Perioada: 04 – 08 august 2016.
Destinația: Tromsø, Norvegia.
Echipa: Ștefan și Monica.

Album foto.

Mi-e greu să scriu despre experiența din 2016 de la Tromsø și iar amân la nesfârșit jurnalul. Aș avea nevoie de una dintre prietenele pricepute la scris, să scotocească cumva prin cutiuțele cu amintiri și să toarne în cuvinte tot ce-am simțit în mini-vacanța asta. Eu una n-am cum. Așa că nu-mi rămâne decât să încerc să povestesc succint cursul zilelor cu mențiunea că aș adăuga la fiecare frază cel puțin un cuvânt de genul – minunat, fermecător, extraordinar, de suflet, nebunie curată etc. O să încerc totuși să mă abțin.

În primul rând, aș vrea să zic că dacă ar fi să ne mutăm iar pe undeva prin lumea asta, Tromsø este în capul listei momentan. Trebuie neapărat să ajung și iarna aici. Da știu, e frig, plouă mult, e scump, e mic, e la capătul pământului (e, nici chiar așa, dar destul de la capătul de nord al Europei), 6 luni e întuneric și câte și mai câte….. Dar îmi place mult. Și nu aș putea puncta clar ce-mi place. E un amestec fain de sălbăticie, simplitate și civilizație.

De când așteptăm să ne luăm revanșa la Tromso Skyrace… a trecut un an de la primul nostru “did not finish” de aici. Ziceam anul trecut că e musai să ne mutăm din Berlin dacă mai vrem asemenea concursuri. Și chiar am făcut-o anul acesta. Atât am cochetat cu visul de a ne muta mai aproape de munte, că uite, ne-a ieșit până la urmă. Față de anul anterior, când ne antrenam în parcurile berlineze, extaziați că facem “hill repeats” pe un deal cu diferență de nivel de 50m, acum am avut câteva luni de trai lângă dealuri și munți mai zdraveni. Și rare au fost weekendurile care nu ne-au prins cocoțați pe undeva. Bun, aici avem un plus, e clar. Partea nașpa e că anul acesta s-au gândit să introducă o nouă serie în Skyrunning World Championship, una de Extreme Skyrace. Și ce s-au gândit organizatorii… nu era suficient de dificil traseul, hai să-l mai lungim, mai adăugăm un urcuș la început, o coborâre lungă la final și hai să mai tăiem puțin și din timpii limită că parcă-s prea lejeri. Mda, cu noile date, speranțele de a finaliza cursa în timp util cam scad. Tot încerc să mă gândesc de unde reușesc să scot cu aproape o oră mai puțin pe prima parte, față de anul trecut, adăugând și o urcare. Știu traseul și nu înțeleg unde pot alerga mai tare (mă refer cu muuult mai rapid) decât în 2015. Viteza mea n-aș putea spune că s-a îmbunătățit. Mai degrabă rezistența e mai mare. Hai și pe coborâri se simte diferența. Dar aici sunt coborâri mult prea tehnice… Mă rog, încerc să fiu ok și cu ideea de a nu termina cursa pentru a doua oară. Simt că e nevoie de o minune să ajung la timp la kilometrul 35.

Drumul până în Tromso ne cam ia o zi întreagă, din momentul plecării de acasă până la instalarea cortului. Prefer cortul, e clar asta deja. Nu simt că mă ajută cu nimic un pat mare într-un hotel, înaintea unei curse. Ba parcă-i mai rău să ai parte de prea mult confort înainte de o cursă grea. E șocul mai mare cred :))

Aseară nu mai puteam de emoții. Cum o să fie? Nu mă simt deloc pregătită. De ce-am forțat iar weekendul trecut? Oare o să mi se mai pară la fel de frumos? Abia aștept să ajung.

Avem escală la Oslo. Trebuie să ies din aeroport să pot fuma o țigară. Cu asta îmi ocup toată perioada dintre zboruri. Urcăm în avionul care ne duce la Tromso și aș vrea să mai dorm. Dar ce poți? Nu mă satur de privit pe geam. Emoțiile cresc. Mă imaginez țopăind peste tot, pe acolo pe jos, pe vârfulețe care se văd din avion. Pare așa sălbatică zona… Cât e de explorat în Norvegia!

