Perioada: 20-21 sep 2014.
Destinația: Germania, Munții Harz, Vf. Brocken.
Echipa: Monica si Stefan.

Vineri sărim în sus de bucurie când vedem că sunt sanse de “doar” 60% de ploaie într-o zonă cu înălțimi din apropierea Berlinului. Deci putem avea noroc! Ne punem mari speranțe în restul de 40% si decidem să plecăm în weekend. Prea am stat pe acasă în ultima vreme, iar în Grunewald o să avem toată iarna la dispoziție să alergăm pe restul potecilor încă neîncercate. Alergarea de duminică de săptămâna trecută, deja clasică as putea zice, s-a încheiat pentru Stefan cu o mică aventură. Cam după 21 km eu m-am decis că e suficient, dar Stefan a vrut să mai alerge puțin si să atace, asa de final si pentru moral, marele deal. Doar că se lăsase deja întunericul, n-a vrut să ia frontala si s-a trezit singur în pădure, pe beznă totală, alergând împreună cu niste porci mistreți. Apoi a reusit să se si rătăcească. După o mică-mare spaimă, însoțit din când în când de zgomotul făcut de animale, s-a întors teafăr la masină cu un “ok, nu mai fac asta”.Să revin la ultimul weekend. E trecut deja de miezul nopții când setăm alarma la ceas pentru ora 5.30. Cum era de asteptat, am oprit-o si am adormit la loc până pe la 6 si ceva când m-am dus cu ochii aproape închisi în bucătărie să pun de-o cafea si să bag pânea făcută cu o seară înainte la cuptor. Vremea m-ar cam corupe să mă bag la loc în pat, dar rezist tentației. Stefan e morocănos si-i e prea somn. Sper că-l vor ademeni mirosurile. Pe la 8 coborâm bagajele si pornim la drum. Furtună, câteva sperieturi pe autostradă si o viteză de 60-80 km/h până la destinație. Obositor drumul.

Moralul e în scădere până ajungem aproape de destinație si ploaia se opreste. Hopaaa, poate chiar avem noroc.

Cât timp Stefan caută niste tufisuri eu mă pun pe cules si mâncat niste mac.

Ajungem în camping, ne schimbăm si pornim la drumeție prin pădure. Nu prea vreau alergare. Dar nu trece mult si începem să mărim viteza. Până la urmă drumeția se cam transformă în trailrunning cu pauze pe ici-colo. În curând îmi oboseste gura de la cât zâmbesc. Picioarele se pare că-s destul de vioaie si chiar au chef de alergat. Le las să se bucure, cât timp eu sunt cu ochii în patru după ciuperci sau fructe de pădure.

Merită orice chin cu trezitul si cu drumul pentru sentimentele de acum, pentru mirosul de pădure, pentru culori si aer.

Pe la începutul traseului ne mai întersectăm cu câtiva drumeți, dar după ce ne-am afundat puțin mai mult în pădure am rămas singuri pe poteci. Soarele îsi mai face câteodată apariția firav, cât să nu ne deranjeze si ne mai trezim din când în când cu câțiva picuri de ploaie. Temperatura e ideală pentru alergat. Umezeala însă nu e tocmai plăcută atunci când te opresti căci totul e ud si frigul se instalează rapid. Motiv să continuăm cu alergatul :).

 

 

*Obere Zeterklippen

Planul de traseu deja nu mai are legătură cu locurile prin care am ajuns. Parcă nici nu are legătură harta cu potecile existente. Nu mai înțelegem  nimic din ea, dar pare că o luăm intr-o direcție gresită. Am făcut cale-ntoarsă când ne-am dat seama că drumul pe care suntem nu vrea nicicum să o ia la stânga către Brocken. La hartă am cam renunțat si ne-am întors la ultimele indicatoare observate pentru orientare.

La întoarcere pierdem poteca. Stefan e înainte. Eu cred că vrea să o ia pe scurtături, dar nu, lui i s-a părut că e potecă până ne-am împotmolit în crengi uscate de brad. Dar tare fain e aiurea pe coclauri, chiar dacă regulile spun să nu te abați de la drum în parcul național. Acum na’, chiar ne-am abătut din greseală.

Ultimii 2-3 km n-au mai fost chiar asa plăcuți căci am dat de drum asfaltat, dar ne-am continuat alergarea către vârf, cu gândul la un ceai fierbinte.

Brocken-ul este în ceață. Nimic nou pentru acest vârf, pe care soarele îl ocoleste în cea mai mare parte a timpului.

Si poză de vârf, nu?

