Înapoi în Harz – ca bicicliști, alergători și turiști

Perioada: 01.05 – 04.05.2014.
Destinația: Munții Harz, Germania.
Aceeasi echipă mică: Stefan si Monica.

Avem în față un weekend prelungit, furnici în tălpi si temperaturi în scădere dramatică în toate zonele accesibile din Berlin. Ideea de a merge în sfârsit la cățărat cam pică si iar pare greu să ne urnim pe asa vreme, dar o facem. Joi încercăm să mai rezolvăm una alta si pe la prânz începem chinul cu îndesat bagajele si cele două biciclete în masină. Destinația va fi tot Harz, ca weekendul trecut. E mai aproape de Berlin si e drăguță zona. Făcând un calcul aproximativ, ar trebui să avem zilele astea ultima alergare lungă înainte de maratonul de la sfârsitul lunii. Ar fi fost ideal 35 km, dar nu mă văd alergând atât de mult si cu diferență de nivel.

Serios? Chiar facem efortul de minivacanță pe ploaia asta? Râdem puțin de noi si ne continuăm drumul. Aventuuuură :))

Pe la 6 seara ajungem în zona Harz. Ne gândeam că vom fi viteji si că mai iesim puțin ori la alergat ori la biciclit, dar cu toată bunăvoința noastră, pur si simplu nu găsim resurse pentru a iesi afară pe ploaie si la 2 grade. Nici să mai dăm bani pe campingul la care ziceam că oprim nu ne mai vine. Vorba unei prietene, mai bine “masinim”. Asta am făcut până la urmă. Am masinit în căutarea unei zone atrăgătoare si a unui loc de parcat masina, ținând cont că vom dormi în ea. Încercăm tot felul de drumulețe, dar nu găsim un loc asa cum vrem. Pe la 8 deja ne cam pierdem răbdarea. Eu mai puțin că stau relaxată în dreapta, dar Stefan, care conduce de câteva ore pe ploaie, s-a cam săturat.

Găsim până la urmă o parcare perfectă, cu loc de campare . Nu prea înțelegem dacă se plăteste sau nu ceva. Mai sunt două rulote pe aici si cam atât. Cu cortul nu e nimeni nebun să stea. Scoatem bicicletele, transformăm masina în dormitor si mergem la o bere, în crâsma de lângă. Suntem lângă un centru de echitație, cu un hotelas si un bar-restaurant si nu, chiar nu ne mai miscăm la ora asta. Suntem la relaxare totusi, nu la tortură.

Pfoa, ce miros! În general nu am o problemă cu mirosul din restaurante si baruri. Sunt si fumătoare si pot sta fără probleme în locuri în care se taie fumul cu cuțitul, dar aici…..aici si după o oră (timp în care acest simț ar fi trebuit să se obisnuiască) încă mai simt mirosul înțepător de ulei rânced. Gândul de a comanda de mâncare nu ne surâde deloc. Îmi imaginez totul inundat în ulei refolosit pentru a mia oară. Mai bine, că altfel ne-am fi îndopat. Oricum, berea-i bună si e suficient. Ceva mai relaxați, încercăm să schițăm un plan pentru zilele următoare. Sâmbătă cică ar iesi soarele, asa că rămâne pe atunci alergarea mai lungă.

Reveniți mai calmi la masină, adormim cu gândul la câte si mai câte o să facem. Cu toate că prognoza pentru mâine e jalnică, ne ambiționăm să punem ceasul să sune la prima oră de dimineață. Sperăm la o surpriză plăcută.

Sună ceasul. Norii nu s-au oprit încă din scuturat. În dimineața asta nu prea avem noroc. Când deschidem ochii ne gândim cu groază la o iesire din masină. Bicicletele ne asteaptă, dar vremea asta cum poate să te atragă? Când te prinde pe drum e una, dar să pleci pe ploaie si frig e tare greu. Ne ia mult să ne miscăm fundurile lenese.