Aterizăm și luăm autobuzul până în centru. Am ajuns acasă, după mult timp… asta simt. Orășelul iubit ne așteaptă cu soare și răcoare. S-a făcut liniște. Aud păsările. Se văd munții pe care vom urca. Recunoaștem casele, terasele. E ora 7 seara deja și am plecat de dimineață de acasă. S-au evaporat grijile și ne bucurăm ca doi copii. Ne luăm un suc și ne oprim pe o băncuță, la soare.

Mă urnesc cu greu de aici, dar e cazul să ajungem și în camping în seara asta. Râd de bine ce-mi e tot drumul. Lumina caldă a serii ne mângâie și scoate în evidență frumusețea căsuțelor si grădinilor simple din drum. Tare curios cât de “acasă” mă simt. Instalăm cortul și mai stăm la o bere înainte de culcare.

Urmează o zi de odihnă. Dar nu putem chiar să nu facem nimic. După un mic dejun prelungit, o luăm la pas, pe munte, încercând să nimerim începutul traseului. Adică partea pe care au adaugat-o anul acesta cu cursă, încât s-o facă mai interesantă. Nu nimerim și o luăm pe cel mai înclinat și direct drum către locul de start de anul trecut, unde te lasă telecabina. Vremea în oraș nu-i prea atrăgătoare. E umezeală și nicio rază de soare nu trece de plafonul de nori. Dar de plimbare e plăcut.

Dar și când ajungem sus! Pffoai, ce minunăție ne așteaptă. O mare de nori, soare cât cuprinde, un teren moale și colorat.

Zburd, mă tolănesc în iarba aspră și mi se furnică pielea de bine. Aș vrea să pot face niște pași gigantici, să sar de pe un vârf pe altul și-apoi să mă scald în marea de nori. Simt că sclipește totul în jur. Am chef de alergat. Am chef de trăit.

Copiii zburdă pe poteci. E o plăcere să le urmărești joaca și râsetele. Câțiva alergători se antrenează, alții sunt la drumeție, iar un tip face flotări.

La întoarcere avem ocazia să vedem și orașul printre norii risipiți. Da, acasa… același cuvând îmi răsună în cap.

Nu avem chef deloc să ne întoarcem. Am alerga toata ziua pe aici, dar mâine e concursul și ar trebui să ne păstrăm forțele. Și așa suntem mai obosiți decât am fi vrut. Ne retragem trecând pe la un mic refugiu, stăm la picnic și revenim în cele din urmă, după vreo 15 km de hălăduit, la camping.

Spre seară mergem la prezentarea cursei și ridicarea pachetului de concurs.

Sunt premiați acum si cei care au câstigat la cursa VK. Emoțiile cresc. In jurul nostru sunt prea mulți atleți cunoscuți, de valoare. Ce căutăm noi printre ei, nu știu. Știm ce fain e traseul, dar îi știm și dificultatea de data asta. Și nu suntem prea antrenați pentru cursa de mâine. Ce-o fi o fi.

6 august – ziua cea mare.

Somnul n-a fost cel mai liniștit azi-noapte, dar ne-am odihnit cât de cât.  Încălzirea o facem cu drumul de la camping până în centru, cam 4 km de mers și ușoare alergări.

Edit Ștefan: Pe drum spre start, tot din camping, plecăm cu niște olandezi care-s și ei înscriși la cursă. Povestim un pic, tipul ne spune că a mai participat la ceva skyrace-uri și că cel mai mult îi place la Glen Coe, o cursă cică tot așa extremă, în Scoția.

*de ținut minte și încercat 🙂

Tic-tac. Încă puțin și o luăm la fugă.

După 2-3 km de alergat, începe urcușul și ritmul scade. Dar inima continuă să-mi sară din piept. Am pornit destul de tare.

Ștefan are mereu viteză mai mare la început și nu țin pasul cu el, dar ne mai intersectăm în prima parte a cursei. Urmează o alergare plăcută, prin locurile în care ne-am plimbat ieri. Apoi o ușoară coborâre unde forțez cât pot și urcușul pe Tromsdalstinden. Timpul zboară. Simt plăcerea și în același timp durerea de efort. Simțurile se ascut și totul în jurul meu îmi dă energie. Urmează o coborâre dură. Anul trecut era zăpadă pe aici și parcă a fost mult mai ușor. Acum e bolovăniș, amestecat cu noroi pe care n-am experiență de alergat.