Ne oprim la un ceai la cabană unde Stefan îsi dă seama că a pierdut o bancnotă de 20 eur si încearcă să-si dea seama unde, în funcție de coordonatele locurilor unde s-a oprit pentru poze. Îl tentează să ne întoarcem pe unde am venit s-o căutăm. Nu, nu. Nu stau să caut o hârtie pe o bucată de 16 km, într-o zi cu umezeală maximă si aproape de înserare. No way! Renunță la idee si alegem un alt drum de întoarcere la camping – o parte de coborâre mai accidentată pentru antrenament si apoi una mai lină. Si se vede clar cât ne lipseste antrenamentul pe coborâri. Genunchii se simt imediat forțați. Chiar si muschii de la picioare au câte ceva de zis. O sa fie tare interesant la MPC.

Seara ajungem la o oră decentă în camping, dar nu prea avem ce mânca. La magazin nu e nimeni si ne decidem să căutăm o crâsmă în orașul de lângă să bem o bere cinstită, fără alcool. Gasim locul potrivit. Ne ademenește o supă de ciuperci și o farfurie cu legume.

Înainte de culcare, stând la ceai în fața cortului, se aud parcă niste chiuturi de petrecere. Ba nu! Sunt cei 4 câini husky care se apucă de cântat din când în când, fix ca niste lupi. Noaptea e agitată. Plouă cu găleata si descoprim că nu mai e nici cortul în cea mai bună stare. E sfâsiat puțin si cu bețele rupte după o noapte extra-super furtunoasa la Călțun acum vreo 3 ani, dar până acum nu sesizasem că intră si apă în el. Trebuie să-l mai peticim puțin.

Chiar drăgut locul de cort: cu pădurea în spate, masinile separat într-o parcare si nu lângă cort, ca de obicei, iar tufele de afine se întind fix lângă noi.

Strângem cortul să scăpăm de-o grijă si ne asezăm la un ceai. Dau de-o descriere drăgută în carte si îmi fuge gândul la nopțile senine din vârf de munte – “stelele păreau spălate cu apă de izvor, atât de curat străluceau”. Zi de nu sună simpatic :).

Cu toate că avem bicicletele cu noi, nu prea suntem tentați azi de efort susținut si pe ploaie. Când încep să pice primii stropi de ploaie strângem repede si restul catrafuselor si pornim la o plimbare prin pădurea de lângă. Sper că nu face parte si bucata asta de pădure din parcul național si că ne putem afunda asa, aiurea, în ea.

*parcă ar fi un tablou de-al lui Shishkin, un pictor rus care-mi plăcea când eram mică; mă fascinau detaliile.

Observasem deja de ieri că sunt multe ciuperci, dar azi m-am lovit de armate întregi. Sute, mii. Sunt peste tot. Numa’ unele comestibile, pe care să le culeg cu încredere, n-am găsit.

*protest

*să punem țara la cale!

*sediile centrale

*we are everywhere!

*dacă floricele n-am prea găsit, mă mulțumesc cu ciuperci în formă de floare

*pufosenie

*”vino la mine, sunt cea mai frumoasă!”

Ploaia măruntă  face si mai puternic mirosul de pădure, iar picioarele de bucură de covorul moale de muschi.

Pe aici chiar că nu ne intersectăm cu nimeni, mai ales pe vremea asta.

*la ce-ți trebuie covor rosu? Uite aici potecute ademenitoare!

Tufele de mure, zmeură si afine sunt pline si cred că suntem singurii, sau cel puțin printre puținii, interesați de ele. Nu mă mai satur. Cred că m-a născut mama în pădure. Ce-i drept, am petrecut mult timp în păduri, în Rusia si în România, încă de la vârste fragede, fie că mergeam la cules ciuperci sau afine sau cine stie ce plante, fie că mergeam la joacă si la construit plute, fie la țară cu caprele sau în drum spre livadă. Mă bucur că măcar primii ani din viață nu i-am petrecut în Bucuresti. Mi-e dor să revăd pădurea de lângă St. Petersburg, pe care am explorat-o împreună cu străbunica. Ne întorceam mereu cu desaga plină de bunătăți sau mai bine zis “comori”, căci asa le percepeam. După care mergeam la furat lapte condensat din pod.

Si câteva minute de aventură pe final de plimbare, nu? Mă simt un urias în lumea piticilor care se chinuie să se strecoare pe sub crengi, încercând să  nu distrug universul pe care calc. Ajungem să ne întrebăm cât de curând în cât timp o să reusim să iesim din labirintul ăsta de poveste.

În Berlin ajungem suficient de devreme cât să dăm o fugă la saună, să încheiem frumos weekendul.

*Info camping: http://www.harz-camping.com/

*Traseul de sâmbătă înregistrat pe strava: