Perioada: 09 – 11 sep 2016.
Destinația: Cheia, M-ții Ciucaș, România.
Echipa: Ștefan, Monica, Viorela.

O să fie un jurnal lung și plictisitor, dar cum este primul ultra mai lung, încerc să notez pentru mine cât mai multe.

Am venit în țară pentru o săptămână-două, cu treburi de muncă și am participat în august la 2×2 Race (am scris aici), unde am avut parte de o experiență neașteptat de frumoasă. După Tromso Skyrace, care a ocupat un loc special în sufletul meu, nu credeam că mă va entuziasma așa tare o altă cursă vara asta. Șederea în țară se prelungește și descopăr că pot rămâne să încerc primul ultramaraton mai lung. Am avut tentația și anul trecut, dar s-a suprapus cu o nuntă. Ce să fac? Nu mă simt pregătită să termin, dar simt o dorință puternică să mă înscriu. Am tot citit povești de la ultramaratoane și sunt extrem de curioasă ce se întâmplă cu mintea. Mă sfătuiesc cu Ștefan, Viorela, Mike. Sunt atenționată că nu e genul meu de traseu, că nu e prea stâncos și tehnic cum îmi place. Uf, nu e nimeni care să mă încurajeze în nebunia asta, dar mie în crește și mai tare tentația. Descopăr că se organizează și la noi competiții din seria “skyrunning” (site-ul global aici și cel pentru România aici). Am participat anul acesta la două din Skyrunning World Championships (Tromso și Livigno) și au fost super. Sunt convinsă că și restul sunt deosebite.  Mai analizez puțin, mă mai răzgândesc și apoi iar mă entuziasmez de încercare. În România, singurele care sunt trecute la Ultra Skyrunning sunt 2×2 și Ciucas X3. Pffff, ia gata că mă înscriu. Renunț la un zbor deja cumparat. Noroc că a fost doar 10 EUR și nu-mi pare așa rău. Îi anunț pe Vio și Ștefan de decizie. Gata, trimit formularul de înscriere. Viorela ce să facă? Se înscrie la semimaraton. Ștefan, care a promis că nu mai încearcă anul acesta nici măcar o distanță de maraton, că rămâne la curse scurte până găsește soluția pentru stomacul lui buclucaș, începe să-și pună întrebări. Să vină și el? Caută zboruri spre România. O ia razna în cele din urmă și se înscrie și el la Ultra. Nu pot să cred :)). Echipă completă. Na, că am reușit să chinui pe toată lumea.

Gata, acum am comis-o. Rămâne de văzut cum ne descurcăm. Sincer, nu-mi fac speranțe că-l voi termina, dar măcar să încerc, să văd până unde mă ține. Urmează zile de birou în București și mult nesomn și fugi la munte în weekend. După 2×2, merg cu Viorela în Piatra Craiului și facem tot traseul de MPC în sens invers, iar în weekendul următor dau o fugă cu Dragoș în Bucegi – o drumeție pe Valea Morarului, cu întoarcere pe Jepii mari. În rest, în timpul săptămânii nu prea mai reușesc să alerg.

Vine săptămâna concursului. Joi dimineață reușesc să alerg 5 km în IOR. Îmi dau întâlnire cu Dragoș pentru asta. Nu mă trezesc la timp și sunt nevoită să ies din casă în două minute de la ridicarea din pat. Nici nu văd bine încă. Pff, cei 5 km scot untul din mine. Ce-o să fac eu cu 105 km pe munte nu știu….

Încerc din răsputeri să mă mai odihnesc, dar chiar și când nu am treburi urgente, nu reușesc să dorm. Cred că m-am dezobișnuit de căldura din București. Măcar nu pierd chiar toată noaptea de joi spre vineri. Apuc câteva ore de somn. Vineri dimineață o iau pe Viorela din Militari și mergem să-l culegem pe Ștefan de la aeroport. În echipă completă, pornim spre Cheia. Sperăm la un somn lung și adânc de prânz acolo.

Ajungem chiar devreme la Cheia, iar la ora 1 la prânz avem deja corturile gemene instalate. Dar pe căldura asta nici gând să ne băgăm în cort să dormim.

Ne dezmorțim cu o plimbare prin stațiune și ne oprim la terasă la o limonadă și-o salată. Suprinzător, de data asta nu am emoții. A fost totul prea din scurt, plus că sunt foarte ok cu un DNF la primul meu ultra mai lung. Sentimentul pentru mâine e unul de curiozitate.

Ne întoarcem în zona corturilor, ridicăm kiturile de concurs și încercăm să ne forțăm cu un somn pe iarbă, dar nu iese. N-am deloc stare. Mă simt prea obosită ca să pot adormi și picioarele au chef de mișcare. Nimeni însă nu vrea să iasă la o alergare scurtă. Mă plimb în împrejurimi și decid să mă duc singură să calmez mâncărimea din tălpi. Dar fac ce fac și îi corup până la urmă și pe cei doi. Ne echipăm și o luăm pe unde va fi mâine startul, apoi intrăm în pădure că-i mai fain decât pe forestier. Ah, ce bine e! 2 km de dezmorțire cu nițică urcare, brândușe și ciuperci mamut.

Mulțumiți de scurta ieșire, ne întoarcem la corturi și mai pierdem vremea. Îmi cumpăr niște batoane de la Sponser, nu de alta, dar râd oamenii de mine când le zic că-mi iau 3 geluri la mine pentru un ultra și atât. Ștefan descoperă că si-a uitat acasă pantalonii lungi și jambierele. Vin cu ideea, acceptată cu greu de Ștefan, să mergem la un magazin local să cautăm niște colanți de damă ca înlocuitor. Și chiar găsim la o tarabă niște pantaloni/colanți care-i vin. Cu 20 lei și multe râsete de cât de sexy e în ei, rezolvăm problema cu echipamentul obligatoriu. Chiar zice că-s mai comozi decât cei de alergare pe care îi are.

Mai încercăm o terasă  spre seară că ne-a luat foamea, apoi vine ședința tehnică pe care nu vreau s-o ratez. Măcar aici să aflu și eu ceva despre traseu, dacă temele n-am fost în stare să mi le fac. Ok, am prins ideea, m-am orientat puțin pe hartă, detaliile nu prea le-am reținut. Oricum puțină lumină tot s-a făcut. Denumirile nu reușesc să le rețin, necunoscând zona.

Foto credit: Octavian Andrei Ivanov // la ședința tehnică

Gata, hai la culcare că ne așteaptă o zi grea. Tot încerc în timpul zilei să analizez harta, dar pur și simplu capul nu poate înghiți un traseu atât de lung. Nu pot reține nicicum traseul, mai ales că n-am mai fost până acum în Ciucaș. Renunț. O să fie marcat, am harta și mobilul la mine. Mă descurc. Oricum înălțimile sunt mici, nu prea sunt zone periculoase și mă bazez pe simțul de orientare dacă pierd drumul. Emoțiile cu care sunt obișnuită înainte de un concurs parcă tot nu se instalează. Probabil din cauza faptului că nu știu la ce să mă aștept și din faptul că nu cred că îl voi termina. Sunt ușor tristă că nu pot face duș de dimineață, dar asta e acum. Important e să mă trezesc suficient de devreme încât să-mi beau liniștita cafeaua și să merg la baie. Nu-mi iese chiar ca-n plan, dar merge.

Pe la mijlocul nopții am parte de o surpriză. Mă trezesc de durere. Ceva incredibil de puternic la genunchi. Am avut tot felul de probeleme pe la picioare de-a lungul timpului și încă mai am, dar durere ca asta… Pur și simplu cred că-mi voi pierde piciorul. Nu pot face nicio mișcare – nu pot indrepta piciorul, nu mă pot lăsa pe o parte, nimic. Orice mm mișcat rupe ceva din mine. Se trezește și Ștefan. Îmi trece prin minte să chem salvarea. În realitatea nu cred că a durat foarte mult, dar mi s-au derulat filme întregi în minte. Încerc să ma concentrez, să mă ajut cu mâinile și să mișc extrem de încet, milimetric piciorul. În cele din urmă reușesc cu dureri crunte să-l întind și durerea se estompează. Mă mai relaxez puțin. Dar nu pricep. Ce-a fost asta? Ce-a pățit genunchiul meu? Mi-e frică să mă culc la loc. În curând durerea cedeaza de tot și reușesc să adorm.

Sâmbătă dimineață, 10 sep. Genunchiul pare ok, doar trosnește ca de obicei. Ce s-a întâmplat azi noapte nu pot nici acum să înțeleg. Oare o să mă țină la concurs? Naiba știe, vedem. Momentan nu mai doare. Ultima verificare de echipament. Cafeluță – ups, n-am suficient zahăr și nu prea-mi place așa. O felie de pâine uscată cu gem de cireșe amare făcut de bunica. Mai mult nu intră. Intru în sala de sport și-mi mai iau o cafea. Ultima țigară. Se apropie ora de start. Mă simt total nepregătită. Cum o să fie oare? Fugim către start, mergem la verificarea echipamentului și în scurt timp o mână de nebuni pornesc la luptă, la lumina frontalelor. E 6 dimineață și încă nu a răsărit soarele.

Strategie? Tâmpită, știu, dar cu altceva n-am fost în stare să vin. Alerg în ritm de maraton cât pot și apoi vedem. Cu mâncarea mă adaptez pe parcurs si mă bazez pe punctele de alimentare. Mă târăsc cum pot și daca nu mai pot, renunț și gata. DNF – simplu ca bună ziua. Singura țintă ar fi să depășesc 60 km cât am alergat până acum cel mai mult (mă rog, 50 și ceva în realitate). Dacă reușesc asta, mă declar mulțumită. Ar trebui să meargă.

Durerile sunt minime în dimineața asta. Nu sunt obișnuită să plec atât de ok la un concurs. Pornesc destul de tare, de undeva din spatele cârdului. Alerg pe urcări lejere și forțez primele urcări. Mă trezesc că tot depășesc lume în primii kilometri. Ok, îmi dau seama că e stupid că mai avem peste 100km, dar, dacă tot mă simt bine… de ce să nu? Energia oricum o să mă lase.

Foto credit: Cornel Pochiu – Fisheye.ro

Simt că forțez și-mi place asta. Pulsul cred că s-a dus lejer spre 180, stomacul ușor revoltat, chiar dacă e cam gol. Urc energic și cu bucurie prin pădure. Mă aștept să mă despart de Ștefan încă de la început, că așa-s obișnuită, dar alergăm mare parte într-un ritm similar. Suntem la o distanță mică unul de altul.

O coborâre în forță și începe să se crape de ziuă. Ies din pădure încinsă bine și intru în Poiana Stânii. Ah, ce bine e! Pământul moale sub picioare, răcoare și aburul dimineții împrăștiat la marginea pădurii din față. Inspir adânc și simt că lumea e a mea. N-a început deloc rău ziua asta. Alerg cu bucurie pe iarbă, savurând momentul dimineții. În curând o să mă topesc de cald probabil, așa că profit de ultimele momente de răcoare. Ștefan e la câțiva metri mai în spate. Ridic mâinile îmbrățisând tot locul ăsta. Ajungem la primul punct de control și revitalizare, dar n-am ce să iau. Nu mi-e foame. Alimentez cu apă și pornesc rapid mai departe. Urmează tot o urcare faină prin pădure și apoi dăm de forestier. Cu drumurile forestiere sunt certată rău, dar sunt încă la început și merge. Iar îi dau tare pe coborâre. Mi-a ieșit acum din cap zona asta. Încerc să rememorez și nu-mi iese. Cine știe pe unde mi-a zburat gândul bucata asta… Tot ce știu e că am continuat într-un ritm alert pentru mine.

Ajungem în Cheile Vaii Stanii. Ha, ce fain e pe aici. Schimbare de peisaj și prima ocazie de a mai pune mâna pe stâncă, întotdeauna o bucurie 🙂

Foto credit: Tiberiu Andrei Poștoacă (Tuti) – Valea Stanii

Genunchiul pare în stare perfectă și am avut deja câteva coborâri. Tare’s curioasă ce-a fost cu durerea de azi noapte. Probabil n-o să mă lămuresc niciodată. Mister total. Oare doar am visat? :)) Mă ro, acum e bine, hai să nu mă mai gândesc la asta.

Încerc să mențin și pe aici un ritm susținut. Mă atenționează un alergător că nu merită să-mi pierd energia prin zona asta nisipoasă, dar cum ținta mea nu e să termin acest ultra ci să depășesc un anumit număr de kilometri și șă mă bucur de traseu, nu țin cont de sfat. Încerc să alerg, chiar dacă nu-mi iese prea bine. Îmi fac speranțe că o să fie totuși o rută interesantă, chiar dacă am fost atenționată de zonele de forestier. Ei hai că nu mor cu 2-3 km pe drumuri mai neplăcute, dacă tot schimbăm așa peisajul – o poiană, o pădure, niște chei, niște stânci și creste. E fain 🙂

Mă opresc câteva secunde să-mi spăl sarea de pe față. Mă răcoresc și pornesc în același ritm nebun (pentru mine nebun, altfel… nu e cine știe ce viteză). Când ieșim din chei urmează tot o parte frumoasă de traseu. Doar glezna o mai simt dureroasă și ceva senzații clasice date de forțarea pe urcări. În rest mă simt parcă prea bine. Glezna o să se încălzescă curând și n-o s-o mai simt. Am chef de alergat, dar parcă nu și de concurs. Hmm, alung gândul. Go, go, go!

Ieșim în plin soare. Pfoai ce cald e deja și e încă dimineață. Dar alerg, nu mă opresc. Îmi place. Ștefan tot în spatele meu. Pentru el clar e un ritm lejer. Pentru mine e cam tot ce pot da.

Au trecut aproape 20 km și nu știu când a zburat timpul. Pe aici e mai mult un fals plat. Mai intrăm puțin în pădure, pe o potecă faină și în curând se vede cabana Ciucaș. Ce repede a trecut prima parte a traseului!

Primele imagini cu Cola încep să-mi apară în fața ochilor. Hihi, oare au la punctul de alimentare?

Trece o fată pe lângă mine și aleargă cu spor în fața mea. Curând, un volutar strigă la ea “bravo, esti pe locul 3” și imediat după îmi zice râzând “și tu pe 4”. Ceeee? Am fost pe locul 3 în primii 20km?? N-am fost deloc atentă la asta. Mă bucur că n-am aflat asta până acum și mă bucur că Oana (pe care n-o știam) m-a depășit. Motivul bucuriei nu prea îl înțeleg, dar cine îmi mai înțelege mie capul? Îmi dau seama din ce în ce mai tare că nu am deloc spirit competitiv azi. Pur și simplu nu am chef de concurs. Mă întreb de ce, dar nu mă stresez cu asta. Îmi văd de alergare cu bucurie. Probabil fiindcă am pornit din start de la ideea că voi abandona…nu știu.

Ajungem la Cabana Ciucaș și mă reîntâlnesc cu Oana și Cristi. Au Cola și felii de mere. Perfect! E atât de cald deja… Doamne cum intră astea două în mine. Bine… sunt multe alte chestii de mâncat aici, dar altceva nu intră în mine. Voluntarii mă ajută să umplu bidoanele cu apă, iar băieții fac pe gentelmanii și dau prioritate fetelor.

Începe o urcare în plin soare și ceva mai susținută. Ritmul nu mai e ca la început, dar peisajul e foarte mișto. Chiar mă suprinde frumusețea traseului. E zona în care încep să intru mai mult în vorbă cu alergătorii din jur. Recomand lumii să mă depășeașcă. Mă simt lenesă, iar urcările nu sunt oricum punctul meu forte, mai ales când e așa cald. Ce-o face Vio? Mă uit la ceas și-mi dau seama că abia acum a luat startul.

Hihi, ce fain e! Ajunge și Ștefan și mă depășește. Urmează șă-mi mai întind picioarele pe terenul puțin mai tehnic decât până aici.

Foto credit: Anton Irina din echipa Fisheye.ro

Foto credit: Anton Irina din echipa Fisheye.ro

Foto credit: Cornel Pochiu – Fisheye.ro

Foto credit: Cornel Pochiu – Fisheye.ro

Foto credit: Anton Marius

Și după ce ne delectăm cu peisajul până pe Vârful Ciucaș, vine momentul plăcerii alergării. Iuhuuuuu, coborâre!

Pe scurtele bucăți mai tehnice alerg în forță și o parte din băieți îmi fac loc să mă duc. Nu-mi pasă deloc dacă-mi chinui mușchii prea devreme. Important e să-mi placă momentul. Și da, acum zburd și râd.

Pe zonele mai plate încep să-mi facă cu ochiul niște urme de afine și mă opresc din când în când să caut unele încă bune de mâncat. Nu mai am chef să continui. E soare, mai adie vântul din când în când, peisajul e plăcut și tot ce-mi doresc acum e să mă întind și să stau restul zilei cu o carte în mână, mâncând dintr-un pepene roșu și rece. Da, e clar. N-am ce căuta într-o competiție azi. Dar na, acum că m-am băgat, merg mai departe. Obosită nu mă simt, dar cheful de tras de mine e la minim.

Imediat după vf. Bratocea din Jos ratăm scurtătura pe unde am văzut ulterior niște alergători coborând, dar nu-i bai. Ocol minim. Doar mă oftic că am ratat încă o mică ocazie de coborâre mai abruptă care să-mi trezescă interesul pentru alergare.

Continuăm alergarea și ajungem la șosea. Pauză. Punct de revitalizare. Îi găsesc pe Oana și Cristi aici. Se pare că am recuperat pe coborâre sau au stat ei mai mult aici. Înfulec felii de mere și mă uit după ceva sărat, dar nu-mi face nimic cu ochiul. Stau tare prost cu mâncarea, dar nu-mi pot convinge burta mea să accepte ceva mai zdravăn. Ștefan împarte un Redbull cu un alt alergător și face refill de sare. Și-a luat cu el cutiuță cu sare. Stăm cam 10 minute aici.

Pornesc încetișor pe urcare, prin pădure, cu felii de mere în mână. Pornește și Ștefan în urma mea. Aștept izvorul de mai sus, să mă spăl și să-mi umplu bidoanele. Mai schimb câteva vorbe cu alți alergători. Nu mai sunt mulți în jur. Ne-am rarefiat deja.

În vreo 20 de minute ajungem și la izvor. Nu-mi vine să cred ce mizerie e în jur. De ce simte lumea nevoia să arunce ambalajele în pădure? Mă rog, nu mă apuc acum de strâns. Umblu bidoanele, mă spăl pe mâini, pe față și intru cu adidașii în apă. Pfff, ce plăcere. Erau așa încinse picioarele…. Nu-mi vine să le mai scot din apa asta rece. Răcorită, pornesc mai departe și imediat dau de o apă mult mai atrăgătoare. Mai stau și aici puțin la răcorit picioarele că tare bine a fost mai devreme. Presupun că se vor usca repede. Momentat e baltă în adidași.

Gata cu pădurea. Urmează o urcare lină și interminabilă până pe Vf. Grohotiș. Nu știam asta la momentul respectiv, dar cum am avut destule surprize frumoase până aici, mă aștept să vină și altele. Cheful de alergare e în scadere. Fiind pantă lină, mai încerc niște alergări, dar nu…pur și simplu nu intră. Încerc să mă motivez că-s la concurs și nu merge.

Nu știu cât a durat bucata asta, dar am simțit-o ca pe o veșnicie. Mă agăț de orice în jur care ar putea să-mi trezescă interesul, dar pur si simplu nu se mai termină platul ăsta. N-am deloc picioarele obosite, dar nu le pot convinge nicicum să alerge mai în forță. Peisajul nu mai vrea să se schimbe, simt că o iau razna. Nici măcar un câine care să latre la mine, nimic. Un plat atât de calm de-mi face capul ferfeliță. Îmi vine să mă pun pe alergat puțin în jos, în stânga și apoi să urc înapoi în forță, poate revine cheful. Încerc să mai merg ridicând sus genunchii, ca la defilare. Mă simt roboțel. O să mi se blocheze încheieturile dacă mai merg mult așa. Cam asta se întâmplă cu jumătate din minte care are treabă cu concursul. Cealaltă jumătate e mult mai ok, e cea care mă ajută să zâmbesc chiar și pe aici. Există frumusețe în locul ăsta blând. Și iarba miroase bine și dealurile din zare sunt liniștitoare. Și afinele grase pe care le mai nimeresc din când în când sunt delicioase. Și ciobanul e de treabă.

Hai să încerc să mănânc măcar că mă apropii de km 40 și tot ce-am reușit să bag in mine au fost un gel și felii de mere. Poate doar am nevoie de un plus de energie. Deschid un baton și mă oblig să musc din el. După câteva încercări reușesc să iau cel mult un sfert din el și mă las păgubașa. Trebuie să încep să mă antrenez pe plat și să-mi antrenez stomacul încât să pot mânca din mers. Pe aici toată lumea bagă viteză și eu ma simt un melc bătut de soare. Mai trag totuși pe alocuri de mine. Mai zâmbesc, mai râd, mai caut afine. Analizez floricele sau gânduri. Încerc să mă uit pe profilul imprimat pe număr și-mi dau seama că nu am habar pe unde sunt. Lasă, poate-i mai bine așa. Există totuși o parte din mine care se bucură pe moment, dar de alte lucruri, nu de alergarea în sine.

*poză făcută de Ștefan

Pe Ștefan îl pierd la un moment dat. Râmâne în urmă și în curând nu-l mai văd.

Mă uit în urmă să văd de unde am plecat. Am trecut peste 7 mari și 7 țări și tot nu se mai termină.

Declar zona asta “moartea pasiunii”. Mă refer la alergat, clar. Nu zic că nu-i loc bun de plimbare.

În cele din urmă mă apropii de un Vf. Grohotiș și e lume acolo. O schimbare, minune! Îmi revine zâmbetul pe buze, în speranța că urmează altceva. Ajung pe vârf, revine o oarecare stare de bine. Îl întreb pe volutar cât mai durează platul ăsta și mă atenționează că urmează o coborâre mai dificilă. Mă pun cu fundul pe iarbă, alături de alt alergător. E fain, e perfect chiar. Dar pentru lenevit, nu pentru alergat. Bucățile astea două din minte nu vor să se pune de acord. Păi ori în place ori nu? Hai Monica, nu mai cârcoti atât! Ce să-ți fac dacă nu ai analizat cu atenție traseul. Asta meriți!

Foto credit: Amarathonrunner

Hai, mai departe! S-au făcut kilometri de un maraton deja și nu simt asta fizic.

De pe vârf, lumea coboară cu atenție. Eu o iau la goană. E o coborâre ceva mai pronunțată, pe smocuri de iarbă. Ieeei, ceva mai palpitant. O joacă binevenită și antrenament pentru atenție și gelzne. Iuhuuu!

Dar nu dureaza prea mult plăcerea și iar se cam aplatizează terenul. Come on, give me something! Măcar mi-am mai revenit și încerc să măresc viteza. Cât pe ce să ratez drumul marcat pentru concurs. Din neatenție, nu de alta. Intru pe o curbă de nivel și mă joc în alergare pe terenul ceva mai denivelat. E drăguț pe aici, sunt cu gânduri bune. Vâd un alergător care-i cocoțat mai sus. Îi atrag atenția că poteca-i mai jos. ne intersectăm și continuăm împreună. Reușim apoi să o luăm amândoi pe lângă traseu, dar descoperim rapid și coborâm după semne.

Urmează o porțiune plăcută, cu urcare și o coborâre care mă ține în priză. Parcă încep să se mai adune alergători. Ne oprim la izvor însetați. Soarele e în continuare cu noi, așa că e binevenită o spălare pe față. Umplu si bidoanele cu apă și dau să intru cu picioarele să le răcoresc. Sunt oprită și atenționată că nu-i bine că o să fac bășici. Dar am făcut asta și până acum… of, bine, renunț. Și cred că bine am făcut.

Ajung la punctul de alimentare, unde-i găsesc pe Oana și Cristi. Fac ochii mari. Oana e cu țigara în mână. Poftesc ca o nebună. Cer două fumuri. Pfiu, e prima oară că nu mai simt jenă să fumez în preajma alergătorilor. Na că nu sunt singura! încerc să mai mănânc ceva. Tot nu mă atrage nimic. Cristi cred că e cel care îmi zice “gata, fetelor, lăsați competiția; hai să alergăm împreună până la finish”. Haha, ce competiție? Mă amuză treaba asta acum. Îi explic ca nici vorbă de așa ceva, că am mers o groază pe plat, dar că probabil am recuperat pe coborâre. Continuăm spre baraj cu voie bună. Trecem pe lângă ciuperci gigante, pe lângă brândușe, dar par singura entuziasmată de ele. Urmează un sus-jos care nu-mi displace deloc. Am revenit la viața și cum dau de coborâri alerg cu spor. Oana și Cristi au luat-o deja înainte. Pe urcări sunt zmei. Nu stiu cum de reușesc, fiind totuși fumători.

Forestier, scurtături marcate pentru concurs, coborâre și curând ajungem la baraj.  Traversez drumul și mă opresc la două vorbe cu alergătorul care s-a decis să renunțe aici. Ne-a zis încă de la izvor că asta are de gând.

Ajung în curtea unde-i punctul de alimentare de la baraj în 11 ore. Uau, uau, ce tare-i aici. Petrecere în toată regula. Oana și Cristi sunt deja la țigara de după masă. Ok, eu nu mai plec de aici. E mult prea bine. Boierie mare. Voluntari extradrăguți și săritori, ca peste tot până acum. Masa e plină de bunătăți și tot fac ture prin fața ei, incercând să aleg ceva. Nu, nimic…chiar nu vreau nimic. Dar au Cola și asta nu pot refuza. Fac rost și de o țigară. Mă descalț și umblu desculță pe iarbă. Doamne, cât de bine e. Nu-mi vine să cred. De ce aș vrea să mai plec de aici? Îi dau și lui Ștefan mesaj, să-l încurajez să ajungă aici mai repede. Mă spăl pe picioare, îmi schimb ciorapii, mănânc și puțină colivă până la urmă. Stau și mă întreb ce să-mi mai iau la mine din pachetul de aici… Iau bateriile de rezerva pentru frontală, un tricou de schimb și mănușile de iarnă în caz că mă ia cu frig la noapte. Observ că ceasul e pe ducă și-l conectez la mica baterie externă pe care o am la mine.

Mai stăm la o țigară și o cola și pornim în echipă de 3 mai departe – eu, Oana și Cristi. Mi s-a spus deja că urmează un forestier lung, dar tot nutresc sperante că n-o să fie așa rău. Suntem voioși după o pauză lungă la baraj. Intram pe forestier și începe urcarea. Povestim și mergem. Pe alocuri mai intră câte o alergare ușoară. Vreau să treacă mai repede partea asta și soluția ar fi să alerg, dar nu mă incită deloc terenul ăsta. Oana începe să-și tureze motorașele. Și o ia încetișor înainte. Ne mai așteptă, iar o ia înainte. Încearcă să tragă de noi, dar n-are cu cine…

Sunt meri pe marginea drumului! De când tot poftesc… două mere le mănânc imediat și mai pun unul în rucsac. Vai cât de bune sunt! Acrișoare și zemoase.

Oana se activează puternic și o taie în alergare. Foarte bine! Eu merg în ritm susținut, cu slabe încercări de alergare. Cristi rămâne mai în urmă. Încep să am nervi pe drumul ăsta. Nu-l mai suport. De ce n-am ascultat-o pe Mike? Îmi aduc aminte că am acceptat provocarea asta și că trebuie să rezist. Încerc să-mi pun filtre imaginare – să transform pietrișul din față într-un covor de frunze aurii, apoi pun iarbă verde și tot așa. Nimic nu ține mai mult de câteva secunde. Încerc să transform mental pietricelele ascuțite, care-mi chinuie rău tălpile, în bolovani peste care să sar. Mda, nu merge. Mă uit în stânga – se vede fain. Zâmbesc, dar în 5 minute revine gândul la forestierul ăsta nenorocit. Și e atât de alergabil pe aici. Hai plăcere, unde ești? Aici, acum! Am nevoie de tine! Mai merg o bucată de drum cu Dinu și prietenul lui care vor să ajungă pe vârf înainte să se întunece. Îmi prinde bine vorba, dar tot nu reușesc să mă setez pe alergare. Mai am firave porniri, băieții încearcă să mă susțină, dar nu, nu merge. Ma retrag din încercare și-i las să se depărteze. Rămân în urmă, în chinul meu, cu gândurile zburdând. Măcar ele să facă asta.

Moartea pasiunii 2. Nuuu, ce-a fost pe la prânz e mizilic. Acum e testul de rezistentă. Visez la bucăți din Crai, Bucegi, Retezat, Făgărăș… Nu-i bine. Măi Monica, învața să te bucuri și de asta. Mai trag ocheade spre lumina de apus și zâmbesc. Nu-i așa rău. Plus că ce mare bai dacă doar merg? Mai am suficiente ore la dispoziție să termin. Aștept cu nerăbdare urcușul final, deși sunt destul de conștientă că până atunci o să mă lase forțele și n-o să mai fie așa placut cum mi-l imaginez acum. Dar cu siguranță va fi mai interesant.

Tălpile au devenit foarte dureroase. Și tot am o pietricică înfiptă în talpă care nu mai vrea să se deplaseze. S-a postat bine într-un loc. Am descoperit abia acasă că ce credeam eu că-s pietricele înfipte erau în realitate bășici. Probabil n-a fost cea mai bună idee să stau cu picioarele în apă în prima jumătate a concursului. Data viitoare o să știu lecția și o să suport picioarele încinse.

Încep să mă obișnuiesc cu idee că drumul ăsta nu se mai termină. Mai schimb două vorbe cu un cioban care mă întreabă cum de m-au lăsat singură că… “ce sunt câini mai încolo?”, “nu, câini nu mai sunt, dar… sunt urși mulți pe aici”, “a, ok, asta știu”.  Râd la amintirea conversației cu Ștefan: “las’ că avem verighete cu lăbuțe de urs, le arătăm și poate ne lasă în pace”. Și merg și merg și merg și mai alerg pe ici-colo și iar merg și drumul tot nu se termină.

Simt cum mă cuprinde oboseala și realizez cât de puțin am mâncat în cei peste 70 km făcuți până aici. Oare o să alerg singură toată noapte? Sunt atât de sătulă că nu-mi pasă. Cumva în continuare mai există și acea parte din mine care râde de toate gândurile, care zice “uită-te acolo”, care vede lucruri frumoase. Doar ca nu mai e predominantă partea asta.

Uite un alergător în față. Ups, s-a oprit să faca pipi după copac. Mai merg ce merg și-mi dau seama ca nu era nimeni. Era doar un semn de cruce albastră pe un copac de pe marginea drumului. Ok…e clar. Oboseala începe să se instaleze.

În apropiere de vârf începem să ne regrupăm. Sunt alergători în jur. Mă opresc să-mi scot mânecuțele și mănușile ca pe aici cam bate vântul și m-a cam luat frigul. Frontala am aprins-o deja, chiar înainte să se lase total întunericul. Mai mult ca să-mi țină de urât și să-mi fac mai bine simțită prezența…. să nu dea nas în nas cu mine, din greșeala, un animăluț simpatic.

De la baraj până pe Vârful lui Crai au trecut 3 ore și le-am simțit ca pe 3 zile și 3 nopți. Poate o să mă obișnuiesc cândva și cu terenul asta. Cum e cu ploaia… care chiar a început să-mi placă.

Pretenții la alergat nu prea mai am. Mintea a început să se calmeze. O fi obosit și ea. Stăm la povești și ne continuăm drumul. Suntem 3 alergători acum (dacă nu mă înșel). Forestierul nu s-a terminat, dar incep să fac pace cu el. Parcă nu mă mai atinge așa tare. Ajungem într-un final și la o zonă mai plăcută, pe unde am urcat de dimineață. Oboseala se resimte din ce în ce mai puternic, tălpile dor îngrozitor, dar o coborâre mai interesantă reușește să-mi aducă aminte de plăcerea alergării.

Trecem de un punct de control cu lume voiasă și incepe o coborâre prin pădure unde sunt mai mulți băieți care merg și strigă la mine “mai încet, că-s urși”. Să vină toți urșii la mine acum, nu-mi mai pasă, eu nu ratez momentul de dezmorțire. Iuhuu, alerg în sfârșit! Mă apropii de alt alergător și continui în spatele lui.

Ieșim din pădure puțin mai energizați și în alergare. Aud de la distanță “Hai Monica că la 2×2 te-ai descurcat mai bine!” Uau, cine o fi, n-am sanse să văd chipurile oamenilor. “Ai milă… sunt la primul ultra!” Haha… 2×2, ce minunăție de cursă și ce zi bună am avut! E cu totul  și cu totul altă mâncare de pește aici. Câteva sute de metri de alergare până ajung la punctul de alimentare.

Foto credit: Octavian Andrei Ivanov

“Atenție! A luat foc camionul”, zic cu voce tare. Nu cred că m-a auzit nimeni și dau să strig iar. Stai așa, mai e lume în jur și nu observă nimeni altcineva? Ceva nu-i în regulă. Incerc să mă uit mai atentă. E clar un camion care arde fix sub numarul din spate, ce naiba. Respir adânc și clipesc de câteva ori să mi se limpezească ochii. Devin conștientă că ce văd nu e deloc real. ok…..sunt prea obosită. Mă apropii de camion și încerc să-mi dau seama ce e acolo. Erau oameni care statea în jurul unui foc. Minunat.

Ceasul zice kilometrul 87. Urmează celebrul urcuș și apoi coborârea finală până la finish. Ore mai am suficiente la dispoziție. Trebuie să mă forțez să mănânc. Și de data asta chiar găsesc ceva – babic. Iau 2 feliuțe și văd că alunecă perfect pe gât. Oooo, minune. Mai iau și mai iau. Miami ce bun e. Și nu-mi provoacă greață deloc. Un pahar de cola și mă așez pe iarbă. Aș cam vrea o țigară, dar nu reușesc să găsesc fumători. Asta e, nu mai insist. Scot mobilul și-i scriu lui Ștefan câteva mesaje cu unde sunt și cum a fost drumul după baraj. Citez ” 30 km de forestier de-ți venea să-ți tai venele”. Ajunge și Cristi. Decid s-o iau din loc că mă ia frigul, plus că risc să adorm dacă mai stau mult. O iau înainte singură. Hmm, poate mai bine îi aștept și pe ceilalți. Nu, hai ca merg. Nu. Mă întorc și pornim în grup. Descopăr mai târziu că am uitat să fac refill de apă…bravo Monica.

O parte din mine e energizată și bucuroasă, cealaltă dă niște semne dubioase. Cu cât înaintăm panta devine din ce în ce mai înclinată. Chiar îmi face reală plăcere, dar ușor ușor pierd controlul asupra mea și mare parte din echilibru. Simt nevoia să-mi pun scobitori la ochi. Ajungem curând să urcăm în patru labe, pe pământ amestecat cu pietre, rădăcini și copaci căzuți. Un mic zig-zag, cu strecurat fiecare pe unde apucă. De nu mi-ar fi atât de somn…

Urcarea pe Gropșoarele durează peste două ore, dar, fiind mai tehnic terenul, a zburat mult mai repede timpul. Și ce mă oftic că n-am fost mai odihnită pe aici. Chiar și zombie, cum mă simțeam, tot am simtit plăcerea. Dar și organizatorii… ce plăcere sadică au avut când au pus urcușul ăsta la km 90….

Mă tot minunez de încetineala mintii. Ma dezechilibrez și mă agăț de un fir de iarbă. Un fir, nu un smoc. Ciuciu reflexe normale. Pfiu. Ajunși în vârf, Cristi ne zice ca mai avem doar doua mici urcușuri si apoi vine coborârea. Și cele două mici urcușuri se transformă într-o mie, cu zone de plat între. Mușchii ar fi ok de alergat, poteca-i bună, dar echilibrul meu e la pamânt. Pare abrupt în jur și nu mai am încredere în mine că pot alerga fără să cad de nebună intr-un hău. Mi se întâmplă de câteva ori să tresar. Ups, ațipesc în mers. Sper să fie vorba de o secundă, nu mai mult. Dar nu-mi dau seama. Încerc să fiu cât mai atentă și păstrez mersul că-i mai sigur. Bine că mai am un strop de rațiune. Rămânem doi alergatori. Cred…. memoria îmi joacă feste. Și mergem și mergem și coborârea nu mai vine. Se văd luminițe roșii clipocind, dar par pe alt munte. Facem dreapta, dar n-ar trebui să facem stânga? Mă simt foarte dezorientată. Încrederea în gândirea mea scade dramatic. Pfff, traseul e foarte bine marcat, dar tot bâjbâi la fiecare pas. Iarba a luat-o și ea razna. Aveam în copilărie niște cartonașe cu imagini care se schimbau în funcție de unghiul din care te uitai. Așa-s firele de iarba acum. Mă fascinează și ochii se joacă în mod hipnotizant cu ele. Dintr-o parte au sclipici, din cealaltă…of, mi-e imposibil să redau senzația. Mi-o aduc aminte, dar nu o pot povesti. Oricum e o amețeală de semne, luminițe și percep tot ce e în jur într-un mod dubios. Iar distanțele le apreciez extrem de prost. Curioasă treabă.

În sfârșit vine coborârea mult așteptată, dar mă mișc destul de în reluare. Încerc să țopai mai cu încredere. Nu prea mai iese. Măcar reușesc să scap fără trânte, cu toate că sunt cât pe ce să cad de câteva ori.

Ajung la o zonă cu smocuri de iarbă și se vede ultimul punct de alimentare. Un concurent e cu câțiva metri mai jos. Alerg încet și mă blochez. Tipul din față dispare după zid. Ce naiba, era fix în fața mea. Cum a ajuns  așa repede? Mă uit în dreapta, în stânga… nu văd unde-i poarta. ce naiba, chiar așa nu mai văd bine? Voluntarii strigă ceva la mine. Ceva de șosea. Bine, bine, dar eu cum trec de zid ca să ajung la șosea? Îmi repetă. Încep să mă prind de treabă. Ce văd eu în față nu e un zid, e doar șoseaua și tot ce trebuie să fac e să o traversez. Fac pași mici și înceți că eu tot am senzația că acum o să dau cu nasul în zid. Încerc să conturez ce trebuie să văd. Da măi, e doar o șosea. Zidul e doar o iluzie optica :)))). Înțelg că n-am fost singura care vedea zidul.

Hai c-am scăpat și de asta. Gata, mă cuprinde relaxarea. De aici mai e doar o coborâre ușoară. Dau și de Cristi aici care stă la țigară. Fac și eu rost de una. Uau, e chiar tutun. Nu-mi vine să cred cât lux :)). Voluntarii sunt extrem de drăguți, chiar și la ora asta târzie în noapte. Și mai au ceva de stat…

Nu-mi mai pasă de nimic. Stăm la Cola și țigară și decidem să continuăm împreună. Momentan nu ne grăbește nimeni.

Hotărâm în cele din urmă să alergam până la finish, nu de alta, dar să scăpăm mai repede. Zis și făcut.

Nu-mi mai este frică pe aici. Dacă mă dezechilibrez / împiedic pe aici, pic în pădure sau pe drum; nu-i mare bai. Nu mai e hău în jur. Toate organele se revoltă de la efort, dar nu mai contează. Mă țin după Cristi și finishul e din ce în ce mai aproape. Râd, alerg și nu-mi vine să cred. E ca și terminat acum… dacă nu apare ceva neprevăzut, o accidentare sau poate un urs.

Suntem pe forestier și in câteva sute de metri o să intrăm pe coborârea pe asfalt către finish. Scădem viteza și savurăm momentul. La jumătatea coborârii mi se face pielea de găină de bucurie, emoții…

We did it! Râd și nu-mi vine să cred că s-a terminat. Voluntarii sunt încă rezistenți. Ștefan și Viorela mă așteaptă la finish. Mai e încă lume care luptă cu oboseala așteptând nebunii să coboare de pe munte. O fată drăguță, cu zâmbetul cât casa, ne așteaptă cu clopoței. Ce voluntari faini! Descopăr la premiere ca fata de la finish era chiar câștigătoarea la feminin a ultramaratonului. Uau, cât a rămas după, să-i încurajeze pe ceilalți alergători! Voiam și eu să mă întorc, dar n-am mai fost în stare. Îmi intrase un frig în oase la jumătate de oră după…. Ea părea că a dormit toată ziua, nu că a alergat prin munți 105 km.

Mă bucur super mult pentru Oana și binemeritatul loc 3 la feminin. A avut un asemenea zvâc pe final că a terminat cu o oră înaintea noastră. Foarte tare!

Stiu deja că mai vreau… e doar începutul.

Foto credit: Cornel Pochiu – Fisheye.ro

A fost o experiență frumoasă, cu mult chin. Am cunoscut oameni faini și prietenoși.

Organizarea mi s-a părut masivă și foarte bună, iar pastele de la final au fost delicioase.

Și da, mai vreau curse lungi, dar o să fiu mai atenta la teren data viitoare când aleg. Exceptând cele două zone de plat și fals plat – spre Vf. Grohotiș și forestierul interminabil de după baraj, traseul pentru alergare mi-a plăcut. Sau poate mă voi antrena mai mult pe plat și pe drumuri de genul acesta și nu-mi vor mai pune capac în halul în care au făcut-o la Ciucaș. Sau poate mă învăț să nu mă mai plâng atât 🙂

Reușesc să dorm două ore după cursă. La 7 dimineața nu mai am stare în cort. Ies la plimbare în stațiune, îmi iau o cafea și ceva de mâncare de la chioșc și-i astept pe Ștefan și Viorela să se trezească.

Mergem toți trei la terasă și povestim. Viorela a terminat semimaratonul, iar Ștefan a decis să renunțe la baraj. Se încadrase în timpul limită, dar burta începuse să-i facă iar mari figuri. Oricum a trecut de kilometrul 60 și asta e încurajator.

Pentru ultramaratoanele viitoare trebuie să am mult mai multă grijă la mâncat și dormit înainte. Asta e clar. O să încerc să-mi antrenez burta să accepte mâncare în alergare că nu se mai poate să stau 105 km pe 3 geluri și felii de mere. Poate și lipsa de mâncare mi-a provocat stările dubioase de la final.

Urmează premierea. Mergem, că vreau s-o văd pe Oana pe podium. Atmosfera e mișto în continuare. În cele din urmă ne strigă pe toți cei care am terminat în față, iar noi, fetele, primim un ghiveci cu flori de colț. Ce drăguță mi se pare ideea. Din păcate nu-l pot lua acasă, în Elveția, dar sper să aibă bunica grijă de flori.

Date concurs:

*105 km, aprox 4700m diferență de nivel oficial (peste 5000m pe gps-ul meu și al altora);

*site oficial www.ciucasx3.ro

*au luat startul 126 de alergători, din care 90 au terminat în timpul limită; de menționat ar fi că toate fetele care au luat startul au ajuns și la finish

*noi recorduri stabilite anul acesta: Hajnal Robert 11:29:23 și Cecan Cristina 15:30:47

*am terminat pe locul 4 la open feminin cu timpul 21:27:33 și pe locul 55 la open (M+F)

*podium feminin

*ultramatoniste fericite: Oana și Cristina

*podium masculin

*fetele, nebunele

Și poza cu “vulturii”:

Cursa înregistrată, mai puțin ultimii 5 km de coborâre de la final, pe care i-am alergat cu Cristi:

Gata, ne așteptă MPC-ul. Sper să intru în stare de concurs până atunci 🙂