Mă străduiesc să măresc viteza și mă setez pe “e ok dacă o să cazi. te ridici și mergi mai departe”. Și sincer cred că-i o prima soluție pentru a ajunge la timp în punctele de control. Dacă mergi cu prea multă grijă, ritmul e mult prea mic. Toată lumea cade. Toți sunt zgâriați și noroiți. E ok. Dă-i drumul la vale cum poți. Și încet încet te prinzi de miscări, îți e din ce în ce mai bine cu echilibrul. Simt că prind aripi pe coborârea asta. După o curbă, dau nas în cu un fotograf și nu-mi trebuie decât o clipă de concentrare slăbită, că dau cu fundul de pământ. Dureros puțin, dar trece repede. Nu e prima și nici ultima căzătură pe ziua de azi.

Simt că alerg ceva mai bine decât anul trecut și că-s mai odihnită. Asta-i clar. Dar tot nu prea-mi cresc speranțele de a depăși punctul unde am fost opriți anul trecut. Oricum nu mă gândesc prea mult la asta acum. Traseul mă acaparează. Se termină coborârea și incepe zona de plat, cu teren moale. E plin de ciuperci.

Ajung în 4 ore în vale, la punctul de control. Ce repede au trecut! Ceva mai mult decât anul trecut, dar acum am avut în plus un urcuș de 6 km. Deci e binișor. Urmează marele urcuș spre Hamperokken, unde iar îi văd pe primii alergători aflați deja pe coborâre. Nu mi-e ușor deloc la deal. Încerc să nu mă lenevesc și să-mi păstrez un ritm ok de mers. Alergători nu sunt mulți în jur. Ne-am răsfirat destul de tare. Killian coboară cu aparatul în mână și tot încearcă să facă poze. Mă simt jenată și-mi cam ascund privirea. Dar mulțumesc pentru încurajări. Mi-au prins bine.

Pfiu, se mai liniște pulsul când ajung în creastă. E tare fain pe aici. Tot aștept zona mai abruptă de anul trecut și nu mai vine. Cred că au scos bucata aia. Ajung pe vârf destul de încrezătoare și cu gura până la urechi. Urmează coborârea aia cruntă, unde anul trecut am coborât 1km într-o oră. Oricum se pare că am recuperat binișor pe urcare. Am ajuns într-un timp mai scurt pe Hamperokken față de anul trecut, cu toate că am avut anul ăsta acei 6 km în plus. Nu-i rău. Înseamnă că cele câteva alergări pe munte de anul ăsta și-au spus cuvântul.

Vine partea interesantă. Am prins curaj pe coborâri și-i dau la vale cu tupeu. Alunec des, dar reușesc să mă redresez rapid. Ah, ce-mi place. Nici nu-mi dau seama când trece timpul și ajung iar la punctul de alimentare din vale.

Am reușiiiit. Am ajuns cu jumătate de oră înainte de timpul limită. Fericire maximă. Îmi permit chiar să mă lenevesc puțin.

Mă întreb ce face Ștefan. Ajunge, nu ajunge? Îl aștept?  S-o iau înainte? Of, nu mai pot sta. O iau din loc după ce beau un ceai cald care intră perfect.

Mai sunt cu un alergător pe aici și reușim să pierdem marcajul. Când ne dăm seama ne străduim să revenim pe traseul corect și chiar ne iese. A fost doar un mic ocol și-o scurtă bâjbâiala cu direcția. Nu-i bai. Am trecut de punctul critic. Nu-mi mai pasă.

Începe ultimul mare urcuș. Sunt deja relaxata. Tot ce trebuie să fac e să ajung la finish. Nu contează în cât timp. Toate bune și frumoase până un telefon îmi strică extazul. Probleme urgente legate de muncă. Nu cred, nu are cine să se ocupe, cine să mă ajute. Urc cu telefonul ba în mână, ba la ureche, căutând semnalul, căutând soluții. Mi se pare ireal ce se întâmplă. După vreo 2 ore se liniștesc apele și încerc să-mi limpezesc mintea. M-a stors de energie pățania asta și m-a încetinit destul de mult. Încerc să recuperez cât pot din timpul pierdut. Dar corpul urlă deja. Simt oboseală în fiecare muschi. Nu mă las și reușesc să-mi revin.

Au trecut aproape 11 ore de la start și am ajuns înapoi pe vârful Tromsdalstinden. Mai am două ore la dispoziție să termin cursa în timpul limită. Nu mai sunt șanse, dar mă straduiesc. Dau drumul la picioare la vale. Terenul e încă destul de tehnic. Îmi place, deși (sau fiindcă :)) )) simt durere la fiecare pas. Mai depășesc câțiva alergători în zona asta. Unii au dat-o deja în mers. Dar când dau de plat simt că se termină gazul și la mine. Urmează o serie de urcușuri și coborâșuri mici care-mi pun capac. După fiecare ridicătură cred că gata, urmează doar coborâre până la finiș. Dar îmi iau țeapă de atâtea ori că renunț la speranță și mă chinui să alternez o alergare cu un mers chinuit.

Când ajung la telecabină e clar deja că nu mai ajung la timp. Măcar să forțez cât pot pe final. Bateria la ceas a cedat deja. Am dat drumul la mobil să înregistreze însă nu și-a găsit semnalul din păcate. Chiar aș fi vrut să vad ce viteză am avut pe coborârea finală că am dat totul pe ea, până la asfalt. Când ajung la pod mă întâmpină Ștefan. Mai am puțin. L-am terminat. Nu contează în cât timp. Și-acum, când scriu, parcă-mi stau niște lacrimi în gât. Alerg chinuită pe ultimii doi kilometri de asfalt, dar fericită. La finish e party. Emelie întinde mâna de felicitare și Killian aplaudă de pe margine. Tare momentul 🙂

Mai stau puțin la povești cu alergători cu care m-am mai intersectat pe drum și nu-mi vine să cred că, în sfârsit, am terminat cursa asta. Ștefan a ratat la mustață timpul, din păcate. Deci are o mare revanșă de luat în 2017. Ne întoarcem, clar. Numa’ să reușim să prindem locuri că se dau ca pâinea caldă.

și ultimii 5 km pe care i-am “reconstituit” că ceasul m-a lăsat baltă la final (timpul total e real, traseul e corect, pace-urile pe km, nu):

Legat de datele cursei, nu știu ce să zic. Pe site, au oficial 53km, dar toate cursele înregistrate pe care le-am văzut de la alți alergători au 58 km, cu peste 4600m diferență de nivel pozitivă. Timpul limită final era de 13 ore, dar văd că au tras linie după 14 ore. După mine au mai ajuns vreo 10 băieți. Oricum, nu-i așa important.

Timp final: 13h15min
Locul 16 la open feminin (ultimul loc); au terminat 16 fete din 28 care au luat startul. În total, la masculin, au terminat 121 din 165 care au pornit în cursă.

Record masculin: 6h45min (Tom Owens). Record feminin: 8h43min (Jasmin Paris). Mda… mi se par ireali timpii ăstia…

 

Ziua de recuperare și lins rănile.

E ultima zi plină în Tromso. Aș vrea să mai explorez, dar corpul se resimte. Ieșim la plimbare în oras, mergem la oceanariu și mai povestim la o bere și-o salată cu un tip simpatic din Lituania. A fost anul trecut la 2×2 Race în România și ne explică cum că e nu chiar ca Tromso, dar e apropiat ca dificultate. Fain… ne așteaptă și pe noi în două săptămâni.

Seara nu rezistăm să stăm locului. Mai facem o plimbare în apropierea campingului. O dăm bineînțeles în bălării, intrăm prin mocirle. Și ne place 🙂

Uite și fructele de pădure pe care le căutam. Cloudberries. Le-am gustat, dar nu m-a dat pe spate gustul. Poate erau deja cam trecute, nu știu. Dar sunt bucuroasă că am dat de ele.

Nu ne învățăm minte. Mâine dimineață avem zborul, iar noi încă hălăduim în miez de noapte. Las’ că ne refacem acasă. Până atunci să profităm la maxim de locurile astea minunate.

Dimineață ne trezim cu noaptea în cap, strângem cortul și pornim pe ploaie, spre aeroport, în formație de 3. O luăm pe jos să încheiem frumos mini-vacanța.

 

Tromso drag, ne vedem în 2017. Poate chiar la iarnă. Ce tare ar fi!

*pentru poze din timpul cursei sau detalii despre Tromso Skyrace: https://tromsoskyrace.com/