe toți cu mașina și ne lasă la telecabina care duce la zona de start/finish. Încercăm să luăm partea frumoasă, dar chiar ne e greu să trecem peste dezamăgire. Știm teoria… nu ajută prea mult.

Cred că aș putea și să plâng. Senzația o am. Ne incurajăm unul pe celalalt că e totul ok, că am făcut ce-am putut. Cu toate astea, simt că nu am dat tot, că m-am păstrat pentru final și că mi-am luat o mare țeapă legată de cum credeam ca o să fie traseul și cum a fost în realitate. Era necesar un stiudiu mai aprofundat… Trebuie să revenim. E clar. Este cel mai frumos traseu de alergare încercat și vreau să termin cursa asta.

Ajungem în zona de finish, ne încotoșmănim și mai stăm să aplaudăm finisherii. Încercăm să ne bucurăm pentru ei, chiar dacă suflețelele noastre plâng. E 9 seara deja și suntem storși de ultima picătură de energie.

Bine măcar că am făcut partea cea mai frumoasă si mai grea din traseu. Încerc să mă mulțumesc cu asta.

Ajungem la hotel plini de noroi, facem un duș și ne băgăm la somn. Trebuie să ne revenim. Luni trezirea e târzie. Tot corpul doare. Febra musculară e la cote maxime. Și noi mai avem o săptămână de vacanță…

Luni, suntem înca bulversați și încercăm să ne punem pe picioare, să ieșim din starea asta “gri”. Ieșim la o plimbare lungă prin oraș, pe ploaie. Ajungem și într-un parc, departe de centru, cu păsări nebune. Plouă. Parcă începe să-mi spele tristețea ploaia asta. Urmărim niște păsări certărețe cu mare interes și încercăm să ne imaginăm ce e în mintea lor. Doamne ce zgomote pot scoate păsările. Te ia cu fiori câteodată, mai ales în atmosfera asta ploiasă, într-un parc pustiu.

Îmi place orașul din ce în ce mai mult. Acum și parcul e gol. Suntem singurii care ne plimbăm prin ploaie. Oare cum e iarna aici?

Începem să ne simțim mai bine psihic. Facem și niște cumpărături de la supermarket și seara gătim în apartament. M-aș muta aici. Cum ar fi? Ne fițoșim cu somon, ciupercuțe, mazăre și o salată cu de toate.

Încă avem nevoie de mult somn. Corpul e total distrus. N-a fost o cursă lungă, dar terenul dificil și diferența mare de nivel și-au spus cuvântul. E cazul să ne mutăm din Berlin dacă mai vrem curse asemănătoare. Și vreeeeem, că-s prea mișto.

Marți cam lenevim iar în prima parte a zilei. Ne plimbăm prin centru si mergem la poștă să trimitem un pachet acasă. Am primit câteva chestii la concurs și am mai cumparat câte ceva. Nu prea mai este suficient bagajul de mână pentru toate, plus că nu are sens să cărăm lucruri inutile. Mâine avem zbor către Nisa. Începem să ne activăm. Nu putem pleca de aici fără puțină explorare a zonei. Vremea dă semne bune, cel puțin a încetat ploaia. Pe la 5 după amiaza ne apucă nebunia. Pornim cu bicicletele către Ersfjordbotn. Și nu durează mult până se răsfiră norii și iese soarele. Râdem de prea mult bine. Odata cu soarele crește și bucuria în noi.  Doamne ce frumos și ce bine e!

Pedalăm destul de încet și facem opriri de odihnă și admirat. Fețele ne sunt încă umflate, mușchii sunt înca destul de blocați.

Fiecare mică urcare ne obosește crunt, dar continuăm să pedalăm. Lumina e din ce în ce mai plăcută și va rămâne așa mult timp.

Pe la 8 și jumătate ajungem la baza unor munțișori. Legăm bicicletele și o luăm către vârf. Mai sunt câțiva oameni care tocmai se întorc de pe traseu. În curând vom rămâne singuri pe poteci.

Suntem în extaz. Uităm de dureri și drumeția se cam transformă în alergare. Priveliștea e superbă, e răcoare și ne-a revenit total cheful de viață. Nu mai vreau  să plec de aici. Cum să plecăm mâine? Îți dai seama ce călduri ne așteaptă? Vai cât o să duc dorul acestor locuri!

A început apusul fără de sfârșit și e incredibil de frumos. Mă simt liberă.

Ultima parte a urcușului e mai abruptă și jucăușă. Ajungem pe vârful Buren (802m) și nu știm încotro să ne mai uităm. De jur împrejur sunt munți scăldați în lumina roșiatică, cu zăpadă pe ici-colo. De partea cealaltă e o caldare faină.  Trăim un super moment acum, aici. Suntem atât de norocoși…. E o senzație incredibilă de libertare și bucurie. Stăm pe vârf până începe să ne ia frigul. Ne notăm în carnețel și ne întoarcem energizați pe același drum.

O țopăială pe coborâre, câte o pauză și intră destul de bine și alergarea, chiar dacă-i încă cu dureri.

E trecut deja de miezul nopții când ajungem înapoi la biciclete. Dar întunericul nu vine. Avem timp până dimineață să ajungem la hotel, să luăm bagajele și s-o taiem spre aeroport.

Mai pedalăm aproape 25 km, cu mici urcări, pâna În Tromso, la cazare.

Ce bine c-am ieșit puțin la explorare!

Dormim câteva ore și dimineața pornim cu bicicletele încărcate spre aeroport. Începe iar aranjatul lor la aeroport și puțină distracție că nu încap bicicletele pe banda pe care să le ia la verificat…

Se rezolvă și pornim spre Franța.

Abia aștept să revenim în partea asta a Europei. Pfoai câte idei îmi trec acum prin minte….

Alergarea de la Tromso Skyrace:

Traseele din ultima zi

Tromso – Ersfjordbotn cu bicicleta:

Drumeție/alergare Ersfjordbotn- Vf. Buren:

Ersfjordbotn – Tromso cu bicicleta:

*sursa: www.ryggsekk.net/turer/buren-25sep2013/buren.htm

Filmulețul de la Tromso Skyrace 2015:

 

Urmează ultima parte a “lunii de miere”- relaxarea (cică) din sudul Franței.