Asa începe ziua “pe urmele vrăjitoarei, cu ceață si noroaie miscătoare“.Ploaia începe să se linistească, iar eu încerc să descifrez cum funcționează schimbătorul de viteze. As vrea să pot schimba măcar pe foaia mijlocie, să văd în premieră cum e să nu-ți iasă pe nas urcările. După destul de puțin chin, mă prind cum stă treaba si reusesc s-o reglez cât să meargă pe două dintre foi. Ieeeei. În sfârsit o să urc si eu mai usor. Planul nu-i foarte clar. Stabilim o directie si căutăm poteci. Am luat-o se pare pe drumul vrăjitoarei. Merge doar pe măturică, nu si pe bicicletă. După o mică noroială pe drum forestier, se îngustează poteca si urcusul devine prea abrupt. Puuuush bike :). Zona arată atrăgător pentru o alergare. Am ochit pe hartă un punct de belvedere si către el ne îndreptăm. Normal că nu se vede nimic nici de acolo pe ceața asta, dar e fain. Si punem prima stampilă de pe traseu dacă tot ne-a apărut în cale. Ne nemțălim pe zi ce trece. Încă puțin si ne luăm pasaport special pentru turele la munte.

Nu mă mai deranjează umezeala si nici ceața. Din contră, chiar dau un aer misterios turei.

*încălzirea

Urmează o coborâre pe lângă biciclete în care abia reusesc să o țin să nu se ducă în râpă, iar la fiecare cotitură e distracție căci trebuie s-o ridic ca s-o întorc. Si e greuța bine pentru mâinile mele.

Floricele, floricele, ce drage îmi sunt ele 🙂

*Pată de culoare – opaiţă roşie (Silene Dioica)

*Vrăji pe mătură – semnul pe care-l urmăm

E super fain pe aici si suntem singuri pe poteci. Cred că ar fi mers o joacă cu aparatul foto al lui Stefan, dar în lipsa lui, merge si cu mobilul.

Încetul cu încetul strâng si eu puțină experiență de mers pe teren ceva mai accidentat. Îmi stă de multe ori inima în loc, dar reusesc să evit trântele. Încep să mă obisnuiesc si cu trecutul peste rădăcinile din drum sau prin noroi (căruia i-am spus nisip miscător căci mă străduiam să mențin bicicleta în echilibru cănd treceam prin el).

Ui’ si-un adăpost cu loc de făcut focul. Numa’ bun dacă ploua mai tare.

Ne apropiem de civilizație si până în centrul oraselului Treseburg mergem pe o potecă frumoasă pe marginea râului (Bode), de partea cealaltă față de sosea. Cum foamea e în crestere si ne-a iesit în drum un restaurant (Forelle îi zicea, preparate majoritar din pește, păstrăvi pescuiți din râurile din zonă), ne-am gândit că e cazul să ne “premiem” că ne-am urnit într-o asemenea dimineață, că uite ce bine ne simțim acum.

*mâncarea campionilor, Harzer Muflonsteak

De aici începe Bodetal, o vale pe care o descoperisem pe hartă încă de la plecare si ne gândeam că mergem cu bicicleta cât e posibil si apoi ne plimbăm până la un punct de belvedere. Însă citind panoul de la intrare observ si semnul de “interzis cu bicicleta” si țip după Stefan să se întoarcă. Le legăm si pornim la plimbare.

Poteca e frumoasă, dar cred că ar merita să venim pe aici pe o vreme mai bună, cât să si vedem ceva. Decidem să nu mergem până la capăt si să revnim în zonă duminică.  O scurtă cățarare pe noroi până la câteva lăcrămioare, primele zărite pe anul acesta si înapoi la biciclit.

Din Treseburg continuăm drumul vrăjitoarei în direcția Allrode si dăm iar de poteci înguste, pe alocuri cam dificile pentru mers cu bicicleta.

*one way or another

Ba pe lângă, ba pe sa. Oprim la intrarea într-o veche mină de aur, mai punem un lanț la loc, mai culegem bucăți de biciletă care se dezmembrează singură (aici e vorba de Stefan) si mai trec câtiva kilometri.

*drăguța de ea 🙂 ce-a rezistat eroic pe poteci!

Sunt multe locuri pe unde n-am tupeu sa trec si mă dau jos. După 10m iar ne urcăm, apoi iar pe lângă ea si tot asa. Drumul de asfalt e de partea cealaltă a râului si tare ni-l dorim din când în când, dar nu avem pe unde trece. A venit până la umă si asfaltul pentru un km si fundurile noastre ne-au mulțumit. Intrăm apoi pe forestiere line si cu destul de puțin noroi. Sau poate ne-am obisnuit noi cu el si nu-l mai observăm. Noua țintă este un copac de 1000 ani vechime aflat într-o pădure din apropiere.

Ne amețim puțin pe forestiere, dar găsim si copacul sau cel puțin rămăsițele lui, căci si-a dat duhul în 2000, în urma unei furtuni. Câte o fi văzut oare la viața lui?

Si cum sunt asa mulțumită de bicicleta mea azi, e cazul să-i mai fac câteva poze “artistice”. Două chestii străvechi, una lângă cealaltă: copacul si bița mea.

Am încercat să găsim si bradul mamut, însemnat pe hartă, dar n-am dat de el. Iesim de pe forestiere pentru câtiva kilometri căci suntem cu gândul la o ciocolată caldă si e un orăsel în apropiere unde sperăm să găsim. Ne gândeam să ne refacem forțele pentru porțiunea finală care credeam că va fi cu muuultă urcare.

Nu intrăm pe strada principală în oras, ci alegem s-o luăm mai prin câmp, unde drumul prin ceață e super tare. Un fel de desert verde.

Uau, s-a eliberat orizontul apropiat. Moralul e sus, dar si foamea, setea sunt în crestere.

Ajunsi în Hasselfelde suntem cu ochii în patru după o cafenea. Nimeni pe străzi si totul pare închis. Spre iesire încep să apară restaurante, dar nu ne încântă. Sunt prea cochete pentru halul în care suntem acum. Supermarket! Supermarket deschis! Iar ne-a luat foamea si iar cumpărăm tot ce se poate.

Burțile sunt satisfăcute acum, dar tot as cam vrea să beau ceva cald. Urmărim un semn de cabană – Hagenmühle. Uf, nu pot să cred, e plin înăuntru. E o zi de nastere a unui senior, o petrecere privată. Dar fețele noastre plouate i-au făcut pe cei care serveau să ne dea totusi o ciocolată caldă cu multă friscă. Gata, acum suntem pregătiti de marele urcus.

Urcăm la început foarte lin pe un forestier si apoi ne tot ies coborâri în cale. Ce se întâmplă? Nu mai vreau să cobor atât, oricât de mult îmi place. Asta înseamnă că vom urca si mai mult.

Bucurie mare când începem să ne dăm seama că ne-am înselat si că drumul e lejer până la masină.

Si uite că nu ne-a prins nici noaptea prin păduri. Urmează berea si nerăbdarea pentru ziua de mâine.

Sâmbătă – “long run and sun”

Sâmbătă iese soarele mult asteptat. E încă frig, dar nu mai plouă. Pe bune! Chiar a încetat ploaia! Culmea fericirii. Azi e ziua dedicată alergării.

Nu ne grăbim de dimineața. Suntem echipați nemțeste cu măsuță si scăunele si ne moscăim cu micul dejun că da, ne cam place. E cam friguț, mai ales când intră soarele în nori, dar ceaiul fierbinte salvează situația. Si cafeaua, normal. Întindem cearsaful, adică harta primită de la Mike si Radu si schițam pe unde să alergăm. Harta mai mică si plastifiată nu cuprinde si zona unde suntem acum, din păcate.

Ne mai distrăm si cu motanul care ne dă târcoale. Un cersetor frumusel 🙂

Nu scăpăm nici azi de vrăjitoare. Tot pe urmele lor mergem în mare parte si ne oprim să colectăm stampile pe o foaie ruptă din carnețel. Nu stiu ce facem cu ele, dar sunt simpatice.

Cât timp mai există si puțin albastru pe cer suntem fericiți. Norisorii nu mai au puterea să ne sperie.

Ajungem iar aproape de Hasselfelde. Mă tentează un pahar “sănătos” de Coca Cola. Stefan cedează la fața mea cersetoare si facem o mică pauză. S-au strâns 15 km până aici. Si n-au fost chiar usori. Am încercat să mă țin după Stefan si n-am reusit nici până la final să-mi reglez respirația. A cam tras de mine, dar mi-a si plăcut mult.

Tragem la aceeiași cafenea ca ieri – Hagenmühle. Înăuntru este un alt eveniment privat, de data asta sărbătorirea vârstei de 14 ani a unui puști – Jugendweihe îi zice la nemți – și este un eveniment major într-o familie.

Spre finalul alergării ajungem iar la un punct de belvedere unde fusesem ieri cu bicicletele – Schutzhütte Schöneburg. De data asta se vede frumos valea, către Altenbrak. S-au făcut deja 25 km alergați si sunt mulțumită. Am depăsit asteptările de la pornire.

Cu ultimele picături de energie reusesc să alerg si ultimii 2 km până la masină, ajutată fiind de faptul că acum e coborâre. Fix la sfârsit, ultimii 10 metri au fost însă în urcare si mi s-a făcut instant greață de la efort. Câteva minute de reculegere si de reglare a respirației si simt cum începe să mă cuprindă fericirea.

Ajunsi devreme acasa, ne întindem pe iarba deja uscată si profităm cât mai putem de soare.

După masă am mai iesit cu bicicletele până la barajul din apropiere, sperând la un apus drăgut.

Barajul, Rappbodetalsperre, a fost construit în DDR, fiind după cum scria și pe placa de la intrare, piatră de temelie a socialismului 🙂

Tanaaaa. Si acum în prim plan minunatele noastre chestii pe două roți!

Eu sunt ghidată de apus si aleg coclauri unde mă gândesc că se va vedea ceva. Nu prea avem noroc. Visam la culori rosiatice pe care nu le-am văzut, dar scurta plimbare a fost tare plăcută.

Seara se încheie cu o bere si cu un film rusesc vizionat pe laptop în masină, văzut pentru a nu stiu câta oară – “Moscova nu crede în lacrimi”.

Duminică este pentru recuperare si suntem turisti.

Duminică se păstrează încă vremea bună. E destul de frig si bate vântul, dar fără udătură. A venit vremea să fim turisti. Inițial ne propusesem pentru azi o plimbare si un mers la SPA-ul din Thale, dar ne-am răzgândit. Parcă nu simt atât de tare nevoia de saună acum, ca să dau 18 euro pe intrare.

Vrem să vedem o vale – Bodetal si apoi să dăm o fugă până în Quedlinburg. Ne luăm “la revedere” de la animăluțele care ne-au fost vecine în cele 3 nopți si care ne-au delectat cu sunete interesante, facem o baie regească, dezmembrăm iar bicicletele si pornim la drum.

Suntem destul de lenesi si alegem un traseu extrem de scurt, pentru priveliste. Parcăm aproape Berghotel Rosstrappe, fix unde te lasă si una din gondolele care pornesc din orasul Thale, de la bază. Cică partea asta ar fi mai puțin aglomerată față de zona de vis-a-vis, numită “Hexentanzplatz” (ringul de dans al vrăjitoarelor).

De câte ori pun mâna pe piatră mi se face un dor crunt de cățărat. Hai mai repede cu vremea bună!

Mai intră si o bere la soare, nu?

Următoarea si ultima oprire o facem pentru a vizita puțin orasul Quedlinburg, care face parte din Straße der Romanik (Romanesque road). Centrul vechi e foarte frumos si este inclus in UNESCO din 1994. Ne clătim doar ochii, fără să intrăm în muzee. Cele peste 1000 case din bârne de lemn (half-timbered houses) sunt niste bijuterii :).

Nu zăbovim prea mult. Încercăm să ne întoarcem la o oră decentă, să le facem o vizită unor prieteni care tocmai au revenit în Berlin. Si reusim.

Seara se termină cu povesti, în compania unor prieteni dragi.

Alte info: