Maraton Apuseni – 24 mai 2014. Îl astept cu nerăbdare de aproape un an, când am avut parte de prima mea alergare la maraton.
Echipa: Monica și Ștefan.
Începutul anului 2014: “hai, când se dă startul la înscrieri?”
Prin februarie, după vacanța de schi începem antrenamentele. Câte puțin si, sperăm noi, mai cu cap, cât să evităm accidentările. De data asta nu mai vreau să ajung la maraton total neantrenată că am văzut cum e. Suntem super entuziasmați, iar vremea din Berlin ține cu noi. La început de martie suntem chiar încrezători. Uau, chiar se simte că am alergat mai des. În plus ne-am apucat si de un program mai dur de exerciții de forță, cardio, toate cele, cu un nume extrem de sugestiv – Insanity. Începem să alergăm mai rapid, mai usor si mai mult. O adevărată plăcere! descoperim poteci drăguțe prin pădure si ajungem să alergăm 30 km legați într-o tură. Nerăbdarea creste si mai mult. Abia astept “Apuseniul”. Oare cum o să fie la un maraton montan după 5 luni de antrenament? Eee, dar ăsta avea să fie apogeul, din păcate. Avem o vacanță în Istanbul si Iran, în care probabil vom face o mică pauză, dar o recuperăm rapid. Asa credeam, cel puțin :(.
Mai rămân puțin în țară după călătoria în Iran si după câteva zile de muncă sănătoasă ajung la Bâlea, la schi de tură. Mă întristez când îmi dau seama că nu am reusit să mai ies la alergat de aproape o lună deja. Las’ că mă întorc la Berlin si mă pun pe treabă. Dar nici asta n-a mers căci mi-a mai luat 2-3 săptămâni să scap de o mică si enervantă infectie la picior, cu care m-am pricopsit după tura la munte. Trece până la urmă si asta, cu multe descântece. Pe la mijlocul lui aprilie reiau în sfârsit alergatul, dar nu mai reusesc să mă tin de un program normal. Forțez cam 3-4 alergări mai lungi si nimic în rest. Nu prea-i bine pentru picioare, dar vad că tac mâlc momentan.
Ajungem si la început de mai, luna cu maratonul. Mergem în Harz si facem ultima alergare lungă. Bucuria celor 27 km alergați pe dealuri s-a transformat după câteva zile într-o usoară panică. Părea totul ok până m-am trezit la vreo două zile după cu laba piciorului umflată si extrem de dureroasă. Ies totusi la alergat. Ce se întâmplă? Hai că trec peste durere si mai insist, asa.. “schiopa-schipa”. După ce mă încălzesc puțin, durerea devine suportabilă. Mai sunt două săptămâni până la Apuseni. Tic-tac. Of, unde-s cele 5 luni de antrenament cu cap? Asta e. Încerc să stau linistită si mi-o trece până pe 24 mai. Facem ture cu bicicleta si ne apropiem de plecare. Ultima săptămână. Încep să-mi pierd speranța că piciorul meu se va face bine. Joi, în drum spre România deja mă străduiesc să mă calmez. Asta e, nu mai particip. Va fi si la anul. Sunt cam tristă, dar ce să-i fac? N-am cum să particip la maraton asa.
Si parcă nu-mi vine să renunț. Stefan conduce în mare parte, iar eu mă tot masez, dau cu antiinflamatoare, poate poate se mai retrage. Mai sunt 2 zile, iar speranța moare ultima, nu?
Ajungem si la Băisoara, iar eu încă nu sunt decisă dacă să stau cuminte sau chiar să particip. O să vad în dimineața concursului cum mă simt. Seara îmi dă un concurent ceva gel care ar putea să mă ajute si as zice că m-a ajutat. Dimineața părea să fie ceva mai bine. Nu pot călca foarte bine, dar parcă merge. Sau o fi dorința prea mare?
Important e că m-am decis să încerc. Dacă chiar o fi asa rău, o să mă opresc. Dar oare o să am puterea să renunt când sunt deja pe traseu? Vedem….mama ei de treabă! Ce-o fi o fi!
Ne primit si pachețelul de concurs cu numerele. Păi astea-s numere de campioni, vorba unei prietene. Trebuie să tragem tare 🙂
Planurile de un anumit tip de mâncare înainte de maraton se duc pe apa sâmbetei. Mâncăm tot ce ne iese-n cale cu poftă.
Si poza de “before”:
De data asta mi-ar fi mult mai simplu să pictez decât să scriu (nu că m-as pricepe la una sau la alta) căci mi-au rămas foarte clar întipărite peisajele de pe traseu. Pornind cu durerea încă de la început, corpul s-a obisnuit rapid cu ea si nu-mi aduc aminte să fi avut de data asta un moment în care sa vreau să mă opresc, să mă întreb ce caut aici. Am asteptat celebrul zid până la final si n-am dat de el. Am fost cumpătată cu alergatul, de frică să nu cedez si a fost mai mult decât genial. Nu zic că mi-a fost usor, dar a fost prea frumos si am reusit să-l termin chiar într-un timp nesperat pentru mine, în condițiile date.
Primul urcus trece rapid si nu-mi vine să cred ce usor am ajuns de data asta la primul punct de alimentare si cât de bine mă simt. Da, mă mai doare laba piciorului, dar parcă nu asa tare ca la pornire. Mă bucură fiecare poieniță, fiecare brad, floare, căsută si concurent. Totul.
Stefan a luat-o bine de tot la goană pe primii 10 km. Cu toate că era cel mai strident si asortat participant la maraton (fără să vrea, evident), după cum se poate observa din poze, l-am pierdut rapid din raza mea vizuală.
Până aici mi se părea o eternitate la maratonul de anul trecut (fiind si primul ever). Acum, abia încep să ma încălzesc. Mă doare gura deja de atâta zâmbit.
Stefan ajunge cu mult inainte de timpul propus la primul punct de alimentare. Înca se simte bine, cu toate că a tras foarte tare până aici, ținând cont că e un maraton si nu o cursă scurtă.
Eu întâlnesc o fată care mă recunoaste de anul trecut si e surprinsă de cât de repede am ajuns de data asta. Îmi dau seama că n-a fost rău până aici si chiar m-am încadrat în timpul pe care îl visam înainte să mă accidentez. Dar stiu că în primii zece km nu-i asa mare filozofie si că spre final va conta cum mă țin. Foame nu-mi e încă, dar încep să iau câte o gură din când în când din cele două geluri pe care le am la mine. Nu sunt obisnuită încă cu ele, asa că nu mă avânt prea tare. Nu stiu cum va reacționa corpul meu la ele.
Si eu si Stefan am făcut si ceva mai multe poze anul acesta în timpul maratonului. Nu ne-am abținut. A fost senin si tot traseul parcă era scos dintr-o poveste.
Pe coborârea mare m-am surprins alergând destul de tare, nu chiar la capacități maxime, dar oricum, mult peste asteptări. Am avut un mare chef de alergat. Am vrut să-i las pe alții să mă depăsească, dar am primit un răspuns de la un alergător din spatele meu de genul: “nu, nu, stai linistită; si asa alergi mai tare decât as fi vrut pe aici).
Din când în când mai schimb câteva vorbe cu concurenții de pe traseu. De data asta nu mai sunt ultima si mai am cu cine :). Lumea e binedispusă.
Si o poză cu celebrul Gheorghe Mosion, cel mai în vârstă participant la maraton. Sincere felicitări!
Urmează primul urcus mai serios din maraton, dar nu mă sperie. E prea frumos totul că să mă pot demoraliza. Da, nu am cine stie ce spor pe urcare, dar pare să meargă destul de bine. Mai sunt două fete pe lângă mine.
Când Stefan a ajuns a ajuns ‘la răscruce’, Bogya Tamas trecea deja pentru a doua oară pe aici, în drum spre finish. Cum aleargă oamenii ăstia ca vântul… nu stiu.
Ajung si eu la jumătatea traseului si mă mir de cât de ok mă simt. Il văd si pe Cezar, care nu mă mai recunoaste (la câtă lume cunoaste pe munte, cred si eu) si încerc să-l întreb de Stefan, dar nu-si aduce aminte dacă a trecut sau nu. De trecut clar a trecut, dar eram curioasă când. Dacă tot mă simt atât de în formă încerc să trag tare, poate poate reusesc să-l prind din urmă. Prin pădure mă întâmpină voiosi voluntarii si mă încurajează puternic că sunt a 5-a fată. Uau! Chiar asa o fi? Ma simt eu bine, dar nici chiar asa tare n-am alergat. Bine, nu e concurența foarte mare la fete, dar totusi. Nu prea-i cred, dar încerc să mențin un ritm mai tăricel, în ideea să mă apropii cât pot de Stefan. Pe unde o fi ajuns oare?
În sfârsit sunt suficient de validă prin zonele astea superbe cât să mă bucur de fiecare bucățică din jurul meu. Să fotografiez cu mintea tot, să-mi țină de urât imaginile astea si sentimentele de bine, de liniste, de bucurie în suflet de acum pentru momentele mai grele care cu siguranță vor urma. Când? Nu stiu, dar apar ele, n-am ce le face si trebuie să am cu ce să le dobor.
Pe la punctele de alimentare n-am mai stat mult de data asta. Mulțumiri, râsete, un pahar sau două de apă pe gât si poate o alună si o felie de lămâie si tulai mai departe.
Urmează al doilea mare urcus, imediat cum trec de poartă. Încă mă simt foarte bine si urc sustinut. Bine, urcare sustinută pentru capacitătile mele actuale… adică un mers mai rapid pentru mine sau mers de melc pentru alergatorii buni. Uau, chiar mai si depăsesc din când în când. Trec si de zona ceva mai accidentată, mai stâncoasă si continui cu voie bună urcarea. Pe aici sunt câtiva voluntari cu ceva spray pentru muschi. Sare puțin inima din piept prin zonele astea, dar încă e bine. Totul e să nu mă opresc si să merg cât pot de repede. Că de alergat pe asemenea pante nu sunt în stare.
Si cum urc eu asa frumos, încercând să nu rămân în urmă față de alergătorii din jurul meu, dau de Stefan, care se pusese în fund, pe marginea potecii. Nuuuuuu! Ce caută aici? Trebuia să fie mult în fața mea si abia la finalul maratonului să-l văd asa, la vreo 2 km în fața mea, alergând cu forță. Încerc să-i ridic moralul, să trag de el. Când se ridică pornesc iar în sus, la deal, ceva mai încet. Mă depăsesc deja cam 3 fete, dar nu-mi stă gândul la asta. M-am gândit la asta abia după ce am terminat, dându-mi seama că as fi putut trage de mine sa termin pe un loc mai bun. Ajung la răscruce, îl astept si pe Stefan si pornim împreună pe ultimii 10 km. Se pare că si-a revenit binisor după mica pauză si începe să bage iar viteză. Il las sa se ducă, dar îl prind la primul deal :).
Ba alergăm împreună, ba ne depărtăm unul de altul. Avem ritmuri diferite, în special în funcție de înclinația pantei. O mai iau înainte, mai încetitesc, dar până la urmă reusesc să-l pierd pe Stefan. Nu-l mai văd si sper totusi că nu s-a oprit si că nu se simte rău. Ajung la râu si trec prin el. E mană cerească pentru picioarele mele umflate. După ce trec de râu mă opresc puțin să caut telefonul mobil să încerc să dau de Stefan. În pun si la încărcat puțin la bateria externă că altfel va ceda cât de curand. Stefan are tefonul închis. Of, sper că e bine. Oricum nu e singur pe traseu. Îi dau un mesaj de încurajare si pornesc mai departe.
Mă opresc si la ultimul punct de alimentare. Mă simt bine, puțin obosită, dar ok. De aici mai sunt doar câtiva km, dar cu o usoară urcare, nu tocmai binevenită pentru partea de final. Tot sper să apară si Stefan, dar nimic. Pornesc mai departe cu câtiva baieți care mi-au ținut companie pe ultima parte a maratonului si încerc să mai trag puțin de mine. Oare am sanse să termin în mai puțin pe 7 ore? Mă uit la ceas si-mi dau seama că nu. Ar trebui să am un pace pe urcare de 5 min/km, lucru care mi-e imposibil în momentul de față.
Pe ultimele două sute de metri mă prinde din urmă un alt concurent si trage de mine să alerg tare până la final. A reusit să scoată untul din mine în câteva secunde si na, că am terminat si de data asta împreună cu cineva. Anul trecut au fost cei doi Radu, cu care am si alergat pe ultimii 10 km.
Abia ce mă dezmeticesc si apare si Stefan. Ieeei, si-a revenit si a recuperat bine. Ne punem pe făcut poze, pe băutură si socializare. Fericiți, cum altfel?
Si rezultatele finale, de care eu sunt super mulțumită (ca idee anul trecut mi-a luat 9 ore si ceva să termin maratonul ăsta; a fost si primul la care am participat):
Monica: 07:08:48 (loc 6 la categorie si locul 9 la open feminin; concurenta-i mult mai mică la fete)
Stefan: 07:12:09 (loc 40 la categorie loc 120 la open masculin)
Ne vedem la anul în Apuseni, cu forțe noi :). Ce bine ar fi dacă as reusi să scad încă 2 ore din timpul final la anu’ :)). Da, da… stiu că e la 7 ore la 5 ore e mult, mult mai greu.
Cursa Monica, înregistrată cu mobilul care a tăiat se pare cam un km din traseu, plus că am uitat să-l opresc:
Cursă Stefan (gps-ul lui a mai adăugat niste km):
http://www.strava.com/activities/144929944/embed/72fecca262f268efaef1dcdf4e0809ee04af8657
*Link album cu pozele făcute de noi
*Link album cu poze adunate de la alții
Leave a Reply