Perioada: 2-4 Septembrie 2016.
Destinația: Vf. Karren (971m, Austria) și Vf. Fänerenspitze (1506m, Elveția)
Ștefan.

După același principiu ca weekend-ul trecut la cursa pe Hoher Kasten, caut iarăși curse pentru sfârșitul de săptâmână. Ultimul weekend înainte de primul ultra la care vom participa (Ciucaș X3). Descopăr că vineri seara este Karrenlauf, adică alergare pe traseul pe care l-am mai făcut de câteva ori, din Dornbirn până la stația de telecabină de pe Vf. Karren, unde este și un restaurant foarte fain. Cursa are 6,4 km și diferență de nivel de vreo 500m+. Aflu de la câțiva colegi care au mai fost niște timpi orientativi scoși de ei: 42 și 44 de minute. În mintea mea “competitivă” imediat îmi fac un plan cum să scot sub 40, dar constat după analizarea profilului că nu e simplu deloc, având în vedere că 2 din cei 6 km sunt pe plat, iar restul de 4 pe teren destul de abrupt, după cum am văzut la trekking.

În fine, mă înscriu, și vineri plec mai repede de la birou către Dornbirn (Austria). E ceva lume, dar nu multă, pare mai mult o cursă “de cartier”, doar cu lume din orășelele din preajmă. Optez să plec fără apă la mine întrucât nu e exagerat de cald și traseul e prin pădure; iar weekend-ul trecut sticla cu apă ținută în mână m-a cam deranjat. Iau doar o pastilă de magneziu și o bucată de dextroză în buzunar, o gură de gel și plec la o încălzire. Fac ceva cu pantă apoi exersez pe cei 2 km de plat care fac un ocol până la un ștrand pus pe râu, apoi revin și mă pun la start. Se pornește într-un ritm dement având în vedere că e plat; eu merg cam cu 4:20 min/km pe aici și sunt în a doua jumate abia. Începe și urcușul și mă cam tai aici de la schimbarea de ritm, abia țin un 10 min/km. E și un punct de alimentare unde-mi torn din mers un pahar de apă pe gât, apoi continui. Încet încet îmi intru în ritm și țin pace-ul între 8 și 9; încerc să alerg încontinuu, fără mers. Ultimul kilometru are și câtea porțiuni de plat, cresc puțin viteza și merg cumva în același ritm cu încă un nene. Eu îl depășesc pe puținele coborâri, el mă prinde pe urcări. Cum finalul e o urcare, sprintează pe lângă mine și termină mult în față. Trag și eu de mine pe ultimii metri și gata, uraa! Mă simt mult mai bine decât la cursa de weekend-ul trecut, eram aproape mort când am ajuns la finish, din cauza căldurii.

Mai aplaud concurenții care încă vin, o voluntară care era pe drum apare și ea, cu un pumn plin de frăguțe. Fac ochii mari și mă întreabă dacă doresc, dar refuz, că n-avea chiar multe. Mănânc un măr și o iau la vale; deși aveam tichete de cabină pt retur, nu strică o descălzire de câțiva kilometri până la mașină. Concluzia e că-i foarte fain prin pădure și e tare bine să nu fie cald 🙂

Vf. Karren

Finalul cursei

Sâmbătă e zi de odihnă, merg prin Austria cu mașina la cumpărături, printre care și niște super pantaloni de alergare de la Skinfit, cu fermoar lateral, lucru care mi se pare genial pentru aerisire. Pe amiază plănuiesc tura de mâine, tură în care vreau să încerc mai multe lucruri pentru ultra-ul de săptămâna viitoare. Decid pentru o tură de ~30km până pe un vârf din zonă, Fänerenspitze, pe care mai fusesem în trecere cu Monica. Traseul conține și plat plicticos, și forestier, și urcare pe un vârf, deci de toate. Acum ce-am vrut să testez: pantalonii noi, ipod-ul cu ceva metal, să-mi dea energie vezi doamne, ghimbir confiat, pastile cu sare, sanvișuri cu unt de arahide. După cursa de la 2×2 am tot citit de pregătirea stomacului pentru ultra și am făcut un mic sumar cu idei de încercat. Ca alimente cele enumerate mai sus (mâncare mai calumea, supliment de sare, etc), iar ca strategie ar fi să insist pe mâncat, scăzut ritmul când mă ia burta și băgat multă sare, mai ales când e cald.

Pornesc pe la prânz, nu foarte convins că chiar voi face 30km, mă tot gândesc dacă e ok pt picioare, etc. Încerc să găsesc deja scuze să nu alerg foarte mult. Încep alergarea direct cu muzica în căști, e foarte ciudat, dar momentan fain. Dau volumul la un minim cât să aud și ce se-ntâmplă în jur (gen un claxon de tir), dar s-aud și muzica. Urc pe traseul clasic pe la bisericuța din deal, apoi prin vița de vie cu vedere spre valea Rinului și în final cobor spre Eichberg. Traseul alternează și cu porțiuni de asfalt, dar nu-mi pasă, mă simt bine momentan. Din Eichberg reușesc să mă rătăcesc față de ruta plănuită (mi-era lene să mă uit într-una la mobil), intru pe o vale care se termină la un mic baraj, unde poteca se blochează într-un mare semn de interzis. Și semnul de interzis are câteva găuri de glonț 🙂 Cum pe hartă nu par drumuri încât să o tai până la cel plănuit, fac cale-ntoarsă până în sat apoi revin pe traseu. Sunt multe căsuțe foarte drăguțe aproape de pădure, una din ele are în curte o mini gondolă din stațiunea de schi vecină, Pizol, decorată cu ceva schiuri vechi. Arată fain.

Curând intru pe niște forestiere și poteci care în final ies în Eggerstanden. M-am și pierdut puțin pe poteci, am mers prin pădurea deasă și prin mărăcini, dar a meritat, am văzut o căprioară care s-a chiorât la mine câteva secunde. Am deja 18km și 2.5 ore de alergare și deja încep să simt burta. De aici începe și urcușul către vârf, moment numai bun pentru o pauză și o alimentare. Din păcate sanvișurile cu unt de arahide sunt mega fail, foarte înecăcioase și nemestecabile. Tre’ să le molfăi cu multă apă ca să intre, dar una peste alta e bine c-am umplut stomacul cu ceva mâncare decentă. Reiau urcușul, nu înainte de a remarca un puști care juca singur mingea pe un teren mare de fotbal, îngrădit. O imagine ușor tristă. Urc destul de greu, dar nu forțez, aștept să-și revină burta și să facă digestia. Fac slalom printre  văcuțe (de la o vreme am emoții când sunt singur și trec printre vaci, am citit pe lista de Alpinet de oameni atacați și mi-a rămas în minte asta) și ajung în final pe vârf. Mai e un cuplu care pare de polonezi după vobă. Ne salutăm, mă trec în carnețelul de vârf apoi, încep coborârea înspre Resspass (cred), șaua dintre vârful de pe care cobor și Hoher Kasten (de fapt Unter Kamor). Pe aici a trecut și concursul de weekend-ul trecut, doar că am venit din vale și am virat dreapta înspre Hoher Kasten.

Biserica din Eggerstanden

Priveliște înspre Altmann, Lisengrat și în dreapta Säntis

Fermă tipică de pe meleagurile astea

Altstätten undeva departe

Hoher Kasten

Încep să mă simt mai bine cu burta, intru pe niște forestiere și poteci foarte mișto. Între timp a-nceput să picure un pic, eu îs cu ipod-ul în urechi și lumea e a mea. Mă simt excelent. Am uitat să menționez și că am tot luat din ghimbirul confiat – foarte bun, mega bun, miami. Se pare că gustul tipic, astringent, îmi face bine la stomac. Curând ajung în Eichberg de unde mai am doar vreo 7 km pe asfalt. Începe să plouă zdravăn dar nu-mi pasă, îmi pun pelerina și-o iau la goană. E suficient de cald și ploaia e chiar foarte binevenită.

Închei alergarea la gară, după 37km și puțin peste 6 ore. Urmează să atac 2 sticle de Rivella 🙂

3l de Rivella!

Concluzii: e fain cu muzică dar nu permanent, ghimbirul e foarte bun și să insist cu mâncatul chiar dacă nu pare sa intre.

Alergările de Vineri:

Tura de Duminică: