Data: 7 sep 2014.
Locul de joacă: Grunewald (Berlin).
Echipa: Stefan si Monica.

De data asta mergem singuri în Grunewald, căci n-am reusit să corupem pe nimeni să se trezească duminică la 5 dimineața. Noi vrem puțin să ne “spălăm păcatele” după o sâmbătă în care nu prea am făcut mare lucru si mai mult ne-am chinuit să ne recuperăm după o noapte în oras, cu bere cam multă si cu un telefon furat de sub ochii nostrii. A fost frumos la bere si socializare, dar cu ocazia asta mi-am reamintit motivul principal pentru care am cam renunțat la treburile astea – ziua de după pe care o simți cum se duce fără ca tu să apuci s-o prinzi din urmă. Sâmbătă, spre seară, vine Stefan cu ideea să ne trezim cu noaptea-n cap să prindem răsăritul în pădure. Si am dat ok-ul instant. Destinația: Drachenberg. De aici, dacă avem noroc o să avem ceva priveliste. Toată noaptea plouă si fulgeră, dar suntem răbdători. Nu se stie până dimineață cum va fi. Vine si ora de trezire si ne împingem unul pe altul jos din pat. Greu cu urnirea, ca de obicei. Reusim să ajungem în Grunewald, la 6.30, când trebuia să răsară soarele, dar vremea nu e tocmai cea mai potrivită. Ar merita repetată experiența, măcăr până prindem un răsărit colorat :). Ne luăm scăunele cu noi, ca mosuleții, si urcăm pe vârf. E liniste si umezeală. Inspir cu plăcere aerul curat de dimineață.

Încercăm să trecem cu vederea mizeria lăsată pe aici de petrecăreți si ne întindem privirile către ceața dimineții din zare. Mi-e încă puțin somn. Mă asez pe scaun si încerc să-mi alung gândurile. Mă cuprinde linistea. Ce plăcut e! Soarele dă semne până la urmă că vrea să-si facă loc prine nori. Nu e un răsărit plin de culoare, dar tot e frumos.

Ceața începe să prindă culoare. Încerc să fac câteva poze cu mobilul, dar nu-mi iese mare lucru. O să țin minte momentul. Ceaiul fierbinte din termos e numa’ bun acum. Începe să crească cheful de alergat.

Ne retragem în curând la masină să luăm micul dejun si să ne pregătim de o alergare nu prea lungă. Stefan se gândeste la 10 km, eu poate la ceva mai mult, dar oricum nu mai mult de 15 că nu prea am alergat în ultimele zile si să nu forțez. Si asa stau în dubii cu alergatul ăsta după vizita (într-un final) la medic.

Pornim încetisor către o parte a pădurii pe unde nu am mai fost. O luăm pe sub autostradă si ne îndreptăm către două lacuri mai micuțe. Lumea-i zâmbăreață si schimbăm câte un “Buna dimineață”. Deja a început să se populeze pădurea. Pe aici sunt mulți la plimbare cu câinii.  Îl bombăn puțin pe Stefan că nu-mi place asa mult partea asta si visez la potecuțe prin păduri de pini.

Ca să nu ajungem să alergăm prea mult ar trebui deja s-o luăm înapoi spre masină, dar nu găsim drum de revenire în cealaltă parte a pădurii asa că ne tot îndepărtăm. Când reusim să revenim în partea cu parcarea se strâng deja în jur de 15km. Cum ne setasem pe distanță mai mică ne încearcă lenea si dorința de a ne opri, dar dă norocul peste noi si găsim niste poteci frumoase si pinii mult visați. Uau, ce fain îi! N-am mai fost pe aici. Ăsta-i loc de venit cu hamacul si citit. Poate mai prindem anul acesta vreme bună.

Cum necum se fac iar peste 21km. Ajungem în parcare foarte binedispusi. Stefan mai dă o tură până pe dealul de lângă, apoi o mică descălzire si ne întindem la soare. E încă dimineață si suntem cu bateriile încărcate. De-am reusi să ne trezim în fiecare dimineață la prima oră ce bine-ar fi!

Mai o vorbă, o gustare si plecăm spre casa cu o oprire în Tempelhof pentru o plimbare scurtă cu bicicleta. E un aeroport închis acum câtiva ani si transformat în spațiu de recreere, unde lumea aleargă, face ture cu bicicleta, cu rolele. Alții stau la picnic sau la bronzat.

*Tempelhof – aeroport închis și transformat în parc

Alergarea de duminică (pentru prima data am folosit folosit heart rate-ul la o tură mai lungă si am descoperit că-s cam multe bătăi pe acolo pentru o viteză pe care o credeam relaxantă):