*Pentru primele părți aici (Germania) si aici (Austria).

Partea a 3-a: Italia

Ziua 09 (08sep):  Cortina – plimbare (păduri, lacuri)

Ziua 10 (09 sep): Cortina, plimbare si cățărat Cinque Torri

Ziua 11 (10 sep): Cortina – Lago di Tovel – Alagna Valsesia

Ziua 12 (11 sep): Alagna Valsesia (val D’Otro)

Ziua 13 (12 sep): Alagna Valsesia leneveala, cățărat

Ziua 14 (13 sep): Alagna Valsesia, traseu Tagliaferro

Ajungem în Cortina pe la 10 seara si mergem direct către campingul Rocchetta, unde sunasem mai devreme să ne asigurăm că putem intra si la o oră târzie. Montăm corturile si mai stăm la povesti la o bere, că doar nu vrem să stricăm starea de relaxare din Gastein. Sincer, mi-a placut mai mult cel la care am stat anul anterior (Olympia); aici am cam înghețat pe la dusuri, iar internetul de care am avut la un moment dat nevoie, din păcate, a cam lăsat de dorit. Alfel, e un camping ok, curat, au o mini cafenea si un minimarket, iar peste drum este un alt camping care are si restaurant. Ne cam macină prognoza nefavorabilă si tot venim cu idei de planuri B, C, D. Se anunță ploi prin toată zona. Nu prea avem cum să le fentăm si chiar vrem să găsim alternative mai bune decât a ne ascunde prin cârciumi. Vedem mâine cum se prezintă. Până atunci să mai bem o bere :).

Dimineața nu ne întâmpină, asa cum speram, cu o schimbare pozitivă de prognoză si suntem puțin cam tristi căci visam la ceva cățărare, mai ales că în Austria, cu Wilder Kaiser, n-am avut noroc. Plecăm la o plimbare prin Cortina, să vadă si Sara faimoasa si cocheta stațiune, iar după ce luăm prânzul în oras (serviți de un român cu care am mai schimbat câteva vorbe), ca să nu simțim ziua pierdută, alegem o plimbare usurică, prin pădure.

*ca doi bătrânei, la popas după o plimbare prin stațiuni luxoase

Am setat direcția către un mic lac necunoscut, observat pe hartă si am pornit încetisor pe ploaie. Cu gândul mereu la ciuperci, i-am corupt să ne “aventurăm” puțin pe lângă potecă, să ne afundăm prin pădure. Mie mi-a plăcut chiar dacă ciuperci comestibile, pe care să le si cunosc, n-am găsit.

Na, că am găsit si ceva cu care să ne distrăm în mijlocul pădurii. M-am dat eu ce m-am dat, dar ca Sara nu se dă nimeni. Îmi stătea inima în loc când o vedeam. Mi-era să nu se dea peste cap. Am poposit puțin si la cabană la o bere si am pornit mai departe, tot prin ploaie. În curând se întunecă asa că mai consultăm harta să alegem un alt drum de întoarcere.

*undeva, în zare, era si cortul nostru

Gata si cu poteca. S-a terminat brusc, la întâlnirea cu soseaua, asa ca nu am avut de ales si am luat-o pe margine, sperând să nu dăm de soferi nebuni.

S-a lăsat deja întunericul si drumul parcă nu se mai termină. Am iesit de pe sosea si am intrat iar în pădure. Pentru 5 minute i-am lăsat s-o ia puțin înainte si m-am dus să vad ce-i cu niste stânci din zare. Era drăgut, o zonă mică de cățărat si un mic parc de aventură. Ok, drăgut, dar nu deosebit. Înapoi, să-i prind din urmă pe Stefan si Sara. Nu suntem obosiți, dar parcă mi s-a cam luat de mers pe vremea asta usor nesuferită. În apropiere de stațiune am traversat dealuri pline cu brânduse, niste flori pe care, până acum, le asociam cu primăvara si petice de zăpadă.

Încă doi, trei km si vom ajunge la corturi, la mâncare si ceai fierbinte. Privelistea e faină. Se vede stațiunea luminată în zare si încerc să pozițonez aparatul pentru o poză. Nu pot spune că a fost o zi deosebită, dar am făcut puțină miscare în natură si ne-am simțit bine. Si, cel mai importat, ne-am dat în leagăne :).

Micul traseu l-am schițat pe hartă (ne-am pierdut pe lângă poteci, prin pădure, dar în mare cam asa a fost):

Eee, altă viață în ziua următoare. Total neasteptat: apare soarele! N-ar trebui să fiu asa dependentă de vreme, dar, dar… uite ce frumos e totul când e senin! De dimineață am întârziat puțin plecarea din camping din cauza unor mici treburi urgente pe la birou si în cele din urmă am ales să ne încălzim cu puțin cățărat în Cinque Torri, unde mai fusesem si anul trecut. E timpul să o corupem si pe Sara.

Tot am mai făcut o mică pauză de bere în stațiune. Nu mai stiu motivul. Să cumpărăm ceva de la librarie? Nu stiu. Dar cât de rău poate să strice încă puțină relaxare?

*poză de paparazzi si ce făceam noi în realitate acolo: fotografiam albine 🙂

Am mers cu masina până la cabana Cinque Torri. De acolo ne-am plimbat prin împrejurimi si am făcut puțină escaladă, încercând să-i facem o introducere Sarei în d’ale cățăratului.

*muzeu în aer liber legat de primul război mondial – adăposturi, depozite, punct de observație

*fiecare cu stânca lui

Iar îl văd pe Stefan entuziasmat. A pus ochii pe un traseu si nu înțeleg de ce. Pare atât de friabilă stânca! Nu pricep ce poate să-i placă, dar na, e alegerea lui. A descoperit si el într-un final, pe la jumătatea traseului că nu-i prea ok, că se sfărâma totul si nu prea are unde să asigure, asa că după ceva chin a renunțat si s-a chinuit să descațere. Măcar si-a făcut damblaua 🙂

Dacă tot s-a făcut târziu, hai să asteptăm si apusul. Poate prindem ceva culori deosebite. N-au fost ele cele mai tari, dar a fost drăgut. Oricum peisajele sunt super, indiferent de cum pică lumina. Si după ce am înghețat bine, ne-am ospătat cu de toate, la căldurică, la primitoarea Cinqur Torri. Gata si cu ziua asta.

E marți deja. Acum ar fi trebuit să fim în drum spre Monte Rosa după planurile de acasă. Oare mai avem cum totusi să ajungem? Poate se îndreapta vremea si mergem doar noi doi pe vârf. Cum ar fi?

Si acum, revenirea la realitate. În Cortina iar plouă si o s-o tot țină asa. Nu are sens să mai rămânem. Strângem totul si plecăm către Alagna Valsesia (baza de plecare pentru Monte Rosa), cu o oprire la Lago di Tovel, care mi-a rămas în minte de anul trecut, când am văzut niste poze.

* un prânz sănătos, fix pe marginea soselei; cu zacuscă si ceai fierbinte, normal!

Ne încurcăm puțin pe drumurile din Italia, dar până la urmă ajungem în parcarea din apropierea lacului Tovel. Plouă si aici si poteca e pustie. Zona arată bine, iar lacul are o culoare deosebită, dar si mai frumos ar fi într-o zi cu soare. Restaurantul de la cabană era si el gol si neprimitor, asa că după câteva poze si o mică plimbare ne-am întors plouați la masină să ne continuăm drumul.

În Alagnia Valsesia am ajuns noaptea târziu. Nu mai putem intra în camping la ora asta. Ne învârtim putin prin satele de lângă, găsim o parcare mai ferită si adormim toți trei în masina.

Miercuri dimineață ne trezim devreme si pornim spre camping. Aflăm că s-a închis si telecabina, iar vremea sus pe munte nu-i cea mai bună. În concluzie, Monte Rosa rămâne un vis pentru anul viitor.  Păi dacă tot am lălăit-o toată vacanta, hai s-o terminăm cu stil. Ce zici daca închiriem o căsuță d’asta drăgută din camping? Să vedem cum e. Haaaai, să ne spargem în figuri în ultimele zile de concediu.

Era doar cu puțin mai scumpă față de doua corturi asa că am stat trei zile ca împărații.

Ne instalăm, ne echipăm si pornim în recunoastere. Stațiunea e pustie. Unde au dispărut oamenii? Înțeleg că nu mai sunt turisti, dar localnicii?

Pur si simplu am ajuns să vorbim în soaptă între noi, pe stradă. Era mult prea liniste si dacă vorbeam tare parcă deranjam tot satul.

După consultarea unei hărți turistice din stațiune am ales sa o luăm pe Val D’Otro, o rută care trecea prin mici sătuce sau mai degrabă grupuri izolate de case, toate construite pe munte, departe de civilizație si cu o arhitectură deosebită, cu bârne de lemn de jur-împrejur. Satele nu sunt transformate în muzeu, sunt încă locuite.

Auzi, auzi, ce-i chestia aia din curte? e un animal? e ceva rotund acolo!  Nu stiu. Ia încercă cu zoom. Uaaau, e un motan. Oare se mai poate misca? Sau e prea gras? Am stat puțin să ne uităm, dar nu s-a clintit. Nu stiu cât de expresivă e poza, dar era maaaare si gras. Unul din părinții lui Garfield, probabil.

Uite o potecuță îngustă. Vrei să vedem unde duce? Da, hai să încercăm! Si uite unde a dus:

Parcă ar fi un loc secret. Ce-mi place când mă abat de la drumurile marcate si descopăr locuri de genul 🙂

De data asta am reusit să-l fac si pe Stefan să-si sucească gâtul, în căutare de ciuperci. După ce le-a găsit pe primele, a început să fie cu ochii în patru. Ce bine-mi pare că a început să-l prindă puțin si activitatea asta.

*camuflaj

Cu pasi înceți am ajuns până la primul sat. Ploaia mărută s-a oprit la un moment dat. Valea e superbă. Cred că mi-ar plăcea să stau aici, o perioadă cel puțin. Stefan a prins drag de niste găini si le fugăreste cu aparatul de fotografiat :). Eu, cu floricele mele…

Ne întoarcem seara în camping, cu buzunarele pline de alune de pădure si cateva ciupercuțe care cu greu s-au lăsat găsite. Chiar dacă au fost puține, tot au aromat sosul pentru paste. A fost o zi care a uns-o pe suflet pe Sara. Si nouă ne-a plăcut mult plimbarea, chiar dacă am avut parte si de câteva reprize de ploaie.

Parcă-i prea devreme să ne retragem la culcare. Oare găsim un bar deschis în orăselul asta pustiu? Am reusit. Am închis primul bar si ne-am mutat la cel de lângă, unde iesitul meu la țigară în frig a fost un punct de plecare pentru socializarea cu italienii. Ce-i drept, nu e prea greu sa te împrietenesti cu ei, cel puțin la nivel de seară de “băute”.

Stând la bere am făcut planuri mari de cățărat în zonă cu ei a doua zi, dar cum seara s-a prelungit cam mult, au rămas doar intențiile. Ne povestiseră de niste rute faine prin zonă. Topo-uri n-am găsit pe net, dar stiau ei suficiente detalii.

Ziua următoare ne-am trezit târziu si era atât de plăcut afară, la terasă, încât prima jumătate din zi ne-am petrecut-o în camping, la cafeluțe, sucuri si citind. Am găsit si un album mare cu ciuperci si m-am apucat de studiat. Hai, că nu putem sta asa toată ziua! Până la urmă ne-am echipat si am mers la o faleză de cățărat. Toate traseele erau foarte bine amenajate. Nu ne asteptam, mai ales că pe net nu gasisem prea multe informații. Pe lângă ceva escaladă, ne-am distrat urmărind ibexul curios care ne-a fost alături, la câtiva metri distantă, timp de vreo două ore si ne-a dat mare clasă la capitolul cățărat pe stâncă.

Si ghici cu ce ne-am ospătat seara. Un bol mare de cartofi prăjiti cu usturoi si brânzică. O nebunie si o combinație care îmi aduce aminte de o seară de după schi, la Sinaia, cu Traian, Ina, Andrei si Cris.

Culcare devreme de data astă că mâine e ultima zi de munte si trebuie să facem un traseu mai serios. Aflasem de un traseu frumos, până pe Tagliaferro (2964m), de unde ar fi trebuit să se vadă frumos către Monte Rosa. Am avut încredere în localnici si asta am făcut. Traseul a fost un “uaaaau, ce frumooos” de la început până la sfârsit. Iar vremea a fost super toată ziua. Planetele s-au aliniat si am terminat vacanța pe munte cu o zi minunată. O hartă orientativă, de poziționare aici. Din Alagnia Valsesia, se merge putin cu masina spre Pedemonte, unde se face dreapta până aproape de capătul drumului, unde există o mică parcare.

*traseul către Taglaferro; am marcat cu un cerc si zona de cățărat din ziua precedentă

E prima dată când văd cum se “construiesc” potecile pe munte. Oamenii munceau cu spor.

După ce am făcut stânga la primul pas (2422m) a devenit destul de expus traseul. La un moment dat Sara a preferat să nu se riste pe zone de genul acesta si să stea să admire peisajul. Mersese destul de încordată până aici; îi ajunsese. Ah, chiar îmi doream să ajung pe vârf si am avut o mică porție de nervi la momentul respectiv, pe care i-am calmat, mergând cu Stefan încă 10 minute, până la Pasul Pisicii (P del Gatto – 2730m). De acolo mai era puțin până în vârf, dar se făcuse târziu si oricum Sara nu îsi dorea să meargă mai departe. Ne-am întors rapid, am recuperat-o pe Sara si am continuat coborârea.

Foarte haioase unele căprițe: unele jumătate negre, jumătate maro, altele negre cu fundul alb 🙂

O zi absolut superbă. Soarele  se va ascunde în curând după crestele din zare, iar noi ne oprim la un ultim picnic. Stefan si Sara au fost nevoiți să mă astepte multicel, cică mai mult de jumătate de oră, că nu mă putem dezlipi de tufele cu afine.

Era întuneric deja când am ajuns la masină. Toți suntem cu zâmbetul până la urechi. Seara, am încheiat-o cu căteva beri. Măcar de data asta nu am mai stat să căutăm locuri deschise. Am ajuns si în satul de lângă, într-un local frecventat de localnici, fix lânga o biserică veche. Ne povestea Gila că atunci când a fost pictată, au folosit figurile localnicilor pentru imaginea sfinților si că acum se distrează că se pot observa trăsăturile mostenite de tineri. Adică sunt câtiva din sat care îsi recunosc strămosii pictați :).

Gata cu muntele, din păcate. E vineri seară si duminică trebuie să ajungem în Berlin. Ne pregătim de un drum lung, cu mici opriri ici-colo. Urmează ultimele două zile, plecare din Italia si puțin din Elveția, în partea a 4-a.

Albumul cu pozele din Italia aici.