Perioada: 19-20 iulie 2014 (o fugă de weekend).
Destinație: Wilder Kaiser, Austria.
Echipa: Stefan, Monica.

Un plan puțin cam îndrăzneț pentru 2 zile, dar simțim că n-avem de ales. Ne e prea dor de munte. Dar mă refer la munte, munte, nu dealuri berlineze. Si cum oricum primele înălțimi mai atrăgătoare sunt la 600 km depărtare, alegem să mergem în recunoastere într-o zonă nouă. Vineri seara strângem cât de repede putem bagajele si pornim spre Austria, cu o clasică oprire la Globetrotter, pentru a cumpăra cartea cu topo-uri. Harta o avem deja, iar cu cazarea vom vedea la fața locului că la cabana oricum e mult prea din scurt pentru a mai găsi locuri într-un weekend ce se anunță cu vreme bună.

Voyage, voyage, baby!

Conducem cât putem până pe la 2 noaptea, tragem în parcare prin Germania, domim câteva ore si pornim iar la drum. Stiam că va fi chinuitor, asa că reusim să nu devenim nervosi de oboseală. La destinație ajungem pe la 12 si ne pornim cu rucsacii plini de fiare pe traseu. Nu stiu ce mai apucăm noi să cățărăm azi, dar mergem la trekking si la descoperit stânci.

Vai cât de dor mi-era. E atât de frumos si atat de senin. Am nimerit se pare la părinții Pietrei Craiului. Plin de stânci si flori. Pe Stefan îl cam chinuie căldura, dar ce conteaza? Suntem pe munte, în sfârsit.

Sunt extrem de entuziasmată de priveliste. Nu stiu dacă chiar sunt super deosebiți munții ăstia sau doar ne era nouă prea dor. Plus că ne aduce aminte de munții preferați de acasă.

Fiecare petic de umbră e motiv de pauză. Pfoai cât de cald e! Curg siroaie de pe noi, dar peisajul si mirosul ne mențin rânjetul pe buze.

Observăm tot felul de poteci care duc spre stâncile de cățărat si încercăm să ne mai orientăm cu ce vedem în cărți. Noi continuăm până la cabana Stripsenjochhaus (1577m), unde facem si un mic popas de băut tot ce prindem.

*alergătooori 🙂

De la cabană părăsim potecile marcate si mergem către locul de cățărat ales – Totenkirchl Nordwand. Părea cu mai multe trasee usurele. Drumul e bătut bine. La un moment dat ne decidem să facem si un mic rapel, ca să nu ne chinuim cu descățararea. La urcare e mult mai usor, dar la coborâre parcă-i mai safe pe coardă. Drumul de la cabană până la perete durează cam 20 minute. Acum na, depinde si de câte poze faci pe drum si cât vrei să te lălăi.

Ah, ce frumos e! Când vom reusi oare să ne antrenăm mai mult si ne băgăm fără stres la trasee de mai multe lungimi?

Cu topo-urile în față încercăm să descurcăm ițele si să alegem o rută. Asigurări nu prea sunt si desenul ne cam dă de furcă. Până la urmă cred că am combinat două trasee. Era prea târziu să urcăm până la capăt asa că ne-am jucat mai pe la bază si ne-am reacomodat cu stânca.

La întoarcere ne oprim iar la cabană. Era prea faină atmosfera pe terasă. Plin de lume zămbăreață cu tone de echipament de cățărat în jur. Prindem si un apus frumos si tare greu e să ne urnim să coborâm la masină.

Seara, destul de târziu, ajungem si la locul de cazare, adică la masină. Nu suntem singurii care dorm pe aici prin parcare, dar părem singurii care fac asta în masină mică. Ah, dubițele astea ce ne mai fac cu ochiul!

Duminică, când ar fi trebuit să tragem tare de noi pentru o jumătate de zi plină de cățărat, ne cam lenevim si pornim târzior pe traseu. Se cam simte oboseala.

*localnic îmbrăcat fain cu pantaloni de piele

Dusul ni-l facem la râu. Mai pierdem si aici peste juma de oră, căci tare bine mai era.

Si iar mă bucur de floricele si stânci. Mai lipsea zăpada si ar fi fost tacâmul complet pentru a fi în extaz.

De data asta ne oprim la o faleză mai apropiată, la niste stânci mai bune pentru început, pentru acomodare cu asigurări dese – Klettergarten Gamswandl. Alegem un traseu usurel, de 5 si să înceapă distracția!

Pe prima lungime plec eu cap si, chiar dacă traseul e usor, tot am câteva momente de emoții puternice. De… se simte că n-am mai fost de mult la cățărat. Dar imi plaaaace. Mult de tot.

Ajung la regrupare si mă pun pe făcut poze, după ce mă chinui cu trasul corzii.

Pe următoarea lungime se ambiționează Stefan si porneste cap. Când se apropie de finalul lungimii parcă încep să apară niste nori. Cam devreme față de prognoze. Plus că era atât de senin…

Dau si eu să urc pe a doua lungime si instant apar nori din toate părțile. Nu mai țin cont de cum si pe unde urc. Totul e să ajung cât mai repede sus si să rapelăm rapid. Mai am doi metri si începe ploaia, iar în depărtare se aud primele tunete. Ups. Rapeeeeel! Urgeeent!

Nu stiu cum am făcut, dar au fost cele mai rapide rapeluri din viața mea. Se pare că anul ăsta ne cam urmăresc fulgerele. Ori pe bicicletă, fără loc de adăpost, ori pe stâncă. Nu-i a bună. Cobor rapid prima si îl astept pe Stefan care pare să se cam chinuie pe corzile ude, cu prusik. Tot tună si fulgeră si bate grindina. În rucsaci băltesc toate, dar ce mai contează. Să scăpăm de nebunie mai repede. În pereți mai sunt si alte echipe care se străduiesc să coboare cât mai repede. Strâng bagajele si îl astept pe Stefan să termine mai repede. Cum oricum stau să-l astept ii fac totusi o poză, asa de amintire. Sper să nu mă vadă cu aparatul în mână că o să spună că-s nebună.

Gata, a terminat si Stefan si acum se chinuie să-si scoată papucii, care nu mai vor să alunece. Rucsacii în spinare si-i dăm în fugă la vale, împreuna cu alte echipe care au reusit sa coboare. Unii sunt încă în perete, destul de sus. Sper că nu vor avea surprize neplăcute. Când ajungem mai la adăpost ne apucă râsul pe toți. Fericiți că am scăpat nevătămați continuăm linistiți drumul până la masină.

După asa o aventură ne oprim la cabană si ne îndopăm cu Kaiserschmarrn. De când asteptam să mănânc asa ceva la munte! Un deliciu absolut. O să încerc să fac si acasă.

Ne uscăm puțin, strângem catrafusele si ne pregătim de cei 700 si ceva de km pe care îi avem până acasă. Greu cu drumurile astea lungi, dar ce să-i faci? Când e dor de munte… le accepți.

 

*masina am parcat-o la Griesneralm (978 m) – e o parcare mare, dar chiar si asa e destul de plină în sezon
*albumul cu toate pozele aici
*traseul pâna la baza peretelui Totenkirchl Nordwand: